NEAMULUI VALAH STRIGARE

Fraţi Valahi din patru unghiuri, fraţi de viaţă Geto-Dacă,
Fraţi pe care nici o liftă n’a putut robi să ne facă, –
Iată-ne azi robi sub lifta unui Neam care, din lume,
Vrea pe veci să ne sugrume,
Să se şteargă dintre Neamuri strălucitul nostru nume!…

Dar, mai cruzi ca lifta neagră care azi, prin vicleşug,
Ne-a’njugat – plăvani la jug, –
Sunt acei câţiva nemernici, fraţi de sânge, scoşi din minţi
De-ai trădărilor „arginţi”,
Cari, de zornăitul dulce, nu mai pot nimic s’audă
Din cât geme ţara toată cu de lacrămi geana udă!…

Toţi acestia, – o droae de nemernici care vor
Nimicirea Ţării lor, –
S’au făcut, în mâna liftei, crunte „Coade de Topor”,
Şi s’au năpustit cu ură, fâlfâind drapele roşii,
Să doboare tot ce’n veacuri au păstrat mai drag strămoşii!…

Vor, vânduţii fără inimi, – îndemnaţi de-a liftei gloată, –
Să ne-aprindă Ţara toată;
Nu mai vor s’avem tezaur
În altare pe Iisus;
Ticăloşilor li-i sete de mărirea lor, de aur;
Drojdia se vrea de-asupra; putregaiul se vrea sus;
Sufletele lor de fiară
Nu mai au nimica sfânt;
Ei vor „patria” să piară,
„Dumnezeu” să fie frânt;
Să fim toţi o biată turmă fără drepturi, nici cuvânt!…
Să nu mai avem din toate, sub tâlharii bolşevici,
Decât jug şi plâns în gene, umilinţi, scuipat şi bici;
Soarta naţiei române s’o păstreze lifta ‘n mână
Viermii toţi s’ajungă ‘n slavă, iar luceferii’n ţărână;
Şi, sub tirania gloatei care-şi ‘nalţă pumnul strâns,
Să ni-se topeasră ochii potopiţi de-atâta plâns?…

Fraţi Valahi – cu glas de tunet, ne-a strigat un mare „Mag”
Să ne facem toţi o stâncă sub al Ţării noastre steag;
S’alungăm „semănătorii de ruine şi pustiu”,
Care vor s’arunce Neamul în mormânt fără sicriu!
El a plâns pe culmea ‘nalţă, când a buciumat aprins,
Neamului aproape ‘nvins,

Şi-al său bucium l-a dus vântul, prelungit, din stâncă’n stâncă;
L’au fost auzit şi morţii din dormirea lor adâncă:
Fraţi Valahi, chemarea-i sfântă, voi n’aţi auzit-o încă?!…

Cine să te mai trezească, Neam robit de-atâtea Iude,
Dac’ auzul tău nici glasul Magului nu-l mai aude?!
Cum să nu ne facă robi,
Ca pe nişte boi neghiobi
Cei misei: „semănătorii de pustiu şi de ruine”,
Când nici ţie nu ţi-e milă de moşia ta, de tine?!

Cum n’ar împroşca tâlharii
Cu noroi pe toţi „stegarii”,
Tot ce-avem mai drag, mai sfânt;
Cum nu ne-ar scuipa obrazul, şi pe morşii din mormânt,
Când, cu nepăsare, toţi
Ne uităm mereu la gloata de misei vânduţi, de hoţi,
Făr’a ridica un deget, – ca un hoit ce zace’n glod,
Şi din care viermii lacomi, liniştiţi, în voe rod?!…

O, vă veţi trezi odată, fraţi Valahi, dar prea târziu,
Când va fi aproape gata groapa cea fără sicriu,
În adâncul cărei Neamul aruncat va fi de viu!…

EROILOR

Spre voi, viteji al căror sânge a curs – hotarul apărându-l, –
Îngenunchiat, tot Neamul astăzi îşi nalţă sufletul şi gândul!…
Spre slava voastră, din altare, se’nalţă fumul de tămâe,
Viteji a căror nume sfinte neşterse’n veci au să rămâe!…

Fiţi binecuvântaţi în veacuri, voi, păstrători de vechi hotare, –
Viteji cari aţi căzut în lupte, visând o Românie-Mare!
De-apururea mărire vouă în înfloritul Paradis, –
Că voi aţi biruit prin moarte, şi s’a’mplinit al vostru vis …

Dar noi?… Suntem noi vrednici oare de jertfa sângelui cel sfânt
Ce-a curs din piepturile voastre pe vechiul Neamului pământ?….
Nu plângeţi oare ‘n Raiul vostru, că-atâta liotă străină
Culege roada jertfei voastre din scumpa Neamului grădină?!

O, eu aud mereu mustrarea vitejilor cu piept de fier,
Pe care tunetul adesea, mugind, ne-o bubue din cer,
Că voi prea mari aţi fost, prin jertfă, pe când urmaşii sunt prea mici,
Lăsând ca România-Mare s’ajungă Rai la venetici!

PACEA LUMII

E ştiut de toată lumea
că sub soare şi sub stele
animalele pădurii
– pline de veninul urii –
se sfâşie între ele.

Cerbul spune, că’ntr’o vreme,
nu pot şti prin ce mijloc,
reuşi precum se spune
să le-adune la un loc.
Ba dorind, cu gânduri bune,
să le mai amestece
a adus printre jivine
si-unele domestice.
Şi-adunate astfel, horă,
într’o tainică poiană,
cerbul, nobil în simţire
şi cu lacrima în geană,
a luat atunci cuvântul:
– Haideţi fraţilor, fiţi nobili,
de la leu şi pân’la oaie
dela lupi până la miel,
să uităm de-acum încolo
pe vecie de războaie,
să lăsăm să se sfâşie
numai oamenii’ntre ei.

Vreţi? – le spuse cerbu-atuncea
vreau răspunsul tuturor.
– Da! Răspunseră ferice
animalele în cor.

Şi făcură astfel roată
la umbra unui platan;
toţi semnară pactul păcii
pe o foaie de lipan.

După ce semnară pactul
pleacă toţi spre casa lor,
pe sub bolţi de fagi şi tei:
ursul cu vreo patru miei,
lupul cu vreo două oi,
un biet sarpe cu’n răţoi,
uliul cu’n cintezoi…

Însă n’au ajuns departe
şi din bietele-animale,
pân’ s’apună soarele,
n’a rămas decât blăniţa,
fulgii şi oscioarele.

Cred că tâlcul celor spuse
îl ghicesc popoarele:
Cine face
aşa pace,
sigur o să-i steie capul
unde-i stau picioarele.

BUCURA-TE TARA!…

Bucură-te, Ţară scumpă, îmbrăcată de paradă,
Că, din alte ţări străine, vin prieteni să te vadă!
Şterge-ţi lacrima din gene!… Ce oftezi într’una frântă,
Când atâtea muzici cântă?…

Cântaţi muzici, cât mai tare, toate câte sunteţi voi,
Ca să nu se-audă plânsul văduvelor de război!
La răspântiile toate, muzici, azi cântaţi, cântaţi,
Că prea gem, sleiţi de foame, marii noştri „mutilaţi”?…

Azi e zi de sărbătoare şi datoare eşti să joci,
Ţara mea cu jale multă, jefuită de escroci!…
Foametea şi desnădejdea tu n’ai drept să ţi-le spui
Ţară scumpă, nimănui,
Când la tine ospătează toată lifta cu pistrui?…

Cine să-ţi ogoae plânsul?… Să te-audă, cine poate,
Când atâtea muzici cântă la răspântiile toate?…
Cui, o lacrimă să’i pice,
Că ‘n bordei n’ai foc pe vatră,
Când tâlharii ce te pradă, ospătând, duc trai ferice,
Infrăţiţi cu veneticii, în palate mari de piatră?…

Cum vrei oare, scumpă Ţară,
Soarele dreptăţii sfinte pe-al tău cer să mai răsară,
Dacă toţi cei ce te fură, liberi petrecând, fac haz
Şi, când ceri să intre ‘n ocnă, scuipă ‘n bietul tău obraz?!
Oare, când vei pune mâna, Ţară scumpă, Ţară blândă,
În grumajii celor care vor ca Iuda să te vândă?
Celor cari într’una rod
Multul gliei tale rod, –
Câţiva hoţi înfipţi în ceafa unui biet întreg norod?…

Dar… mă iartă, Ţară blândă, că, de-a tale suferinţi,
M’am trezit şi eu, cu tine, a haiduc scrâşnind din dinţi.
Azi e sărbătoare sfântă,
Când, – deşi flămândă eşti, –
Nu se plânge, ci se cântă
Întregirea ce ţi-au dat-o Sfinţii dela Mărăseşti?…

Mâine însă, Ţară scumpă, sfinţii tăi suiţi la cer,
Să le faci dreptate cer:
Viaţa nu şi-au fost jertfit-o ei, Arhanghelii tăi mari,
Pentru ca tu s’ajungi roabă unor ceţe de tâlhari;
N’au murit, scăpându-şi Ţara, marii noştri mucenici,
Ca să ţi-se ‘nfigă ‘n glie gloatele de venetici!…
N’au căzut pentru desfrâul
Hoţilor ce’ţi fură grâul,
Ţară plină de belşug,
Nici, – când lor le crapă burta, – tu să tragi flămândă ‘n jug!

Azi deci, fâlfâind drapele, cântă, Ţară fără pâine,
Şi, – cum cer ai tăi Arhangheli, – judecata s’o’ncepi mâine
Ori destinului tău mare fir de aur ştii să’i torci,
Ori întreaga ta grădină va fi cocină de porci!…

decembrie 1936

O PRIMAVARA NOUA

de Vasile Militaru

O primavara noua ni-s’a ivit in tara
Cu raze mangaioase, cu blande adieri,
Sub care Neamul, harnic, cu plugurile-i ara,
Cu noi nadejdi in suflet, ca florile de meri…
O primavara noua, -incepere de Veac,-
Intregul Neam sa-si afle durerilor lui leac…

Au imbracat caisii odajdii de lumina
Si liturghii inalta mireasma lor spre cer…
Adanc plecat pe brazde, plugarii toti se’nchina.
In rugaciunea muncii, cu bratele de fier…
Si’n fundurile slavii, au cine-mi poate spune
Ca ciocarlia insasi nu canta’n rugaciune?…

Eu sorb adanc in ochii-mi, -din primavara verde,-
Icoana muncii sfinte, -cu oameni si cu boi,-
Si gandul meu fugarnic alearga si se pierde
In adancimea vremii, cu veacuri inapoi…
Si vad, ca printr’o ceata, in vremile de-atunci,
Cum vietuiau strabunii cei mari, pe-aceste lunci:

Calcati mereu de hoarde, mereu cu ele’n lupta,-
Lasand ades pe brazde plavanii cu-al lor plug,-
Bajenarind prin codri, mereu cu fata supta,
Cand bietele caminuri se mistuiau sub rug,
Si cand, intorsi la vetre, cu jalistea pe drum,
Nu mai gaseau in sate decat gramezi de scrum…

Din jertfa lor, acuma se’nalta pacea sfanta,
Sub care graul verde talazueste’n vant,
Si plugurile ara, si ciocarlia canta,
Si iese-atata paine si aur din pamant…
Din sangele lor, brazda ce-o’ntoarce plugul greu
Inalta rasuflarea-i spre viul Dumnezeu!…

Azi, primavara noua ni-s’a ivit in tara,
Cu raze mangaioase, cu blande adieri,
Sub care Neamul, harnic, cu plugurile-i ara,
Cu noi nadejdi in suflet, ca florile de meri…
O primavara noua -incepere de Veac,-
Intregul Neam sa-si afle durerilor lui leac!…

SUB TRICOLOR

de Vasile Militaru

Neam Român ce vii din vifor,
Neam ce-ai sângerat din greu,
Dar, cu pieptul tãu, dusmanii ti-i-ai biruit mereu;
Neam viteaz care urcat-ai culmea visului tãu sfânt,
Dar, desi cu zori pe gene, astãzi gemi ca ieri mai frânt,
– Smulge-ti sufletul din noaptea ce-a’nceput sã te’mpresoare;
Urcã-te pe culmi, spre soare,
Neam cu tara toatã flori,
Plinã numai de comori;
Strânge-te sub Tricolorul biruintelor strãbune:
Pune umãr lângã umãr, suflet lângã suflet pune,
Sã te faci nãprasnic munte, fãrã nici o cãrãrue,
Sã nu poatã nici o fiarã pe-a lui steiuri sã se sue,
Ci sã cadã fulgerate,
In prãpãstii fãrã fund,
Toate fiarele spurcate
Ce’n hãtisuri ti-s’ascund!…

Nu simti tu vrãjmasa haitã ce’mprejurul tãu se strânge,
Dornicã de hoit si sânge?…
Nu-i simti oare rãsuflarea?…
Coltii lacomi tu nu-i simti,
Ascutiti ca niste ace si, ca secera, cu zimti?…

Tu privesti cu nepãsare cum se luptã ticãlosii
Sã-ti alunge Tricolorul cu-ale lor otrepe rosii?…
S’ajungi robul unor haite pe-ale tale plaiuri verzi?…
Sã-ti pierzi datinile toate, hora, doinele sã-ti pierzi?…
De prin sfintele biserici sã te lasi cu cnutul scos?…
Clopote sã nu mai sune la’nvierea lui Hristos?…

O, de mii de ori nemernic ar fi neamul ce sub soare,
S’ar lãsa robit în lantul liftelor cotropitoare,
Fãrã Dumnezeu si Tarã, –
Când, sub focul lui de parã,
Liftele cu zdrente rosii ar putea oricând sã piarã!…

Neamul meu, – în miez de noapte, glas adânc, cu dor fierbinte,
Se ridicã pân’la mine, din strãbunele morminte;
Sunt Voivozii si plãiesii, buciumasii dela munte,
Sunt arcasii, scutierii cei cu pletele cãrunte,
Care, în vremuri vechi, putut-au toate liftele sã’nfrunte…

Oare, tu nu le-auzi glasul?…
Geamãt lung e glasul lor
Si ne strigã tuturor:
„Strângeti-vã laolaltã toti, sub sfântul Tricolor!…
„Bratul tuturor sã-l tinã!
Bratul tuturor sã-l poarte!…
„Doar sub el e biruintã, – în afara lui, e moarte!…”

Eu ascult si mã cutremur hohotind, cu ochii uzi…
Neamul meu, tu n’auzi glasul marilor strãbuni?…
N’auzi?… Stai nãuc si mi-te clatini?…
Nu strãbate pân’la tine glasul marilor Musatini
„Descãlecãtori de Tarã, pãstrãtori de Neam si datini”?…

Neamul meu, – eu plâng si scriu:
Dacã nu esti mort, ci viu,
– Fã din Tricolor trei flãcãri, iar tu, foc mãret sub ele,
Suie-ti flãcãrile sfinte pânã dincolo de stele,
Ca sã nu le mai ajungã hoarda liftelor misele!…

Dacã nu poti face astfel,
Neamul meu, – de mii de ori,
Mai curând sã vrei sa mori,
Decât, rob, sã vezi de-asupra-ti cârpa steagurilor rosii
Si s’auzi cum strãnepotii îsi vor blestema strãmosii!…