LITURGICA – EPISODUL 15 (CONCLUZII)
Roadele dumnezeieştii Liturghii în suflete sunt mari; ele se produc vizibil şi aievea, în ochii tuturor, dar şi în taină. Iar dacă rugătorii vor da ascultare cu evlavie şi bunăcuviinţă tuturor smeritelor îndemnuri ale diaconului, din toate momentele liturgice, sufletul li se va umple de o înaltă trăire duhovnicească, poruncile lui Hristos vor deveni realizabile, jugul lui Hristos li se va părea mai bun şi povara lui mai uşoară. La ieşirea din biserică, după ce a luat parte la dumnezeiescul ospăţ al dragostei, creştinul îi va privi pe toţi oamenii ca pe nişte fraţi ai săi. Reîncepându-şi fie obişnuitul curs al treburilor de serviciu, fie viaţa de familie, oriunde s-ar afla, în orice situaţie […] va păstra, fără să-şi dea seama, în suflet, sublima pecete a unui mod iubitor de a fi în legătură cu oamenii: cel adus din ceruri de Dumnezeu-Omul. Va deveni, fără să vrea poate, milostiv şi iubitor faţă de cei mai mici, iar dacă el însuşi se va afla sub autoritatea cuiva, i se va supune cu mai multă tragere de inimă, ca şi când s-ar supune Mântuitorului însuşi. De va vedea pe cineva cerând ajutor, inima lui va fi dispusă, mai mult ca oricând, să-l ajute, va simţi pentru aceasta o mai mare bucurie, îl va milui pe sărac cu dragoste. Iar dacă este el însuşi sărac, va primi, cu recunoştinţă, cea mai mică danie şi se va ruga pentru binefăcătorul său, mai recunoscător ca oricând. Toţi cei ce au ascultat cu bunăcuviinţă dumnezeiasca Liturghie părăsesc biserica mai blânzi, mai milostivi în relaţiile cu oamenii, mai prietenoşi, mai chibzuiţi în ceea ce fac.
De aceea, tot cel ce doreşte să meargă înainte şi să se facă mai bun, trebuie să fie de faţă cât mai des la Sfânta Liturghie, să o asculte cu luare aminte; ea îl edifică şi îl formează pe om, fără să-şi dea seama, puţin câte puţin. Şi dacă societatea actuală încă nu s-a dezagregat cu totul, dacă oamenii nu s-au lăsat pătrunşi de totală şi neîmpăcată ură, cauza tainică este că dumnezeiasca Liturghie îi aduce aminte omului de cereasca, sfânta dragoste pe care se cuvine să o nutrească faţă de aproapele. De aceea, cel ce doreşte să se întărească în dragoste, trebuie să fie de faţă cât mai des, cu cutremur, cu credinţă şi cu evlavie, la sfântul ospăţ al dragostei. Şi dacă simte că nu este vrednic să-L primească pe buzele sale pe Dumnezeu însuşi, Care este tot numai dragoste, atunci să vină să vadă ca un spectator cum se împărtăşesc alţii, pentru ca, pe nesimţite, încetul cu încetul, să se desăvârşească pe sine, săptămână de săptămână.
Imensă, nemăsurată ar fi înrâurirea dumnezeieştii Liturghii, dacă oamenii ar asculta-o astfel încât să poată introduce în viaţă cele auzite.
Învăţându-i pe toţi deopotrivă, lucrând în mod egal asupra tuturor verigilor societăţii, de la ţar până la cel din urmă sărac, ea le spune la toţi acelaşi lucru, îi învaţă pe toţi cu aceeaşi limbă: dragostea, cea care asigură coeziunea societăţii, acel resort tainic a tot ce se mişcă armonios, hrana întregii vieţi.
Dar dacă dumnezeiasca Liturghie lucrează puternic asupra celor ce sunt de faţă la săvârşirea ei, lucrează cu atât mai vârtos asupra să-vârşitorului însuşi: preotul. Dacă o va face cu evlavie, cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi dragoste, atunci el va deveni curat tot, asemeni vaselor care nu vor mai fi deloc apoi […] dacă se va afla toată ziua prins în multele sale îndatoriri pastorale, în familie, printre ai casei, sau printre enoriaşii care alcătuiesc şi ei familia lui, atunci închipui-se-va în el Mântuitorul însuşi şi în toate faptele sale va lucra Hris-tos, iar prin cuvintele sale va vorbi Hristos.
Dacă va face îndemn de împăcare celor ce îl vrăjmăşesc, dacă îl va îndemna la milă pe cel puternic (sau pe cel cu inimă împietrită) faţă de cel slab, sau să-l mângâie pe cel aflat în suferinţă, sau să-l aducă pe cel ce asupreşte la îngăduinţă sau […] într-un cuvânt, el va dobândi puterea vindecătoare a untdelemnului şi va aduce în orice loc cuvânt de pace şi iubire.
NV Gogol, Meditatii la Dumnezeiasca Liturghie, ed. Anastasia, Bucuresti
LITURGICA – EPISODUL 14 (OTPUSTUL)
Acum, întreaga biserică, urmărindu-i pe cântăreţii stranei, îşi uneşte glasurile într-o cântare solemnă a tuturor sufletelor, astfel: „Să se umple gurile noastre de lauda Ta, Doamne, ca să lăudăm slava Ta; că ne-ai învrednicit pe noi să ne împărtăşim cu sfintele, cele fără de moarte, preacinstitele şi de viaţă făcătoarele Tale Taine. întăreşte-ne pe noi întru sfinţenia Ta, toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta”. Corul cântăreţilor intonează, după aceasta, de trei ori cuvântul de glorificare „Aliluia”, care adevereşte necontenita lucrare şi ubicua prezenţă a lui Dumnezeu în lume. Diaconul iese pe amvon spre a-i îndemna pe credincioşi, pentru cea din urmă oară, la rugăciune de recunoştinţă. Ridicând orarul, cu trei degete ale mâinii drepte, zice: „Drepţi, primind dumne-zeieştile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cereştile şi de viaţă făcătoarele, înfricoşătoarele lui Hristos Taine, cu vrednicie să mulţumim Domnului”. Aducând mulţumire din inimă, toţi cântă lin: „Doamne miluieşte!”. „Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău”, cheamă, pentru ultima oară, diaconul. Toţi cântă: „Doamne miluieşte!”. „Ziua toată, desăvârşită, sfântă, în pace şi fără de păcate cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu o să dăm!”. Cu supunere de copii sfioşi şi cu încredere în Dumnezeu, toţi înalţă glas: „Ţie, Doamne!”. Iar preotul, strângând în acest timp antimisul şi făcând cu Evanghelia în mâini semnul [Crucii], rosteşte doxolo-gia treimică, cea care, luminând până acum asemenea unui far departe-răzbătător întregul drum al slujbei divine, face să strălucească o şi mai puternică lumină în sufletele celor ce au primit lumina; acum, doxologia treimică glăsuieşte după cum urmează: „Că Tu eşti sfinţirea noastră şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor!”.
Apoi preotul merge la jertfelnicul lateral, pe care au fost repuse discul şi potirul. Părticelele care au mai rămas pe disc şi care fuseseră scoase la Proscomidie întru pomenirea sfinţilor, pentru odihna răposaţilor şi pentru sănătatea sufletească a viilor, acum sunt vărsate în Sfântul Potir şi prin acest gest de introducere a lor acolo intră în comuniune cu trupul şi sângele lui Hristos întreaga Biserică, şi cea care îşi continuă călătoria şi lupta pe pământ, şi cea care triumfă în ceruri: Maica Domnului, proorocii, apostolii, părinţii Bisericii, ierarhii, pustnicii, mucenicii, apoi toţi cei pentru care au fost scoase părticele, pentru cei vii şi pentru cei răposaţi. Toţi intră acum în comuniune cu trupul şi sângele lui Hristos. Preotul stă în această clipă, în faţa lui Dumnezeu, ca reprezentant al întregii Biserici; bea din potir această părtăşie a tuturor mădularelor Bisericii, primeşte în sine comuniunea tuturor şi se roagă pentru toţi, ca să li se ierte păcatele, acestea fiindu-le răscumpărate prin jertfa lui Hristos, atât ale celor ce au trăit înainte de venirea Lui pe pământ, cât şi ale celor ce au trăit după aceea. Şi oricât de păcătoasă ar fi rugăciunea lui, preotul o face ca din partea tuturor, chiar şi din partea celor mai sfinţi dintre toţi, fiindcă, aşa cum a spus Hrisostom, obştească va fi şi purificarea universală ce va veni.
Biserica porunceşte ca rugăciunile să fie înălţate pentru toţi. însemnătatea deosebită a acestor rugăciuni, imperioasa lor necesitate n-au fost descoperite de înţelepţii lumii, ci de acei oameni îmbunătăţiţi, care, printr-o înaltă desăvârşire duhovnicească şi printr-o viaţă ca de îngeri cereşti, au ajuns să cunoască adâncile taine ale sufletului şi au văzut, limpede, că între cei ce trăiesc în Domnul nu poate exista despărţire; că prin putreziciunea vremelnică a trupului nostru relaţiile dintre noi nu se curmă şi că legăturile dragostei statornicite pe pământ sporesc într-o mai mare măsură în ceruri, după cum aici, în patria noastră pământească, fratele dus departe devine pentru noi şi mai apropiat, prin puterea dragostei. Şi tot ce izvorăşte din Hristos are viaţă veşnică, fiindcă veşnic este izvorul din care curge. Aflat-au, cu cele mai sensibile şi mai preţioase organe ale fiinţei lor, că în ceruri Biserica triumfătoare se roagă, după cuviinţă, pentru cei ce pribegesc pe pământ, fraţii ei; simţit-au că Dumnezeu ne-a dat – ca pe cea mai mare desfătare – desfătarea de a ne ruga, fiindcă Dumnezeu nu face nimic şi nu-Şi vădeşte bunătatea Sa fără a împărtăşi cu acele fapte şi cu acea facere de bine şi creaţia Sa, pentru ca şi ea să se bucure şi să se desfăteze cu suprema fericire a facerii de bine; îngerul Domnului îi poartă porunca şi tresaltă de fericire numai pentru că se face purtătorul poruncii dumnezeieşti. Sfântul se roagă în ceruri pentru fraţii săi de pe pământ şi tresaltă de fericire, rugându-se pentru ei. Şi toţi gustă, cu Dumnezeu împreună, din toate neasemuitele Sale desfătări şi bucurii; milioane de înfăptuiri desăvârşite ies din mâinile lui Dumnezeu, pentru ca şi noi să fim părtaşi unor bucurii tot mai mari şi mai mari, iar acestea toate nu au sfârşit, fiindcă şi bucuriile venite de la Dumnezeu sunt fără de sfârşit. Bând din potirul obşteştii comuniuni cu Dumnezeu, preotul dă poporului credincios prescurile din care au fost despărţite şi scoase părticele şi prin aceasta păstrează chipul cel din vechime al ospăţului dragostei, practicat de creştinii timpurilor dintâi. Deşi astăzi nu se mai întinde masă – fiindcă unii creştini ignoranţi au făcut de ruşine, prin tărăboiul smintit al veseliei lor şi prin certuri şi neiubire în chiar casa lui Dumnezeu, sfinţenia acestui impresionat ospăţ ceresc, în care cei ce se ospătau erau ca sfinţii şi se simţeau ca şi când ar fi avut un singur suflet, curaţi cu inima precum copiii, iubindu-se între ei ca şi cum ar fi fost în ceruri împreună cu însuşi Dumnezeu -, deşi bisericile înşile au simţit necesitatea de a renunţa la această tradiţie, însăşi amintirea ei dispărând din multe biserici, Biserica răsăriteană nu s-a putut hotărî să părăsească cu totul acest ritual, considerând că, prin împărţirea sfintei pâini la tot poporul din biserică, săvârşeşte acelaşi sfânt ospăţ al dragostei. De aceea, tot cel ce primeşte prescura (anafora) o primeşte ca pe pâinea de la ospăţul în timpul căruia însuşi Stăpânul lumii stătea de vorbă cu oamenii Săi; astfel că trebuie să o mănânce cu evlavie, închipu-indu-şi că este înconjurat de toţi oamenii, ca dulci fraţi ai săi; şi, întocmai ca în tradiţia Bisericii primare, să o mănânce înainte de oricare altă mâncare, sau să o ducă acasă, alor săi, sau unor bolnavi ori lipsiţi care, din anumite motive, nu s-au putut afla la biserică la timpul cuvenit.
După ce a împărţit Sfânta Pâine, preotul face otpustul Liturghiei, binecuvântând adunarea credincioşilor cu cuvintele: „Cel ce a înviat din morţi, Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, ale Sfinţilor, măriţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli, ale Sfântului [al cărui hram îl poartă biserica], ale celui întru Sfinţi Părintelui nostru Ioan Hrisostom, arhiepiscopul Constantinopolului [dacă se săvârşeşte liturghia acestuia], ale Sfântului [este numit sfântul a cărui prăznuire se face în acea zi], ale Sfinţilor şi drepţilor dumnezeieşti Părinţi Ioachim şi Ana şi pentru ale tuturor sfinţilor, să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi, ca un bun şi iubitor de oameni”. Poporul, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci şi făcând închinăciuni, se răspândeşte, în timp ce răsună cu putere cântare de bucurie – polihroniul pentru împărat.
În altar, preotul se dezbracă de veşminte, rostind: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne”, însoţind dezbrăcarea cu tropare de laudă, imnuri pentru cel întru sfinţi părintele bisericesc a cărui Liturghie a fost săvârşită, către Preacurata, Preasfânta Fecioară, prin care s-a făcut înomenirea Celui slăvit prin Liturghie. Diaconul, în acest timp, consumă ceea ce ar mai fi putut rămâne în potir, turnând în el vinul şi apa rămase şi spălând astfel pereţii interiori, bând amestecul, ştergând pe dinăuntru cu buretele, ca să nu rămână nimic, apoi aşază la locul lor ambele sfinte vase, acoperindu-le şi legându-le strâns pe deasupra şi, asemeni preotului, zice: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne”, repetând aceleaşi cântări şi rugăciuni. în sfârşit, amândoi ies din biserică, purtând pe chipuri lumină proaspătă, luminoasă bucurie, iar pe buze mulţumire Domnului.
PENTRU CEI BATRANI IN ALE CALCULATOARELOR
Dedicatie speciala. Ca sa va mai treaca din suparare dar si pentru ca am intentia sa trec pe LINUX…
BULGARIA, UNGARIA SI CROATIA AU RECUNOSCUT KOSOVO
Un lucru pe cat de trist pe-atat de grav. Bulgaria a recunoscut independenta Kosovo.
S-A DEMONSTRAT! NE TRAGEM DIN MAIMUTA!
Jeanna Bryner de la LiveScience(.com) a descoperit dovada, argumentul suprem, pe care n-au fost in stare sa-l dovedeasca inca oamenii de stiinta, ramanand numai o supozitie, si anume ca, asa cum rezulta in urma scandalurilor XXX in care au fost implicati politicieni americani, cum titrau mai multe ziare, trebuie sa ne tragem din maimute, pentru ca, in randul animalelor este normal sexul cu mai multe partenere sau chiar cu parteneri.
Cica doar intre 3 si 5 % din cele 5000 de specii de mamifere sunt monogame. Jeanna face o remarca adevarata, poate, dar trage o concluzie gresita. Ea stabileste ca in urma acestui fapt, trebuie sa ne inrudim cu alte mamifere, cand, de fapt, concluzia corecta ar fi: ne-am animalizat!!
Iar Jane Lancaster (Jane, Jeanna, cam tot aia-i), de la Universitatea New Mexico, este ferm convinsa ca „Specia umana a trebuit sa evolueze, pentru a-si asuma responsabilitatea cresterii ‘puilor'”.
Jeanna, cealalta Jane, continua cu „diferenta dintre oameni si celelalte animale consta in faptul ca si masculii se implica in cresterea puilor”. Iar Daniel Kruger de la Universitatea Michigan, tot evolutionist, ca toti „oamenii de stiinta” citati de Jeanna, crede si el ca „asta ne diferentiaza de celelalte primate”.
Pepper Scwartz, profesor de sociologie (sic!) la Universitatea Washington, Seattle, crede ca „numai gasca e monogama, ea nu se mai imperecheaza nici daca-i moare partenerul”.
Ei, v-ati lamurit fratilor? Lasati deoparte toate cercetarile! Premiul NOBEL ar trebui acordat politicienilor americani care nu s-au sfiit sa declare ce-au declarat. Sai poate IgNobel decat Nobel, ramane de vazut…
AGGIORNAMENTO – UPDATE, 19.03.08
Asa cum anuntam, un nou UPDATE pe eresulcatolic. Noutatile sunt marcate cu „NOU!”.
LITURGICA – EPISODUL 13 (CUMINECAREA CREDINCIOSILOR)
Uşile împărăteşti se deschid, iar diaconul cuvântează solemn: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!”. Preotul se înfăţişează acum, înaintea poporului, ca un serafim, ţinând în mâini Sfîntul Potir, în dreptul uşilor împărăteşti.
Arzând de dumnezeiescul dor, înflăcăraţi de focul dragostei de Dumnezeu, cei ce se împărtăşesc se perindă, ţinând mâinile încrucişate pe piept, unul după altul, cu capetele plecate, de-punând fiecare, în faţa Răstignitului, această mărturisire: „Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui Viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Cred de asemenea că acesta este însuşi preacurat trupul Tău şi acesta este însuşi scump sângele Tău. Deci, mă rog Ţie: miluieşte-mă şi-mi iartă greşelile mele, cele de voie şi cele fără de voie, cele cu cuvântul sau cu lucrul, cele cu ştiinţă şi cu neştiinţă. Şi mă învredniceşte fără de osândă să mă împărtăşesc cu preacuratele Tale Taine, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa cea de veci”. Oprindu-se o clipă, parcă pentru a se pătrunde mintea de însemnătatea Tainei ce urmează, continuă, din adâncul inimii, zicând: „Cinei Tale celei de Taină, Fiul lui Dumnezeu, astăzi părtaş mă primeşte, că nu voi^ spune vrăjmaşilor Tăi Taina Ta, nici sărutare îţi voi da ca Iuda, ci, ca tâlharul mărturisindu-mă, strig Ţie: Pomeneş-te-mă, Doamne, întru împărăţia Ta”. Şi păstrând o clipă de evlavioasă tăcere, continuă: „Nu spre judecată sau spre osândă să-mi fie mie împărtăşirea Sfintelor Tale Taine, Doamne, ci spre tămăduirea sufletului şi a trupului”.
Citind această mărturisire, nu ca înaintea unui preot, ci, acum, ca înaintea unui serafim de foc, fiecare se duce, pregătit, cu gura deschisă, pentru a primi din sfânta linguriţă acel cărbune arzător, al Sfântului Trup şi Sânge al Domnului, care trebuie să ardă, întocmai cum arde fierul încins în foc, boala trupească, să usuce neagra mocirlă a păcatelor, să-i risipească noaptea veşnică din suflet, să-l prefacă şi pe el în serafim luminos. Când preotul zice, apropiindu-i linguriţa de gură: „Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu [cutare] cu Cinstitul şi Sfântul Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”, credinciosul primeşte trupul şi sângele Domnului şi, odată cu aceasta, trăieşte clipa întâlnirii cu Dumnezeu; stă faţă către faţă cu El însuşi. Această clipă este în afara timpului; ea nu se deosebeşte cu nimic de eternitate, fiindcă în ea sălăşluieşte Cel ce este începutul eternităţii. Primind trupul şi sângele Domnului, cel ce se împărtăşeşte este cuprins de o sfântă spaimă; buzele îi sunt şterse cu Sfântul Aer, în timp ce sunt repetate cuvintele serafimului către proorocul Isaia: „Iată, s-a atins de buzele tale şi va şterge fărădelegile tale şi de păcatele tale te va curaţi”. Credinciosul se îndepărtează de Sfântul Potir ca şi cum ar fi el însuşi sfânt, se închină la icoanele sfinţilor, făcând plecăciuni în semn de salut către cei de faţă, socotindu-i acum şi mai aproape de inimă, ca unul ce s-a legat de ei prin sfinte legături de rudenie cerească, ducându-se să-şi ocupe locul, stăpânit de gândul că l-a primit în sine pe însuşi Domnul Hristos, că Hristos este în el, că Hristos a coborât în trup, ca într-un mormânt, în măruntaiele sale, pentru a pătrunde apoi în tainiţa inimii, pentru a-l învia în duh, săvârşind în fiinţa lui şi îngroparea şi învierea sa. Toată biserica străluceşte de lumina acestei duhovniceşti învieri, iar cîntăreţii cîntă cîntările bucuriei pascale: „învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă învierea Ta o lăudăm şi o slăvim, că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei învierii lui Hristos, că, iată, a venit prin cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat!”. Şi asemenea îngerilor care îşi înalţă acum glasurile: „Luminează-te, luminează-te, noule Ierusa-lime, că slava Domnului peste tine a răsărit. Saltă acum şi te bucură, Sioane; iar Tu, curată Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru învierea Celui Născut al Tău”. O, Pastile cele mari şi preasfinţite, Hristoase! O, înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea! Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai cu adevărat, în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale”.
În prelungirea acestui moment, când toată biserica, cu mare bucurie, dă glas cântărilor învierii, preotul, în altarul închis, pune Sfântul Potir pe Sfânta Masă (care, ca şi discul, va fi acoperit din nou cu pocrovăţ), rostind o rugăciune de mulţumire către binefăcătorul sufletelor noastre, Domnul, că s-a învrednicit să se împărtăşească cu cereştile şi nemuritoarele Sale Taine şi încheie rugăciunea cu cererea ca Dumnezeu să ne îndrepte paşii, să ne întărească în sfântă frică faţă de El, să vegheze asupra vieţii noastre şi să dea tărie paşilor noştri.
Apoi se deschid pentru ultima oară uşile împărăteşti, închipuind prin aceasta deschiderea împărăţiei cereşti înseşi, pe care a dat-o Hristos celor cărora li s-a dat El însuşi drept hrană duhovnicească, din întreaga lume. Sfântul Potir, purtat de diaconul care rosteşte: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!”, închipuie ieşirea Domnului însuşi în popor, spre a-i lua şi duce pe toţi cu El, în casa Tatălui Său. Drept răspuns, răsună puternic solemna cântare a credincioşilor: „Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului; Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă”. întreaga biserică se face ecoul acestei duhovniceşti cântări, ieşite din străfundurile duhului întărit. Preotul binecuvântează poporul cu cuvintele: „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta”, deoarece se presupune că, prin curăţie, toţi s-au prefăcut acum în moştenirea lui Dumnezeu, purtându-şi gândurile către înălţarea Domnului la cer, cu care s-a încheiat şederea Lui pe pământ; preotul, împreună cu diaconul, stă înaintea Sfintei Mese şi, închinându-se, cădeşte pentru ultima oară, iar cădind zice: „înal-ţă-Te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pământul slava Ta”. în acest timp, adunarea credincioşilor se veseleşte în cântări, străluceşte de bucurie duhovnicească, sufletele luminate ale tuturor se adună, înălţând împreună cu sfinţiţii slujitori aceste cuvinte: „Vă-zut-am lumina cea adevărată, primit-am Duhul cel ceresc, aflat-am credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi”. Diaconul apare în uşile împărăteşti, purtând pe creştet Sfântul Disc, fără a rosti un cuvânt; prin această privire mută asupra credincioşilor şi prin plecarea sa de pe amvon închipuie plecarea dintre noi şi înălţarea la cer a Domnului. După diacon, iese în uşile împărăteşti şi preotul, cu Sfântul Potir, care vesteşte rămânerea cu noi, până la sfârşitul veacurilor, a Domnului, Cel înălţat, cu cuvintele: „Totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Apoi potirul şi discul sunt duse şi reaşezate pe jertfelnicul lateral, pe care s-a săvârşit proscomidia, loc care simbolizează acum nu peştera care a văzut naşterea lui Hristos, ci scaunul cel de sus al slavei, unde s-a săvârşit întoarcerea Fiului la sânul Tatălui.
NV GOGOL, MEDITATII LA DUMNEZEIASCA LITURGHIE, ED. ANASTASIA, BUCURESTI
GAME OVER! SHUTDOWN DEFINITIV!
Fratilor, inevitabilul s-a produs. Anuntam prin noiembrie retragerea de pe internet. Am revenit asupra deciziei, dar iata ca acum, va anunt -si de data asta este definitiva decizia- ca incepand cu a doua saptamana a lui aprilie, acest blog, precum si celelalte site-uri, nu vor mai fi actualizate. De asemenea, voi sterge si adresa de mail, asa incat nu va mai obositi sa-mi trimiteti nici un mesaj, de nici un fel. Voi continua insa, colaborarea cu revistele Credinta Ortodoxa si Gand si Slova Ortodoxe, in masura in care voi putea.
Nu s-au facut nici un fel de presiuni asupra mea si NU regret nimic din ceea ce am scris. Imi cer totusi iertare fata de toti care i-as fi putut ofensa prin comentariile postate pe acest blog. SUSTIN in continuare implicarea mirenilor in VIATA BISERICII si imi pare rau ca acest lucru nu se intampla. De asemenea, sustin, desi cu anumite rezerve, si implicarea preotilor in politica, cu toata „mizeria” din acest spatiu.
Am lucrat din dragoste si cu dragoste la acest blog, asa cum am facut-o si cu celelalte site-uri. N-am facut nimic din mandrie sau pentru popularitate, dragostea de Adevar – care in crestinism nu este un principiu abstract ci este o Persoana, Hristos Dumnezeu-Omul – si dragostea fata de aproapele (numai asa putem ajunge la Dumnezeu) au fost singurele motive care m-au motivat in asemenea actiuni. Incredintez pe mai deprate fraiele campaniei celor de la Razboi intru Cuvant si lui Claudiu Tarziu, fara de care nu as fi putut realiza nimic, eu contribuind mai mult cu ideea si niste drafturi jalnice. Ca tot veni vorba, vreau sa le multumesc tuturor pentru sprijinul acordat, atat exprimat prin comentarii aici, cat si prin faptul ca m-ati vizitat. De asemeni, un cuvant special de multumire se cuvine celor de la Razboi intru Cuvant care m-au sprijinit prin linkuri inca de la bun inceput, dar si tuturor celorlalti.
Pana la inchiderea definitiva, care spre deosebire de luna noiembrie, chiar va fi definitiva, voi termina serialul despre Explicarea Sfintei Liturghii si voi mai face, sper, mici update-uri pe eresulcatolic.
Imi exprim dezamagirea atat fata de lasitatea din Biserica noastra cat si fata de neimplicarea mirenilor in viata Bisericii, in general fata de indiferenta cu care tratam aceste vremuri din urma, precum si despre mentalitatea inapoiata a unora care aleg sa bage capul in nisip si sa sa amageasca. Multi m-au judecat in fel si chip pentru cele scrise si intreprinse, insa timpul va trece si veti vedea toti ca am avut dreptate. Sa nu fie prea tarziu…
Nu-i usor sa ma despart de ceea ce am construit de-a lungul anilor si fac acest lucru cu multumirea ca daca macar un singur sufletel s-a folosit din tot acest amalgam de articole, atunci munca mea n-a fost in zadar. Va invit sa cititi scrierile Sfintilor Parinti (colectia PSB a BOR) precum si Filocaliile si Sfanta Scriptura pentru a ajunge la masura barbatului desavarsit cum se spune si pentru a ne inchina nu numai in adevar, cat si in duh. De asemenea va invit sa vizitati si celelalte site-uri si sa salvati materialele care va par folositoare, in caz ca, pe viitor, nu vor mai fi.
18 martie 2008
TE SINUCIZI?
ZIUA ne informeaza ca niste elvetieni au deschis un loc unde te poti sinucide conform standardelor UE. Aceasta „clinica” este amplasata chiar langa cea mai mare casa de toleranta din Elvetia, un motiv in plus pentru sporirea „clientilor”. Tot de-acolo aflam, nici eu n-am stiut, ca in Elvetia este admisa eutanasia. Pana acuma u avut 23 de clienti care au platit. Nu, chiar au platit. 5000 lire sterline pe cap de sinucigas… Buna afacere. Cu banii astia cumperi o camera de 5 stele… in IAD.
Cititi pe larg AICI.
UN EVREU IN FATA MORTII
Nu, nu este un atac impotriva evreilor. Este titlul cu care Tesu SOLOMOVICI (ZIUA) descrie spectacolul cu acelasi nume pus in scena de teatrul G. Bacovia din Bacau. Redau un pasaj:
Personaje fara nume si prenume: Heruvim-Carutasul (interpretat excelent de Viorel Baltag), Heruvim-Calul (exceptionala creatie mimica-actoriceasca a lui Dumitru Rusu), Heruvim-Femeia, Heruvim-Barbatul si Heruvim-Doctorul (roluri interpretate cu daruire de Daniela Vranceanu, Bogdan Matei si Gabriel Dutu), si celelalte reusite actoricesti, Heruvim-Vioara (Iustin Stefan Ciuche), (Heruvimul-Vesel (Firuta Apetrei), Heruvim-Mama (Alina Simionescu), Heruvim-Curva cu semn din nastere (Florina Gazdaru), Heruvimii-Dovlecei (Bogdan Buzdugan si Cristian Todica), Heruvim-Curva cu neg (Simona Nica). Cu totii, artisti ai Teatrului Municipal „G. Bacovia” din Bacau. Asadar, toate personajele sunt Heruvimi, adica ingeri, unii dintre ei nu au viata materiala, ceilalti – ingeri care sufera si sunt pe moarte, adica oameni. In viziunea Hanoch-Hausvater, cu totii sunt angajati intr-o hora a fiintei si nefiintei, ilustrand atitudinea evreiasca fata de moarte, asa cum se reflecta ea in Biblie, Talmud si in literatura rabinica: un amestec de sfidare si de acceptare. Heruvimii rad de frica oamenilor de moarte, dar se si minuneaza de zbaterea lor de a mai dainui. Chiar si dupa moarte, evreii inca mai pastreaza ceva din spiritul de sfidare a mortii. Se tine doliu, dar in jurul mortului se spun rugaciuni din Proferul Isaia, unde se afirma ca „Dumnezeu va nimici moartea pe vecie”. Hanoch Levin merge chiar mai departe, dupa moartea lor, Heruvim-Barbatul si Heruvim-Femeia, goi si luminosi, se inlantuiesc intr-o frumoasa acolada sexuala. Viata transgreseaza moartea.
si
Spectacolul lui Alexander Hausvater este unul initiatic, de unde si dificultatea descifrarii simbolisticii. Hausvater si-a dorit atmosfera misterioasa de basm a spectacolului. Grotesc, umor negru, spune Hausvater. Satira adresata societatii, dar si sufletului. Un spectacol de text, muzica, imagine, care celebreaza viata si moartea. Betivi, curve, heruvimi, suflete de pe doua lumi, animale fantastice, obiecte animate, oameni zburatori. Chagall, Cehov, Fellini – apelati de Hanoch Levin, magicianul, arunci cand si-a scris ultimul sau text pe patul de moarte. In ebraica, nesama inseamna suflet, si nesima-respiratie. Cimitirul devine la Levin-Hausvater un loc al sufletului, dar si al respiratiei. Cimitirul… o carciuma hazlie? De ce nu, daca acolo omul isi poate realiza cele mai fantastice vise. E o veselie contaminata de tristete, pentru ca, in spatele gurilor care rad, al picioarelor care danseaza si al vocilor care lucesc, simti tristetea profunda. Si o nostalgie pentru o lume mai blanda. Un vis de iubire nerealizat – iata cum ar trebui vazut „Requiem”-ul lui Levin, spune regizorul Hausvater. Ca intr-un testament, dramaturgul israelian inscrie ultimul sau indemn: sa nu devenim umani numai in umbra mortii. Sa ne acceptam, sa ne iubim, si sa impartim frateste planeta pe care traim. O ultima lauda pentru scenografia, lumina si costumele spectacolului (Gelu Risca) si partitura muzicala (Aurel Ursinschi). Teatrul Municipal „G. Bacovia” din Bacau s-a intalnit cu Hausvater intr-o zodie ferice.
Alte comentarii, de prisos…
FEMEIA CA SIMBOL AL LUI HRISTOS
Asistam in vremurile noastre la atacuri tot mai dese fata de Biserica. Aceste atacuri provin fie de la oameni rau intentionati fie de la nestiutori, care „prind” si ei ceva, dezvolta, „infloresc” si dau mai departe. Asa este cazul autorului articolului „Creştinismul şi marginalizarea femeii” din EVZ din 17 martie 2008. El confunda lucrurile si face o „salata”, iar apoi trage niste concluzii eronate.
In primul rand se afirma ca in Apostolul ce se citeste la cununie (Efeseni 5,20) este scris ca „barbatul este cap femeii”, dar nu se aminteste „Bărbaţilor, iubiţi-vă femeile voastre, cum Hristos a iubit Biserica şi pre sine s-a dat pentru dânsa ca să o sfinţească… Aşa sunt datori bărbaţii să-şi iubească femeile lor, cum îşi iubesc trupurile lor. Cel ce iubeşte pre femeia sa pre sine se iubeşte. Că nimeni niciodată nu şi-a urât trupul său, ci-l hrăneşte şi-l încălzeşte pre el ca şi Hristos Biserica. Deci, fiecare să-şi iubească femeia sa ca şi pre sine, iar femeia să se teamă de bărbat”. Asadar este un indemn la convietuire, la dragoste si respect reciproc. Cine ne indeamna la asa ceva? Sfantul Apstol Pavel, care este contestat de autorul articolului din EVZ, pe motiv ca nu merge pe linia egalitatii propovaduita de Mantuitorul. I-auzi! De altfel, intreg capitolul 5 este un indemn spre iubire si supunere unul fata de celalalt. Iata ce este scris la v21: „Supuneţi-vă unii altora în frica lui Hristos”, iar la v33, ultimul al acestui capitol:”Încolo, fiecare din voi să-şi iubească nevasta ca pe sine; şi nevasta să se teamă de bărbat”. Asadar este vorba de osupunere din dragoste, nu de sila, este un indemn la pastrarea unei randuieli in familie, nicidecum discriminare.
Mai departe, jurnalistul EVZ crede ca „Legile care afirmă supremaţia bărbaţilor făcute de Părinţii Bisericii se mai regăsesc şi astăzi în discursul preoţimii. Din acest punct de vedere, se poate spune că, înainte de a se război cu păgânii şi păcatele, Biserica Creştină s-a răfuit cu femeile, în cea mai lungă şi înverşunată dintre Cruciade”. Ce denota acest pasaj? In primul rand lipsa unor minime cunostinte teologice, pentru ca daca n-ar fi lipsit, jurnalistul ar fi stiut ca Sfantul Apostol Pavel, discipolul contestat de dumnealui, a interzis femeii sa taca NUMAI IN BISERICA. Discriminarile amintite in articolul din EVZ precum salarizarea proasta nu-si gasesc locul in Traditia Bisericii, asa cum vrea dumnealui sa amestece itele. Este vorba de 2 lucruri distincte: ce spune Biserica despre femeie (interzicerea hirotoniei) si cum este considerata femeia in societatea de astazi. Ori eu nu cred ca daca am permite hirotonia femeilor, acest lucru va duce la indreptarea acestei „discriminari” daca se poate vorbi de discriminare, asa cum da sa se inteleaga jurnalistul EVZ…
O dovada clara de ambiguitate ne-o ofera pasajul „Dacă, pentru o femeie, adulterul reprezintă o crimă aspru pedepsită de legi şi de opinia publică, în schimb pentru bărbaţi astfel de lucruri reprezintă chiar o sursă de mândrie, o dovadă de virilitate. În lumea satului românesc, astfel de atitudini sunt legi nescrise şi în zilele noastre, conduita femeilor fiind judecată cel mai aspru tot de femei (gura satului)”. Vedem cum, aici, titlul nu are nici o legatura cu continutul, deoarece acest pacat este pedepsit la fel de catre Biserica, indiferent daca este savarsit de femeie sau de barbat.
Pastrand linia articolului, as putea face si eu, la randu-mi, niste precizari:
– barbatul ESTE mai rational decat femeia, femeia fiind mai mult supusa simturilor
– daca la inceputul vietii femeia se maturieaza mai repede, atat fizic cat si intelectual decat barbatul, pe masura cu inaintarea in varsta, raportul se schimba!
– femeia nu este mai cinstita in alta parte mai mult ca in crestinism. „Ceea ce esti mai cinstita decat heruvimii si mai slavita (fara de asemanare) decat serafimii” iata ce cuvinte de lauda au crestinii pentru o femeie, Maica Domnului
– Maica Domnului este aleasa protectoarea Sfantului Munte, iar interdictia femeilor de a intra in acest spatiu sacru s-a dat din evlavie catre Maica Domnului, iar nu din discriminare.
– si in biserica femeia ocupa un loc de cinste fiind pictata alaturi de barbatii sfinti. Oare n-avem noi icoane cu femei, carora ne rugam si pe care le cinstim?
– nu in ultimul rand trebuie amintit curajul Mironositelor care si-au aratatdragostea fata de Hristos, atunci cand Apostolii s-au comportat cu lasitate.
SI, MAI MULT DECAT ATAT, FEMEIA A REPREZENTAT DE MAI MULTE ORI UN SIMBOL AL LUI HRISTOS, ASA CUM MARTURISESTE SFANTUL NICOLAE VELIMIROVICI:
Cele zece drahme: Domnul sub infatisarea unei femei
Puteti crede ca Mantuitorul Hristos s-a infatisat pe Sine sub infatisarea unei femei, in doua din parabolele Sale? Una este cea a femeii ce a luat trei masuri de faina si a facut aluat. Dar mai intai sa vorbim despre cealalta, in care Domnul ne spune despre femeia care a avut zece drahme si a pierdut una. Acestea sunt cele mai tainice dintre toate parabolele Mantuitorului. Deoarece parabola drahmei pierdute este scurta, o vom cita in intregime.
Sau care femeie, avand zece drahme, daca pierde o drahma, nu aprinde lumina si nu matura casa si nu cauta cu grija pana ce o gaseste? Si gasind-o, cheama prietenele si vecinele sale, spunandu-le:
Bucurati-va cu mine, caci am gasit drahma pe care o pierdusem (Luca 15:8-9). La prima privire aceasta parabola pare atat de simpla, sau chiar naiva, incat nu il impresioneaza pe cititorul Evangheliei. De fapt, in aceasta parabola simpla ni se dezvaluie taina universului.
Daca o luam in mod literal, starneste nedumerirea. Femeia a pierdut doar o drahma. Chiar si zece drahme nu reprezinta o suma mare; de fapt, o femeie care are doar zece drahme trebuie sa fie foarte saraca. Sa presupunem, inainte de toate, ca gasirea drahmei pierdute a insemnat un mare castig pentru ea. Si totusi se prezinta ca un paradox, caci cum se face ca, desi fiind atat de saraca, ea aprinde lampile, matura casa si isi cheama toate prietenele si vecinele pentru a-i impartasi bucuria? Si totul pentru o singura drahma! O asemenea pierdere de timp – aprinderea unei lumanari si punerea casei in ordine, inainte de toate! Mai apoi, daca isi invita vecinele, este silita, potrivit obiceiului oriental, sa le ofere ceva de mancat si de baut, o cheltuiala de loc mica pentru o femeie saraca. Sa nu faca astfel ar insemna ignorarea unui obicei neschimbator.
Alta observatie importanta este ca ea nu invita doar o singura femeie careia i-ar putea oferi dulciuri, fapt ce nu ar fi implicat cheltuieli mari. Ci a invitat multe prietene si vecine, si chiar de le-ar fi intretinut modest, cheltuiala ar fi depasit cu mult valoarea drahmei pe care a gasit-o. De ce ar trebui ea sa caute drahma cu atata sarguinta si sa se bucure la aflarea ei, doar pentru a o pierde in alt fel? Daca incercam sa intelegem aceasta parabola in mod literal, nu se potriveste in cadrul vietii cotidiene, ci lasa senzatia a ceva exagerat si de neinteles. Deci sa incercam sa aflam sensul ei mistic sau ascuns. Cine este femeia? Si de ce este o femeie si nu un barbat, cand un barbat este mai predispus la a pierde bani in cadrul obisnuit al vietii? A cui casa este cea pe care o curata si umple de lumina? Cine sunt prietenele si vecinele ei? Daca cautam dupa intelesul duhovnicesc al parabolei, in locul celui literal, vom gasi raspunsurile la aceste intrebari. Domnul spune, Cauta si vei gasi.
Femeia il reprezinta pe Insusi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Cele zece drahme sunt ale Lui. El este Cel care a pierdut una dintre ele si s-a apucat sa o caute. Drahmele nu sunt monezi de aur sau argint. Potrivit teologilor ortodocsi, numarul zece inseamna deplinatatea. Cele noua drahme nepierdute sunt cele noua cete ingeresti. Numarul ingerilor este dincolo de intelegerea muritorilor, caci depaseste puterea noastra de calcul. Drahma pierduta reprezinta omenirea in intregul ei. Prin urmare Hristos Mantuitorul S-a coborat din cer pe pamant, la casa Sa, si a aprins o lumanare, lumina cunoasterii Lui. A curatat casa – adica a curatit lumea necuratiei diavolesti – si a gasit drahma pierduta, omenirea pierduta aflata in greseala. Apoi Si-a chemat prietenii si vecinii (dupa slavita Sa Inviere si Inaltare), si anume, nenumaratii heruvimi si serafimi, ingeri si arhangheli, si le-a descoperit marea Sa bucurie. Bucurati-va cu Mine.
Am gasit drahma pe care o pierdusem! Aceasta inseamna: Am gasit oameni pentru a umple golul din Imparatia Cerurilor, provocat de caderea ingerilor mandri care au apostaziat de la Dumnezeu. La sfarsitul vremilor numarul acestor suflete gasite si mantuite va trebui sa fie de bilioane, sau, in limbajul Scripturii, va fi la fel de nenumarat precum stelele de pe cer si ca nisipul de pe malul marii. Domnul nostru S-a infatisat ca o femeie deoarece femeile sunt mai grijulii decat barbatii la ingrijirea averii, la pastrarea casei in randuiala si la primirea oaspetilor. Daca aceasta scurta parabola, care consta in numai doua fraze, este explicata astfel, care inima nu se va cutremura? Caci cuprinde intreaga drama a lumii vazute si nevazute. Explica de ce Fiul lui Dumnezeu a venit pe pamant. Aduce o raza stralucitoare de lumina asupra istoriei omenirii si asupra dramei existentei fiecarui individ. Ne pune fata in fata cu o decizie rapida, deoarece viata noastra trece cu repeziciune – o hotarare daca dorim sa fim drahma pierduta gasita de Hristos sau nu. Hristos ne cauta. Ne vom ascunde de El, sau ne vom lasa gasiti de catre El inainte ca moartea sa ne ascunda de El, din lume si din viata?
Este o problema vitala si sta in vrerea noastra sa Il acceptam sau sa Il respingem. Dupa moarte va inceta sa fie o problema deschisa, si atunci nimeni nu va mai astepta un raspuns de la noi.
Trei masuri de faina
Si iarasi Iisus a zis: Cu ce voi asemana imparaţia lui Dumnezeu? Asemenea este aluatului pe care, luandu-l, femeia l-a ascuns in trei masuri de faina, pana ce s-a dospit totul. (Luca 13:20-21).
Aceasta e alta parabola tainica ale lui Hristos pe care multi o gasesc greu de inteles. Tema actuala, luata din viata de zi cu zi, este simpla si clara. Din cele mai vechi timpuri sotiile s-au ocupat cu brutaria; ele iau faina, o pun in vase, fac dospitura, framanta aluatul si il coc. Aceasta a fost indeletnicirea zilnica a femeii casnice in Orient si Apus, timp de mii de ani. Dar nu i-a trecut nimanui prin minte sa ia aceasta indeletnicire simpla ca o infatisare sau simbol a Imparatiei lui Dumnezeu. Doar Domnul Iisus Hristos, pentru Care nimic nu era prea simplu sau neimportant, a luat acest indeletnicire gospodareasca obisnuita si a folosit-o pentru a explica ceva uluitor si extraordinar.
Putea sa isi infatiseze Siesi pe propria mama la lucru.
Voi pune urmatoarele intrebari cititorului Evangheliei. De ce Hristos a luat drept exemplu femeia, in locul barbatului, de vreme ce barbatii au fost brutari de-a lungul secolelor? Si de ce drojdia, de vreme ce azima [painea nedospita] era folosita in mod uzual? Si de ce femeia a luat trei masuri, si nu una sau doua sau patru? In sfarsit, ce legatura sau asemanare se gaseste intre stapanirea lui Dumnezeu si lucrul in bucatarie al unei gospodine?
Daca acestor intrebari nu le poate fi dat un raspuns, cum putem intelege parabola? Si inca a le raspune fara o cheie duhovniceasca ar duce doar la alte dificultati. Toate parabolele trateaza cu superficialul, dar intelesul lor adevarat zace in profunzime. Ele plac ochiului si par indeajuns de evidente, dar privesc duhul si duhovnicescul.
Aceasta parabola are o dubla interpretare spirituala. Prima are de a face cu cele trei rase principale ale omenirii, a doua cu cele trei facultati sau puteri fundamentale ale sufletului omenesc. Pe scurt, ceea ce este remarcabil si neobisnuit in parabola aceasta este procesul istoric si personal al mantuirii omului.
Dupa Potopul cel Mare, au rasarit din fii lui Noe – Sem, Ham si Iafet – trei rase de oameni, semitii, hemitii si iafetitii. Acestea sunt cele trei masuri de faina in care Hristos pune drojdia Sa cereasca – Sfantul Duh Care insemneaza ca El a venit ca Mesia si Mantuitor al tuturor neamurilor si natiunilor omenirii fara exceptie. Precum, cu drojdia, o femeie poate transforma faina fireasca in paine, si Hristos, prin Duhul Sfant, transforma oamenii firesti in copii ai lui Dumnezeu, in vietuitori nemuritori ai Imparatiei Ceresti. Din aceasta cauza, potrivit invataturii ortodoxe, sfintii sunt numiti ingeri pamantesti sau oameni ceresti, deoarece, fiind „dospiti” de Duhul Sfant, nu mai sunt faina obisnuita sau azimi nedospite ce zac pe pamant, ci sunt paine dospita care s-a inaltat. Potrivit Bibliei, azima era painea sclavilor, in timp ce painea era pentru cei liberi, copiii lui Dumnezeu. Deci din acest motiv Biserica Ortodoxa foloseste paine dospita la Sfanta Impartasanie. Procesul dospirii a inceput in acea prima Duminica a Treimii sau Rusaliile, cand Duhul Sfant a coborat din cer asupra apostolilor. Din acea zi, acest proces a continuat pana in ziua de astazi si va continua pana la sfarsitul timpului cand totul va fi dospit. Aceasta este, deci, interpretarea istorica a parabolei misterioase despre brutareasa. Cea de-a doua interpretare este psihologica si personala, si priveste cele trei facultati sau puteri fundamentale ale sufletului omenesc: intelectul, inima si vointa, sau, cu alte cuvinte, puterea de a gandi, puterea de a simti si puterea de a actiona. Acestea sunt cele trei masuri nevazute ale sufletului omului launtric.
Aceste trei puteri fie raman pe de-a-ntregul nedospite, precum painea robilor, sau dospesc cu drojdia ranchiunei si ipocriziei. Prin urmare, Hristos le-a spus ucenicilor sai sa se pazeasca de aluatul fariseilor care este ipocrizia, deoarece este plamada lumeasca si omeneasca, care vlaguieste toate puterile sufletului si il lasa infirm si bolnav. Dar Hristos Mantuitorul a adus pe pamant un aluat nou pentru a inalta puterile sufletului. Cei ce primesc aceasta noua plamada cereasca prin Botez in numele Sfintei Treimi sunt numiti fii si fiice ai lui Dumnezeu, mostenitorii Imparatiei vesnice. Ei nu vor muri, caci chiar atunci cand vor parasi trupul, vor fi vii si vor trai vesnic. Aceast aluat ceresc ii umple cu lumina gandirii, cu caldura iubirii dumnezeiesti si slava faptelor bune. Toate cele trei puteri ale sufletului cresc impreuna in armonie, si se inalta catre cer, catre desavarsire. Precum Domnul a zis, Fiti, dar voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este.
Femeia a fost luata ca model de desavarsire si nu barbatul, si Hristos s-a comparat Insusi cu o brutareasa, deoarece femeia ca sotie si mama pregateste painea pentru familie intr-o maniera iubitoare, pe cand brutarul coace painea spre a o vinde pentru profit. Tot ceea ce Hristos a facut pentru omenire a fost facut din dragoste curata, si prin urmare El se compara cu o brutareasa.
Aceasta e cea de-a doua interpretare, dar ambele interpretariale parabolei sunt corecte. Intelesul istoric si psihologic al parabolei este precum un copac ramuros ce creste dintr-o ghinda, pentru ca este cu adevarat maret in amploarea sa istorica si profund in adancimea sa psihologica.
Aparut in Orthodox Life, 1951, numerele 5 si 6. (Traducerea din limba engleza: Radu Hagiu).
ASADAR DISCRIMINAREA ESTE NUMAI IN MINTEA UNORA.
DESPRE
Nume: Mihail B. – Bacau
Websites: eresulcatolic| despremantuire| despremasonerie| despreharrypotter | campania „PASTRATI CURATA BISERICA”
Info: De ce sceptic? Raspunsul il gasiti aici: I Ioan 4,1
Motto: „Cel ce este unit cu adevarul stie bine ca merge pe calea cea dreapta, desi multi il dispretuiesc ca fiind fara minte; […] el insa s-a cunoscut pe sine cu adevarat, nu (cum spun aceia) ca unul iesit din minte, ci ca unul eliberat din framantarea nestatornica si schimbatoare a diversitatii gresite in tot chipul prin Adevarul simplu si neschimbabil”. Sfantul Dionisie Areopagitul, Despre Numele Divine VII,4.
„Cel ce cearta pe batjocoritor isi atrage dispretul, si cel ce dojeneste pe cel fara de lege isi atrage ocara. Nu certa pe cel batjocoritor ca sa nu te urasca; dojeneste pe cel intelept, si el te va iubi. Da sfat celui inţelept, si el se va face si mai intelept; invata pe cel drept, si el isi va spori stiinţa lui. Inceputul intelepciunii este frica de Dumnezeu si priceperea este stiinta Celui Sfant. Caci prin Domnul se vor inmulti zilele tale si se vor adsuga tie ani de viata.” Pilde, cap IX
ULTIMELE COMENTARII
Gabriel Teodor la LIPSA DE CARACTER A OMULUI… Pap Ferec la LIPSA DE CARACTER A OMULUI… sceptik la ALEX JONES DECONSPIRAT! sceptik la ALEX JONES DECONSPIRAT! Alin la ALEX JONES DECONSPIRAT! Topics about Arab… la INTERVIEW WITH FATHER ANDREW P… andrei la ALEX JONES DECONSPIRAT!
un blogger SCEPTIK 