un blogger SCEPTIK

un blog sceptic

UN CRACIUN DE TRISTA AMINTIRE

Eram atat de deshidratati si de slabiti in urma insetarii, ca paream mai degraba niste umbre, decat oameni.

Daca pana atunci torturile administrate prin batai si insetare nu atinsesera inca degradarea absoluta, ceea ce voi marturisi in continuare, avea sa intre in domeniul patologiei, iar satanizarea sa atinga paroxismul. Nu mi-am putut inchipui vreodata ca omul, fiinta rationala, ar putea sa-si injoseasca semenul in asa grad. Ce minte de demon a putut sa nascoceasca atata cruzime? Chiar in zia de Craciun, cand fiecare dintre noi, in intimitatea sa, isi mai amintea cum sarbatorea Craciunul impreuna cu cei dragi, am fost pusi in fata unor fapte care ne-au uluit.

In acea dimineata (1950), indata ce a sunat desteptarea, la ora sase, Zaharia, care in ultima saptamana lipsise din camera, a dat ordin ca de acum incolo in fiecare dimineata sa luam pozitia fixa pe prici, iar cei care aveau nevoie sa iasa la urina si scaun, nu o vor mai face la tineta, ci in propria lor gamela pentru mancare. Am ramas ingroziti de ceea ce auzeam. Asa ceva nu mai auzisem si nici nu mai vazusem vreodata.

In dimineata aceea, multi dintre noi nu au avut nevoie de scaun deoarece, din cauza hranei insuficiente, se iesea afara numai la doa-trei zile. De aceea, numai cam a treia parte din noi si-au facut nevoile in gamela. In camera era un miros dezgustator, dar il suportam, deoarece ne-am obisnuit cu el de atata timp. Dupa ce unii si-a facut necesitatile in gamela lor, Zaharia le-a ordonat sa se aseze pe marginea priciului, sa-si ia lingura si sa-si manance fecalele.

Doamne! Ce scabrozitate, ce injosire, ce degradare! Multi au refuzat sa-si manance fecalele, iar altii au avut reflexe de voma de aveai impresia ca-si varsau matele din ei. Era un spectacol pe care nici o imaginatie, chiar bolnava, nu si l-ar fi putut inchipui.

Peste resturile de fecale ramase in gamelele noastre s-a turnat apoi zeama de toate zilele, obligandu-ne sa mancam aceasta scarbosenie. Cu toate ca Pintilie si Nedelcu au refuzat sa manance, le-au pus calus la gura si li s-a introdus acest amestec pe gat cu lingurita…

A doua zi, ne-au obligat iar sa ne facem nevoile in gamelele in care mancam, din acea zi blestemata si pana dupa Pastile lui 1951, nimeni dintre noi n-a mai avut voie sa-si spele gamelele si lingurile. De asemenea, nu mai aveam voie sa bem apa din ceasca de pe capacul tinetei, ci trebuia sa turnam apa din ceasca in gamela noastra, inainte de a o bea. Multi dintre noi, ca sa mai lungeasca timpul pana cand aveau sa fie obligati sa-si manance fecalele ramase in gamela, se abtineau sa aiba scaun, fapt ce a dus repede la constipatie, care a antrenat alte complicatii si mai grave…

Culmea degradarii a fost atunci cand o parte din noi au fost fortati sa manance fecalele altuia… Aceasta siluire paranoica a durat vreo trei saptamani, iar pentru altii cateva luni, timp in care am fost atat de crunt batuti pentru ca refuzam sa ne supunem, incat aceste saptamani au fost pentru noi inceputul unui delir colectiv. Anul Nou 1951, dupa marturisirile de mai sus, refuz sa mi-l mai amintesc.

In aceste saptamani de oroare, Pintilie si Nedelcu au fost atat de salbatic torturati, ca primul a murit, iar celalalt a innebunit.

fragmente din Dumitru Bordeianu, Marturisiri din mlastina disperarii, editura Scara, Bucuresti

Decembrie 18, 2007 Posted by | DIN TEMNITE | , , , | 1 comentariu

INVIEREA

Tortionarul Turcanu: „Vreau sa va atrag insa atentia ca cei mai periculosi dintre voi, banditilor, ati ramas cei care marturisiti credinta voastra in Dumnezeu […] Trebuie sa va scoatem din cap si din inima odata pentru totdeauna aceasta aberatie, credinta in Dumnezeu” […]

Pentru cei cu adevarat credinciosi, cea mai mare amenintare posibila a fost aceasta ultima afirmatie a lui Turcanu, la care nimeni nu se astepta. Urma sa fim loviti in ce aveam mai drag si mai de pret, singurul nostru punct de sprijin – credinta in Dumnezeu, nadejdea izbavirii noastre din ghearele satanei.

Pe oamenii care nu cred in Dumnezeu problema mantuirii nu-i intereseaza, pentru ca ei sunt legati de aceasta lume materiala, de bunurile pamantesti, de pozitiile sociale, de placerile si satisfactiile acestei vieti intr-atat ca numai moartea ii va mai putea despartii de ele.

Pentru cel ce crede insa nelimitat in Dumnezeu, in mantuire si in viata vesnica, nefiind legat de pamant, cea mai mare tragedie este momentul cand e obligat sa marturiseasca daca mai crede sau nu in Dumnezeu.

Cand am fost intrebat de Zaharia daca mai cred sau nu in Dumnezeu, pentru prima si ultima data in viata mea am avut o intunecare a mintii si o ratacire pe care nimeni nu o va putea intelege, decat eu, cel care am trait-o. Cine mi-a intunecat puterea de judecata in acel moment? N-am putut discerne ce ganduri satanice mi-au intunecat constiinta si mintea […]

Atunci cand m-a intrebat Zaharia, ce-i cu credinta mea, un gand care nu era al meu si nici de la Dumnezeu, m-a stapanit si mi-a soptit: „Spune ca nu te mai rogi lui Dumnezeu”! Si asa am si rostit, public, in camera 3 subsol: „Nu mai fac rugaciunea, nu ma mai rog lui Dumnezeu”. Si, din acel moment nu mi-am mai spus rugaciunea.

Urmarea ruperii comuniunii cu Dumnezeu prin rugaciune, a fost ca duhul satanei a intrat in mine si m-a torturat si m-a muncit, din august 1951 pana la Pastile anului 1954. Tin sa precizez ca am spus ca nu-mi mai fac rugaciunea, nu ca nu mai cred in Dumnezeu. Marele meu pacat insa a fost ca nu mi-am mai facut rugaciunea, cu adevarat. Greseala cu atat mai grava, cu cat trebuia sa ma gandesc la cuvintele sfinte: „Privegheati si va rugati ca sa nu va ispiteasca satana”.

Rugaciunea, dupa marturisirea Sfintilor Parinti, este comuniunea omului credincios cu Dumnezeu. Prin ea, omul sta de vorba cu Dumnezeu, Il adora, Il mareste, Ii multumeste, Ii spune pasurile si necazurile, Il roaga sa-l ierte, Ii cere ajutor si mila, etc […]

Se apropiau Pastile si puterile mele fizice si sufletesti se epuizasera. In toata fiinta mea se instalase, fara sa-mi dau seama, o neliniste sau poate o presimtre, ca se va intampla ceva cu mine. Traiam emotia celui aflat in fata mortii. Dar mie nu mi-era frica de moarte, pe care mi-o dorisem de atatea ori, ci ma temeam ca din clipa in clipa imi voi pierde mintile pentru totdeauna.

Era in Sambata Pastelui. Cu o zi inainte ma rugasem, atat de adanc, cum poate nu am facut-o niciodata in viata mea; in acelasi timp, traiam insa si disperarea ca rugaciunea nu-mi e ascultata.

Sambata seara deci, pe la orele zece, cand a sunat stingerea, m-am intins pe prici. De cateva nopti nu-mi mai gaseam somnul. Spre miezul noptii, ceva m-a indemnat sa ma dau jos si sa ma misc prin camera. M-am apropiat de geam si in clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunand orele 12, anuntand slujba Invierii. Sunetul clopotelor mi se parea venind din alta lume, atat era de armonios.

Am cazut in genunchi in fata ferestrei si, cu mainile incrucisate pentru rugaciune, am strigat din adancul sufletului meu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, marturisesc ca Te-am ofensat, dar Tu Doamne, stii ca am ajuns la marginea suferintei si rabdarii. Nu mai pot! Fa cu mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar ma rog Tie din toata fiinta mea, de este cu putinta, iarta-mi si invie sufletul meu pentru ca eu cred nelimitat in Invierea Ta”.

In clipa aceea, cum stateam in genunchi cu mainile incrucisate si ochii atintiti printre gratii, toata fiinta mea s-a cutremurat si din ochi au inceput sa-mi curga siroaie de lacrimi.

Printre lacrimi, atat doar am mai putut rosti: „Doamne, fie-Ti mila de mine!” N-am apucat sa termin aceste cuvinte, ca tot trupul mi-a fost cuprins de un tremur si o zvarcolire ca a posedatilor si am simtit cum din sufletul si trupul meu a iesit si m-a parasit o putere straina. Era duhul satanei care ma muncise si ma stapanise, timp de patru ani de zile […]

Am cazut cu capul pe ciment, lesinat, cu camasa uda de transpiratie si lacrimile nu mai incetau sa-mi curga siroaie. Mi-am simtit fruntea udata de lacrimile cazute pe cimentul rece pe care l-am sarutat. Erau lacrimile caintei pe care Dumnezeu binevoise sa le primeasca, iertandu-mi ofensa pe care i-o adusesem. In patru ani de chin, nu varsasem o lacrima, dar acum sufletul imi era scaldat in baia caintei si a minunii lui Dumnezeu.

Tarziu, m-am ridicat, nemaistiind unde ma aflam; ma simteam un alt om si eram atat de usor, de parca pluteam in alte sfere. De Inviere, Dumnezeu ma vindecase si ma inviase si pe mine.

fragmente din Dumitru Bordeianu, Marturisiri din mlastina disperarii, editura Scara, Bucuresti

Decembrie 18, 2007 Posted by | DIN TEMNITE | , , | 1 comentariu

SETEA

Daca alte torturi fizice le mai puteai suporta, chiar si foamea, setea devenea insa o obsesie […]

Apoi i se turna pe gat pana la un kilogram de zeama de varza sau de castraveti, cu o mare doza de sare. Pentru a neutraliza orice reactie, un membru din comitet se aseza pe picioarele torturatului, un altul il tinea de cap, in timp ce al treilea ii turna saramura pe gat. Dupa o jumatate de zi, aveai o senzatie de sete ingrozitoare. Daca puteam suporta foamea, bataia, durerea altor torturi, setea era ceva mai presus de durere. Nu aveam alta apa sa bem decat aceea din mancare, ce nu putea potoli nici foamea nici setea. Dupa trei-patru zile, toti aveam buzele uscate si sangerande, din cauza ca ni le lingeam pana ni se usca pielea pe ele. Pana si limba era uscata din lipsa de saliva. In fata ochilor ne defilau rauri, izvoare si cascade cu apa dulce care ni se revarsau in gura. Poet de as fi fost nu as fi putut gasi cuvintele care sa-mi exprime fericirea ce ma cuprinsese in vis la vederea atator rauri si izvoare.

Ne-am deshidratat atat de mult, incat fetele noastre aduceau a masti mortuare. Doamne! Cat de cumplita si epuizanta ne era setea!

Se apropia Craciunul, iar noi eram torturati de sete de mai bine de doua saptamani. Multi dintre noi beam saramura fara a fi fortati, deoarece in timpul operatiei fortate riscam sa ni se scurga zeama in plamani. Oricum, toti ne beam portia rezervata, de parca am fi baut apa dulce.

Eram capabili atunci de orice si atat de inspaimantatori, incat te intrebai daca aveai in fata fiinte umane sau alte aratari. Nu mai aveam saliva in gura, iar mucoasa bucala si limba erau uscate si crapate, ca iti venea sa urli. Faringele, si el uscat, te ardea ca focul, dadu-ti incontinuu o senzatie de voma chinuitoare. Starea sufleteasca era in pragul nebuniei. Uneori asteptam cu deosebita nerabdare sa ne aduca zeama ca sa ne mai potoleasca setea. Si atunci, pentru a ne mari supliciul, au redus cantitatea de zeama, marind-o insa pe aceea de sare, in asa fel incat lichidul era un fel de pap…

Cei din comitet, ca sa-si bata joc de noi, puneau apa intr-o gamela si ne-o treceau pe sub nas…

As propune cititorului pentru a-si satisface o curiozitate, sa se incuie intr-o camera timp de trei zile dupa ce a baut un kilogram de saramura, dar fara nici un pic de apa la dispozitie. Si poate atunci va putea intelege la ce au fost supusi niste tineri, timp de o luna. Sa ajunga sa traiasca aievea senzatia ca nici toate raurile lumii nu pot sa-i potoleasca setea.

fragmente din Dumitru Bordeianu, Marturisiri din mlastina disperarii, editura Scara, Bucuresti

Decembrie 18, 2007 Posted by | DIN TEMNITE | , , | Comentarii închise la SETEA

MORISCA

Iata preparativele pentru administrarea bataii celui ales. Acesta era asezat pe un fel de scranciob, format din doua scanduri; i se legau cu o sfoara mainile si picioarele, i se introducea pe sub genunchi un ciomag si astfel, imobilizat burduf, era asezat pe doua scaune; ciomagul sprijinit pe ele, forma axul de invartire. Astfel ca, pe rand, o data talpile, o data fesele ajngeau sus, in pozitie de lovire. Detinutul nu putea face nici o miscare, iar calaul putea sa-l bata in orice pozitie, fara sa intampine vreo rezistenta. Cei doi batausi se aruncau asupra victimei cu o furie demonica.

La inceputul anchetelor bateau pe fesa si pe spatele gol, apoi din cauza ranilor pricinuite de lovituri, s-au gandit sa-i acopere victimei spatele si fesele cu un servet ud, ca sa-l poata bate la intervale de timp destul de scurte. Bataia la talpi iti distrugea pingelele de la incaltaminte dupa numai cateva sedinte. De aceea te incaltau cu niste saboti cu talpa de lemn, care erau mai rezistenti la bataie. Acest sistem calaii il denumeau „morisca” sau „scranciob” pentru ca, prin invartire, veneai in cele doua pozitii: „talpi” sau „fese”.

Cel mai greu de sportat era bataia la talpi cu ciomagul, deoarece le simteai lovitura nu in talpi, ci in ceafa. La fese bateau cu vana de bou.

Alt supliciu folosea un fel de masa, numita „pat”, de lungimea staturii unui om, prevazuta cu belciuge la cap si la picioare. Spatele, de la ceafa la talpi, ramanea liber, ca sa poata fi lovit cu cravasa, biciul sau vana de bou. Acest „pat” era fixat in cuie pe doua capre de lemn, care ramaneau imobile in timpul bataii. Cel mai greu de suportat era biciul cu curele subtiri, ca o coada de cal. Mai lipseau bilele de plumb colturoase. De obicei aceasta tortura era atat de salbatica, incat cel supus chinului cadea in nesimtire. Pentru a-si reveni, era stropit cu apa, dupa care se imbraca si, sprijinit de un gardian, era readus in celula. […]

Cand l-am vazut pe Moisi dezbracat si ce avea pe corp, pentru moment mi-am pierdut cunostinta, vazand negru inaintea ochilor. Nu mai vazusem in viata mea asa ceva, nici macar in anchetele cele mai salbatice. Tot trupul lui, din cap si pana in talpi, era o rana mare care supura. O durere de nedescris mi-a umplut sufletul, de parca nu era fibra din corpul si din sufletul meu care sa nu ma doara. Cine n-a trait durerea, sferinta, peste limitele imaginabile, nu va putea niciodata intelege acest fenomen. Am fost si eu batut crunt, dar ceea ce am vazut pe corpul lui Moisiu m-a topit.

fragmente din Dumitru Bordeianu, Marturisiri din mlastina disperarii, editura Scara, Bucuresti

Decembrie 18, 2007 Posted by | DIN TEMNITE | , , | Comentarii închise la MORISCA

UN CRACIUN IN PITESTI

S-a lăsat o tăcere apăsătoare până ce s-a deschis uşa şi cineva a fost împins înăuntru cu lovituri şi înjurături:

– Banditule, altădată ai să mori în beci!

Aşa a apărut Ion, colegul de pat care-mi vorbise azi-noapte despre torturile din camera 4 Spital. Înscenarea era de prost gust şi nimeni n-a crezut-o. Ion a aşteptat seara şi mi-a povestit acestea:

– M-au dus la comitetul de reeducare unde-mi făcusem autodemascarea. Trebuia să le dovedesc sinceritatea. Mi s-a dat nişte hârtie ca să scriu tot ce am auzit şi am văzut aici. Ar fi trebuit să fiu readus într-o oră, dar s-au petrecut evenimente mari, neprevăzute, care m-au ţinut acolo până târziu. În timp ce scriam s-a auzit un zgomot puternic. Am fost îmbrâncit în camera 4 Spital. Pe sală am văzut un inspector înconjurat de o gardă puternică. Priveau prin vizorul camerei cele ce se peteceau înăuntru.

Pe un perete era spânzurat cu curele, de două cuie, un tânăr care fusese torturat împreună cu mine, dar refuzase orice colaborare cu „reeducarea”. Ţurcanu îl bătuse zi şi noapte. Îi spunea:

– Ca pe Hristosul mă-tii, mă banditule, am să te răstignesc, dar tu nu eşti Dumnezeu, ca ăla, ca să înviezi, învia-l-ar mama dracului de mincinos, că de la el se trag toate ororile săvârşite de legionari… din „spirit de sacrificiu”, ca el, nu?! Bine, o să fiţi ca el… dar nu, n-o să fiţi ca el, o să fiţi ca nimeni în lume! Bă, nu te lăsăm până nu vei spune cu gura ta că Hristos a fost un şarlatan care a înşelat lumea! Şi nu numai atât, bă, va trebui să-ţi răstigneşti singur prietenii, ca să le scoţi pe Hristos din capetele alea verzi! S-a terminat cu jertfa! Aici vă facem oameni, bă, oameni, nu bandiţi, nu mistici!

Acum Genu (Eugen Ţurcanu, şeful reeducării de la Piteşti – n. red.) privea triumfător spre perete. Cu glas liniştit a zis:

– Astăzi e Crăciunul. Bine… Să-l sărbătorim şi noi cum se cuvine!… Hei, tu, ăla, dezbrăcarea! a ordonat unui tânăr.

Acela, tremurând s-a dezbrăcat şi era tot trupul lui vânăt şi însângerat.

– Tu eşti fecioara cea prea…, a zis Genu. Aşează-te în poziţie de născătoare! N-ai mai fătat tu până acum, dar acum ai s-o faci şi pe asta!

Tânărul s-a aşezat pe duşumea. (…). Asistenţa scotea strigăte ce semănau cu scheunatul câinilor bătuţi. Actul s-a săvârşit. Genu a continuat:

– Mai trebuie şi îngeri imaculaţi, boi şi măgari, ca să fie legenda verosimilă. Toţi la pielea goală. Vreau o orgie, bă, cum nu s-a mai văzut. Eu, dumnezeu, o ordon ca atotputernic! Şi o să vă iasă Dumnezeu şi din măduva spinării, nu numai din creierii ăia stricaţi! (…) Apoi să treceţi, pe rând, să vă cuminecaţi. (…) Dacă nu vă ajunge, avem tineta plină! Atenţie, Dumnezeu e de faţă, totul să se petreacă după voia mea şi toţi să-mi cântaţi slavă şi osanale. Executarea! a ordonat Ţurcanu.

Şi a început un ritual dement, condus de fantezia lui Genu, care părea inepuizabil. Când jocul macabru şi fantastic era în toi, careva a strigat:

– Dom’, dom’, dom, … a… a murit…

– Cine, bă, a murit?

– Hristos cel răstignit! Şi a arătat spre peretele pe care era tânărul crucificat.

S-a făcut linişte o clipă. Genu s-a apropiat de cel răstignit. I-a tras un pumn în ficat, altul în burtă, dar acela n-a mai înviat, n-a mai mişcat.

– Am scăpat de umbra aceasta care a luat soarele oamenilor! A zis Genu.

L-au dat jos de pe perete. L-au tras spre uşă, au bătut şi Genu a spus.

– I-a cedat inima. Luaţi-l domnule sergent major! Hei, tu, Şerbule, du mortu’ asta unde-ţi zice domnu’ sergent.

Şerbu l-a prins de picior şi îl târa pe coridor. Când a ajuns în dreptul scărilor, s-a aruncat în gol şi a căzut mort tocmai la subsolul penitenciarului. Temnicerul a dat alarma. Uşile s-au zăvorât imediat. A apărut inspectorul însoţit de gardă. A chemat şi pe doctor. Au înconjurat mortul şi inspectorul, lovindu-l cu piciorul a zis:

– Scrie doctore: sifilis terţiar!

Apoi către director:

– Dispoziţiile partidului şi guvernului sunt de perfectă legalitate şi umanitate. Să nu aud că aici se petrece vreun abuz, că intraţi toţi la puşcărie!

Vorbea tare, ca să fie auzit de deţinuţii care ciuleau urechile să înţeleagă ce se petrece pe coridor. După ce s-a terminat cu cei doi morţi, s-a trecut la inspecţia propriu-zisă. A început chiar la camera 4 Spital. Genu (cum era numit Ţurcanu de ai săi) ne-a aşezat pe toţi pe două rânduri. Inspecţia a ieşit perfect. Nimeni n-a raportat nimic, nimeni n-a protestat.

– Am înţeles atunci, a încheiat Ion, că fusesem goliţi de orice voinţă personală, nu mai puteam nici să murim, nici să ne apărăm. Reacţionam automat, la comandă, simţeam ordinele în aer. Cred că înlăuntrul nostru s-a produs o schimbare. Ni se pare că ordinele acestea odioase ne aparţin, vin din noi. Începe să ne placă aşa. Am învăţat să gândim ca ei, să minţim ca ei, să ucidem ca ei. Mulţi se cred chiar investiţi cu o mare misiune revoluţionară. Momentul căderii interioare este atunci când renunţi la orice a fost sfânt în tine. De atunci devii o fiară, o bestie, o canalie, şi ai plăcerea să-i faci şi pe alţii să sufere. Poate că este un orgoliu al mizeriei, care funcţionează dincolo de tortură. Totuşi, frica este o forţă formidabilă care se dezlănţuie acolo. O ură nestăvilită suflă peste noi. N-am crezut niciodată că evreii îi urăsc pe creştini, dar inspectorul acela era evreu. Acum înţeleg ce-mi spunea fratele meu…

Ion s-a oprit, m-a privit adânc şi mi-a spus:

– Acesta vă aşteaptă: crucificarea. Veţi deveni o Iudă. Hristos trebui înlocuit cu Iuda în cugetul fiecărui creştin.

(Ioan Ianolide, Întoarcerea la HristosEd. Christiana, Bucureşti 2006, pp. 270-273)

Decembrie 17, 2007 Posted by | DIN TEMNITE | , , | Comentarii închise la UN CRACIUN IN PITESTI

ATENTIE! CAD BRAZI!!

Atentie, cad brazi! Dar nu si acesta. Dupa cum se vede, acesta este bine ancorat! :). Da Doamne sa nu bata vantul :).

brad bine ancorat

Decembrie 14, 2007 Posted by | DUSI CU PLUTA, HAZ DE NECAZ | , , , , , , | Comentarii închise la ATENTIE! CAD BRAZI!!

CAPELA IN MALL – DESACRALIZAREA CONTINUA

capela mall Bacau

Se spune ca in biserica cerul si pamantul se unesc. Mantuitorul Hristos a venit ca un Creator pe pamant, pentru a crea un om nou. Acest om nou este omul crestin. Omul crestin trebuie sa moara pacatului, trebuie s-o termine cu basmele si sa-I urmeze lui Hristos pentru a avea partasie cu Dumnezeu si ingerii in Imparatia Cerurilor. Prin venirea Mantuitorului, s-a intemeiat un asezamant nou: Biserica. Ce este Biserica? Este un corp divino-uman, nu o institutie – institutionalizarea Bisericii inseamna disparitia ei, un corp divino-uman al carui cap mistic este insusi Hristos. Se stie ca Botezul si Euharistia sunt Taine esentiale pentru mostenirea vietii vesnice. „De nu se va boteza cineva de sus”… „De nu va bea cineva sangele Meu si de nu va manca trupul Meu”…

Am mai scris pe acest blog despre desacralizare. Aceasta desacralizare, aceasta secularizare a pus pe butuci Biserica Catolica si iata ca, asa cum am spus si demonstrat si pe eresulcatolic, aceasta atitudine incepe sa fie simtita si la noi. S-a inaugurat in Bacau, ca si in multe alte orase, un Mall. Un Mall care are si o… capela. O capela insa lipsita de duhul in care suntem invatati ca trebuie sa ne manifestam fiind cuprinsa mai mult de duhul acesta lumesc. Ce-a facut Mantuitorul cu vanzatorii din templu? Le-a daramat mesele si i-a dat afara! A izgonit duhul lumesc pentru ca aceste doua duhuri sunt incompatibile. Noi ce facem astazi? Noi, care ne numim crestini? Noi alungam duhul lui Hristos si punem in loc duhul lumesc. Apoi alergam la preoti si le cerem dezlegari, vai parinte, nu-mi merge bine, am ispite! Ce partasie, ce inrudire, ce comuniune poate exista intre aceste doua duhuri, cel al lui Hristos si cel al Mamonei?

Prin Slujba de sfintire a unei biserici ea este inchinata lui Dumnezeu. Este inchinata pentru a aduce lauda si pentru savarsirea Sfintelor Taine intr-un cadru consacrat, dedicat, intr-o atmosfera, intr-o ambianta care sa ne aduca aminte de Raiul pierdut si sa ne determine sa-I urmam lui Hristos. Astazi, insa duhul lumesc ne acapareaza sufletele si ne moleseste, ne slabanogeste vointa, ne face sa ezitam. Totul este formal, sa fie facut, superficial, lipsit de orice incarcatura, de orice simbolism, de orice misticism. Ne abrutizeaza, ne spala creierii, ne reeduca, dar intr-un spirit consumist, intr-un spirit dracesc. Au facut si astia o capela… Mai potrivit era o camera mortuara. Eventual un crematoriu. Ar fi fost in concordanta deplina cu atmosfera de mall. O capela in care mirosul de tamaie se va amesteca cu cel al crenvustilor si hamburgerilor; o capela in care muzica psaltica va alterna in urechile noastre cu manelele si Vacanta Mare… O capela care nu poate fi numita Casa Domnului nici macar o incapere din Casa Domnului ci mai degraba un loc unde se vor vinde indulgente, ca tot vine lumea la cumparaturi.

Fratilor, este de prisos sa mai continui. Priviti si voi ce-am ajuns. Credeti ca se termina totul aici? Am ajuns sa negociem credinta, sa vindem si sa cumparam ceea ce nu poate fi estimat ca valoare, ceea ce nu poate fi vandut, nici cumparat. Incet incet ne-ndreptam spre sfarsitul acestui veac. De altfel, Imparatia Cerurilor era asteptata inca de pe vremea Mantuitorului. Crestinii din Biserica Primara se rugau la Dumnezeu sa vina sfarsitul acestei lumi, pentru a fi cu el in veci. Atata credinta aveau, atata constiinciozitate. Dar sfarsitul nu putea veni atunci mai erau multe de implinit. Astazi, noi nu mai dorim sfarsitul. Ne este frica de moarte. De ce? Pentru ca nu mai avem constiinta pacatelor savarsite, pentru ca nu mai traim si nici nu dorim sa traim in frica de Dumnezeu. Si tocmai acum va veni sfarsitul. Mantuitorul se-ntreba daca va mai gasi credinta pe pamant, la sfarsitul veacurilor. Aceeasi intrebare mi-o pun si eu si va invit sa-mi dati un raspuns. Avand in vedere fagasul pe care ne indreptam ce va fi cu noi. Pentru mai multe detalii, ca sa va stimulez un pic, faceti un search pe net pentru emo kids. Unii stiu la ce ma refer.

Fratilor! Este vremea cernerii! Voi nu vedeti? Se-apropie Imparatia Cerurilor. Sa ne gatim haina corespunzatoare! „Iata, Eu stau la usa si bat”…

Decembrie 12, 2007 Posted by | ATITUDINI, OCULTISM, ORTODOXIE, STIRI | , , , | 12 comentarii

TEROAREA COMUNISTA

[…]

Dupa o luna, am fost dus, inca nevindecat, la Securitatea din orasul Stalin (Brasov). Despre torturile fizice si psihice, obisnuite la toate securitatile (batai, foame, nesomn, amenintari) nu mai vorbesc. Ma ingrozesc amintirile psihice. Intr-o buna zi am incaput pe mana unui hipnotizator. Nu-mi mai dadeam seama ce-i cu mine, dar eram torturat ingrozitor – frica, spaima, neliniste si excitatie nervoasa maxima – urmate de apatie in care nu gandeam nimic. Asa am fost anchetat 1 an.

Am fost apoi dus la Malmaison, la Bucuresti. Aici, m-am ingrozit intr-una din zile cand am constatat ca ceea ce gandesc eu este strigat cu voce tare si lugubra de se auzea pe tot coridorul. Cred ca aveau un aparat de inregistrat, care imprima tot ce spunea acela care imi asculta gandul. Tu sustii ca, din cauza drogurilor, totul se petrecea numai in inchipuirea mea. Nu. Si azi sunt convins ca era traire reala.

[…]

Imi indrepta apoi gandul asupra secretelor familiale, ca o obsesie, si nu-mi dadeau pace pana nu le strigam cu glas tare, si, de asemenea, asupra vietii mele intime, atat ce-a putut fi pana la 17 ani. Am ramas impresionat cand am aflat ca acestea erau domenii care interesau si la reeducarile din inchisoarea Pitesti.

Ma arunca apoi in niste cosmaruri ingrozitoare, ce le traiam si in somn si cu ochii deschisi, aceleasi si aceleasi,: ma duceam pe un pod ce se prabusea, sub mine deschinzandu-se o prapastie cu un rau tulbure involburat si eu nu puteam sa fac un pas inainte sau inapoi. Ma vedeam cimentat cu tot trupul si nu puteam misca nici ochii si un animal hidos era pe pieptul meu. Ma batea vantul intr-un copac mare si nu puteam cobori. Aluneacam pe o panta de munte si nu ma puteam prinde de nimic si coasta muntelui nu avea sfarsit. Ma pomeneam pe un fanat, unde imi iesea inainte un leu si eu eram incremenit si nu puteam face o miscare. Incercam sa rationez ca totul era numai vis si nu realitate, dar ratiunea se indeparta ca o lumina tot mai slaba pana disparea.

preluat de la Ioan Gavrila Ogoranu, Brazii se frang dar nu se indoiesc, vol. II, ed. Marineasa, Timisoara, 2001

Decembrie 12, 2007 Posted by | DIN TEMNITE | , , , | Comentarii închise la TEROAREA COMUNISTA

CUVINTE PENTRU POCAINTA SI RUGACIUNE ALE SFANTULUI EFREM SIRUL

I

Ca mare arma este rugaciunea. Comoara nelipsita, bogatie care niciodatat nu se cheltuieste, liman neinvaluyit, pricina de alinare, si radacina de nenumarate bunatati, si izvor si maica este rugaciuena, si decat insasi imparatia mai puterbnica. pentru aceea de multe ori insusi cel ce cu coroana este incoronat in fierbinteala cazand, si pe pat zacand si arzand ca fpocul, stau inainte doctorii, purtatorii de sulite, slujitorii, voievozii si nici mesterul de doctorii, nici venirea de fata a prietenilor, nici slujirea sligilor, nici indestularea doctorilor, nici scumpetea gatirii, nici avutia banilor, nici nimic altceva din cele omenesti, nu poate sa mangaie si sa usureze boala ceea ce zace asupra-i. Iar daca cineva din cei de au indrazneala catre Dumnezeu ar veni, si de trup numai s-ar atinge, si rugaciune curata pentru dansul ar face, toata boala trupului ar izgonit-o. Si ceea ce nu a putut bogatia si multimea celor ce slujesc, si stiinta iscusintii, si marimea imparatiei, aceasta a putut de multe ori rugaciunea unui sarac si scapatat. iar rugaciune zic, nu pe aceasta rece si de trandavirte plina, ci pe ceea ce cu osardie se face, cu durere in suflet, cu minte intinsa. Ca aceasta este care se suie la cer. Si precum apele, pana pe loc neted si potrivit se poarta, si de multa latime se impartasesc, nu se ridica la inaltime, iar dupa ce pe dansele mainile sligilor de jos imprejur, ingradindu-le si necajindu-le, si strangadu-le, decat toata sageata mi iute catre inaltime izbucnesc, asa cu adevarat mintea omeneasca, pana dobandeste slobozenie multa, se revarsa si curge. Iar dupa ce intamplarea lucrurilor de desupt pe dansa o va stramtora, storcandu-se si tescuindu-se bine, curate si intinse rugaciuni la inaltime trimite.

Si ca sa te inveti ca mai ales rugaciunile acelea pot sa se auda care cu necaz si cu stramtoare se fac, auzi ce zice proorocul catre DOmnul : „Cand ma necajeam am strigat, si m-a auzit pe mine”. Deci sa en infierbantam stiinta, sa necajim sufletul nostru prin pomenirea pacatelor. Sa-l necajim, nu ca sa-l stramtoram, ci ca sa fim auziti sa-l gatim, sa se trezeasca si sa privegheze, si sa-l facem de insusi cerurile sa se apuce. Ca nimic nu goneste trandavirea si lenevirea, ca durerea si necazul care de pretutindeni aduna mintea, si catre sine o intoarce. Cel ce asa se necajeste, si asa se roaga, multa dulecata dupa rugaciune in sufletul sau va putea salaslui. Si precum adunarea norilor, la inceput intunecos face vazduhul, iar dupa ce se amesteca unii cu altii slobod ninsorile, si dupa ce slobod ploaia, tot vazduhul alinat si luminat il lucreaza; asa cu adevarat si mahniciunea, pana inlauntru se intoarce si se invarteste, intuneca gandul nostru. Iar dupa ce prin graiurile rugaciunii cu lacrimile acelea se va deserta, si afara se va rasufla, multa stralucire a sprijinirii lui Dumnezeu pune inlauntru, care ca o raza in mintea celui ce se roaga se sloboade.

Dar care este cel rece al celor multi ? Fara indrazneala, zice, sunt, plin de rusine, nici a-mi deschide gura nu pot. Sataniceasca este aceasta evlavie ; ale trandavieii sunt aceste acoperamanturi. Ca voieste diavolul sa le incuie usile intrarii cele catre Dumnezeu, fara de indrazneala esti ? Mare indrazneala este aceasta, adica a socoti ca esti fara de indrazneala, precum cu adeavrat cea mi de pe urma rusinare si osandire este, a socoti ca ai indrazneala. Ca amcar multe ispravi de ai avea, si nici un rau intru sine de nu ai sti, dar socotesti ca ai indrazneala, din toata rugaciunea ai cazut. Si macar nenumarate sarcini de pacate intru stiinta ta de ai purta, si numai cu acestea de te-ai incredinta pe sine, ca decat toti esti cel ami de pe urma, multa indrazneala vei avea catre Dumnezeu. macar ca ceasta nici smerita cugetare nu este, ca cel pacatos sa se socoteasca ca este pacatos. Ca smerita cugetare este cand cineva multe si mari ispravi, de fapte bune intru sine stiind, nimic n-are pentru sine sa nu se naluceasca. Cand cineva ca Pavel fiind, si a zice putand : „nimioc intru sine-mi nu stiu” si iarasi sa zica ” ca Hristos iisus a venit in lume sa mantuiasca pe pacatosul, dintru care cel dintai sunt eu. Aceasta este smerita cugetare, ca adica, inalt fiind cineva dinispravirea faptelo bune, sa se smereasca pe sinesi cu gandul. (I TIM. 1,15). Dar cu toate acestea Dumnezeu pentru negraita Sa milostivire, nu p ecei cu adevarat smeriti numai , ci si pe cei ce au buna cunostinta, si isi marturisesc pacatele ii imbratiseaza si ii primeste, si se face milostiv si bland celor ce se afla asa.

Si ca sa te inveti cat de mare bunatate este, nimic mare pentru sine a socoti si a se naluci, doua care fa-ti cu cuvantul. Injuga dreptatea si mandria, si pacatul cu smerita cugetare si vei vedea jugul pacatului intrecand dreptatea, nu dintru a sa putere, ci dintru taria sotiei sale, a smeritei cugatari. Si pe acela iarasi micsorandu-se si scazand, nu din neputinta dreptatii, ci si din greutatea si povara trufiei. Ca precum smerita cugetare pentru inaltimea cea covarsitoare a ei, greutatea pacatului o biruieste, si poate sa se suie catre Dumnezeu, asa si trufia pentru multa greutate si povara a ei, poate si pe dreptatea cea mai usoara sa o biruiasca, si cu lesnire sa o traga pe dansa jos. Si cum ca perechea aceasta este mai grabnica decat aceea, adu-ti aminte de fariseul si de vamesul. A injugat fariseul dreptatea si mandria, asa zicand : „Multumesc Tie, ca nu sunt ca ceilalti din oameni, rapitori, lacomi, nici ca vamesul acesta. (Luca 18,11)”. O nebunie ! Nu a satiurat trufia lui toata firea oamenilor ci si asupra vamesului celui ce sta aproape, cu multa nebunie a sarit. Dar acela ce afacut ? Nu a impins inapoi ocarile, nu l-a durut pentru prihanire, ci a primit pe cea zisa cu multumire si i s-a facut lui sageata vrajmasului doctorie si vindecare, si oacara lauda, si defaimarea cunun. Atata de buna este smerita cugetare, atata este castigul, a nu se musca de ocarile cele de la altii, nici a se salbatici pentru dosadirile cele de la cei de aproape. Ca este cu putinta si de la dansii a dobandi mare oarecare si vitejeasca bunatate, care lucru cu adevarat si la vamesul s-a facut. Ca primind ocarile, a lepadat pacatele, si zicand : „Dumnezeule fii milostiv mie pacatosului”, s-a pogorat mai indreptat decat acela. (Cap 18,13), si cuvintele au biruit lucrurile, si graiurile faptele le-au covarsit. Ca acela, adica dreptatea pune inainte, si postiri si zeciuieli. Iar acesta graiuri numai goale a zis, si toate pacatele le-a lepadat. Ca nu numai graiurile le-a auzit Dumnezeu, ci si mintea vedea cu care pe acestea le pune inainte, si smerita cugatare si inima lui Zdrobita aflandu-o, l-a miluit si iubire de oameni cu dansul a facut.

Si acestea le zic, nu ca sa pacatuim, ci cu buna cunostinta si multumire sa fim. Ca vamesul ca om, felul cel mai de pe urma al rautatii, nu ca smerit a cugetat, ci cu buna cunostinta si multumire s-a aratat numai si pacatele si le-a spus, si ceea ce era a marturisit, atata dragoste asupra-si a primit de la Dumnezeu, cata cei ce mari adica bunatati a ispravit, dar nimic mare pentru sine-si socotesc, trag asupra-si ajutorul lui Dumnezeu. Pentru aceasta va indemn si am rog, si va poftesc sa ne marturisim adeseori lui Dumnezeu. Ca nici nu te aduc pe tine in privelistea colr impreuna robi cu tine, nici te silesc sa descoperi oamenilor pacatele tale, Stiinta ta desfa-o so descoper-o inaintea lui Dumnezeu : li arata-i ranile tale, si de la dansul cere-ti doctoriile, arat acelui ce nu te ocaraste , ci te tamaduieste. Ca desi vei tacea, stie Acela pe toate ale tale. Deci spune-i Lui toate pacatele, ca sa castigi, spune-i Lui, ca aici lepadand pacatele, sa et duci acolo curat de greseli, si de nesuferita acea judecata sa te izbavesti. Cei trei tineri in cuptor petreceau, si sufletul lor, l-au dat pentru marturisirea cea catre Stapanul. Dar cu toate acestea dupa atatea si acest fel de fapte zic : „nu este cu putinta noua a deschide gura”. Rusine si ocara ne-am facut robilor, gura ? Ca insasi aceasta sa o zicem. Zic ei, ca nu este cu putinta noua a deschide gura, si cu aceasta insasi Stapanul sa-l tragem catre noi. Puterea rugaciunii, puterea focului au stins-o, manie de lei a infranat, razboaie a dezlegat, lupte a incetat, viforie a domolit, draci a gonit, Porti ale cerului a deschis, lagaturi ale mortii a risipit, boli a alaungat, suparari a impins, cetati clatinate a intarit, si ranile de sus aduse, si bantuielele cele de la oameni, si inscurt toate lucrurile cumplite le-a pierdut. Si rugaciunea zic iarasi, nu pe ceea ce asa simplu in gura se poarta, ci pe ceia ce dintru adancul mintii si al sufletului iesa. Ca precum din copaci cati inntru adanc isi intind radacinile, macar nenumarate izbiri de vanturi de ar primi, nu se frang, nici nu se zmulg, radacinile cu dinadinsul si cu tarie intru adancul pamantului stranse fiind, asa cu adevarat si rugaciunile cele de desupt dintru adancul mintii se inalta, inradacinate fiind cu intemeiere, si catre inaltime se intind, si de nici o asupreala de gand nu se rastoarna. pentru aceasta si proorocul zice : „Dintru adancuri am strigat catre tine Doamne”. Lui se cuvine slava in veci. Amin.

II

Fericit lucru este, intr-adevar, a nu pacatui. Iar daca oarecari vor pacatui, sa nu se deznadajnuiasca, ci sa planga pentru acelea intru care au pacatuit, ca prin plans iarasi sa dobandeasca fericire. deci bun lucru este totdeauna a ne ruga, si a nu ingreuia si a nu ne slabanogi, dupa cum zice Domnul. Si iarasi spune apostolul : „Neincetat rugati-va”, adica noaptea si ziua, si in tot ceasul. Si nu numai cand intri in biserica, iar cealalta vreme sa fii fara de grija. Ci ori de lucrezi, ori de dormi, ori de calatoresti, ori de mananci, ori de bei, ori de stai, sa nu itzi curmi rugaciunea ta. Ca nu stii cand va veni cel care va cere sufletul tau de la tine. Sa nu astepti duminica sau vreun praznic, sau deosebiri de loc ; ci precuma zis proorocul David : „In tot locul stapanirii Lui”. Deci ori in biserica de esti, ori in casa ta, ori in tarina, ori de pasti oi, ori zidiri de faci, ori la ospete te afli, de rugaciune sa nu te departezi. Si cand poti, pleaca-ti si genunchii, iar cand nu poti, roaga-te cu mintea. Si seara si dimineat ai sla maiaza-zi. Daca rugaciunea te va povatui inaintea lucrului, si sculandu-te din pat, miscarile tale cel edintai prin rugaciune se vor face, atunci pacatul nu afla intrare asupra sufletului tau. Rugaciunea este pazitoare intregii intelepciuni, pedepsirea maniei, prigonia ingamfarii, curatire a pomenirii de rau, surparea invifdiei, indreptarea oaganitatii. Rugaciunea este virtutea trupurilor, ocarmuirea casei, buna asezare a cetatii, taria imparatiei, biruinta razboiului, intemeire a pacii. Rugaciunea este pecete a fecioriei, credinta a nuntii, arma calatorilor, aparatoar celor ce dorm, indrazneala a celor ce privegheaza, a lucratorilor de pamant buna aducere de roade, mantuire calatorilor pe mare. Rugaciunea este a celor ce judeca ajutatoare, a celor legati slabire, inima buna celor scarbiti, celor ce se bucura dulceata, mangaiere celor ce plang, a nasterilor praznic, cununa a celor casatoriti, a celor ce mor igropare. Rugaciunea este vorbire cu Dumnezeu, intocmai cinstire cu ingerii; a bunatatilor sporire, abatere de la rautati; a apcatelor indreptare. Rugaciunea lui Iona i-a facut din chit casa, iar pe Iezechia din portile mortii la viata l-a intors. Iar tinerilor din Vavilon in duh de roua vapaia a intors. Prin rugaciune Ilie a legat cerul sa nu ploua trei ani si sase luni.

Vedeti fratilpor cat poate rugaciunea ? Nu este alta avere mai cinstita decat rugaciunea intru toata viata oamenilor. De aceasta nici o data sa nu va despartiti, de aceasta nici o datata sa nu va departati; ci precum a zis Domnul nostru, sa ne rugam ca nu desarta sa ni se faca osteneala noastra. „Cand stati de va rugati, iertati orice aveti asupra cuiva, ca si Tatal vostru cel Ceresc sa va lase greselile voastre”. Vedeti, iubitilor, ca in zadar ne ostenim rugandu-ne, dac avem ura asupra cuiva. Si iarasi zice Domnul : ” Daca iti vei aduce darul tau la altar, siacolo iti vei aduce aminte ca are cineva ceva asupra ta, lasa-ti darul tau inaintea latarului, si du-te mai inati de te impaca cu fratele tau, apoi venind, adu-ti darul tau”. Deci dar, aratat este, ca daca aceasta intai nu o vei face, toate cate aduci sunt neprimite. Iar dac vei implini porunca Stapanului, atunci cu indrazneala roaga-te Domnului zicand : ” Lasa-mi mie, Stapane, datoriile mele, precumsi eu am lasat fratelui meu, porunca ta plinind-o. Eu neputincios fiind, am lasat. Ca iti va raspunde Iubitorul de oameni : ” Daca ai lasat itzilas si Eu. Daca i iertat iti iert si Eu ale tale. Ca stapanire am sa iert pe pamant pacatele.” Lasati si se va lasa si voua. Vedeti iubirea de oameni a lui Dumnezeu neasemanata ? vedeti bunatatea lui Dumnezeu nemasurata ? Ati auzit, in scurt mantuirea sufletelor voastre..

Sfantul Efrem Sirul, editura Bunavestire, Bacau

Decembrie 11, 2007 Posted by | ORTODOXIE | , , , | 1 comentariu

ARGUMENTE SCRIPTURISTICE PENTRU CINSTIREA SFINTILOR SI A ICOANELOR

CINSTIREA ICOANELOR: 

1. Adam a fost facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu (Fac. 1, 26-27)

2. Iisus Hristos, ca om, este chipul lui Dumnezeu (II Cor. 4, 4; Col. 1, 15).

3. Iisus Hristos este „chipul fiintei lui Dumnezeu” (Evrei 1, 3).

4. In lisus Hristos, Dumnezeu S-a aratat in Trup (I Tim. 3, 16) si cu chip de om (Filip. 2, 7-8).

5. Sfantul Duh S-a aratat la Iordan in chip de porumbel (Matei 3, 16-23).

6. Sfantul Duh la Sfanta Cincizecime S-a aratat in chip de limbi ca de foc (Fapte 2, 3). Si toate acestea sunt chipuri fara sa fie idolatrie.

7. In Testamentul Vechi icoanele au fost facute chiar cu porunca lui Dumnezeu (vezi Ies. 25, 18-22; 26, 31 s.a.).

8. Dumnezeu Insusi – Care a poruncit categoric prin porunca I a Decalogului a nu ne inchina la idoli – a poruncit a se face chipurile de heruvimi, ceea ce inseamna ca acesti heruvimi lucrati de mana de om sunt icoane si nu idoli.

9. Aceste icoane ale Vechiului Testament se chemau „heruvimii slavei” (Evrei 9, 5).

10. Perdelele, covoarele si alte obiecte din biserica veche au fost facute cu chipuri de heruvimi, la porunca lui Dumnezeu (Ies. 36, 8 si 37, 7-9; II Parai. 3, 10-14; III Regi 6, 23-28).

11. Inaintea icoanelor din Vechiul Testament se aduceau jertfe (III Regi 3, 15).

12. Inaintea acestor icoane ale heruvimilor se cantau lui Dumnezeu cantari de lauda si de preamarire (Ps. 137, 1).

13. Inaintea icoanelor din Vechiul Testament se aprindeau candele, preotii le tamaiau cu mare cinste, dupa porunca lui Dumnezeu si iudeii le venerau si se inchinau la ele (vezi Ies. 30, 6-8; 27, 20-21, Iosua 7, 6).

14. Cinstirea acestor chipuri de heruvimi – ce erau in templu – niciodata nu a fost dezaprobata de Hristos sau de Sfintii Apostoli.

15. Atat Mantuitorul cat si Sfintii Apostoli au cinstit si s-au inchinat in templu inaintea acestor chipuri facute de maini omenesti (Marcu 11,7; Fapte 24, 11 s.a.).

16. In Testamentul Nou inchinarea la idoli este oprita cu anatema, iar inchinarea la sfintele icoane nicidecum, nefiind totuna icoana cu idolul; idolii se socoteau a fi zei sau dumnezei, pe cand icoana este numai o inchipuire, a carei cinste trece la chipul cel dintai, adica la cel zugravit pe ea: fie a lui Dumnezeu, fie al Maicii Domnului sau al vreunui sfant.

17. Istoria Sfintei Traditii si practica dintotdeauna a Bisericii si pana azi, sfintele icoane au fost cinstite si venerate.

18. Icoanelor si sfintilor se aduce venerare iar nu adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu.

19. In fata icoanelor ceri mijlocire si ajutor duhovnicesc, nicidecum nu le rostesti: „Miluieste-ma, caci tu esti dumnezeul meu.”

CINSTIREA SFINTILOR

1. Si în Vechiul Testament trupurilor celor drepti si sfinti li se dadea deosebita cinste (Vezi: Fac. 50, 1-14; les. 13, 19, IV Regi 23, 18; Sir. 49, 11 s.a.).

2. Trupurile sfintilor sunt biserici si lacasuri ale Duhului Sfânt (I Cor. 3, 16-17).

3. Dumnezeu se proslaveste si în trupul si în sufletul celor sfinti, care sunt ale lui Dumnezeu (I Cor. 6, 19-20).

4. Trupurile celor sfinti sunt vase de cinste ale lui Dumnezeu, sfintite, potrivite pentru tot lucrul bun (II Tim 2, 21).

5. Trupurile unor sfinti, dupa moarte, sunt înzestrate de Dumnezeu cu puteri minunate, precum: fac minuni, vindeca boli, nu putrezesc, raspândesc buna mireasma s.a. (Matei 27, 52-53)

6. Trupurile sfintilor, uneori, înca fiind ei în viata, faceau minuni (Fapte 19, 11-12; 5, 15).

7. Trupul Sfântului Prooroc Elisei, la un an de zile dupa moartea sa, a înviat un mort (IV Regi 13, 20-21; Sir. 48, 14-15).

8. In Testamentul Nou, trupurile crestinilor morti nu mai sunt spurcate, caci ele sunt biserici si lacasuri ale Duhului (I Cor. 6, 19-20; 3, 16-17 s.a.).

9. In multe biserici crestine si azi se gasesc sfinte moaste ale sfintilor, care se pastreaza neputrezite de sute sau chiar mii de ani si prin care Dumnezeu lucreaza nenumarate minuni cu cei credinciosi.

10. Practica Bisericii – de la început si pâna azi – a pastrat aceasta traditie sfânta de a ne închina la sfintele moastele sfintilor.

11. Si îngerii cinstesc trupurile oamenilor sfinti (Iuda 1, 5-9).

12. Chiar si hainele oamenilor sfinti – care au acoperit trupurile lor – au facut minuni, cum au fost, de pilda, cojocul lui Ilie Proorocul (IV Regi 2, 14) sau mahramele Apostolului Pavel (Fapte 19, 11-13).

Parintele Ilie Cleopa, Calauza in credinta ortodoxa, editura Arhiepiscopiei Romanului, 2002

Decembrie 11, 2007 Posted by | ATITUDINI, ORTODOXIE | , , , , , | 3 comentarii

DESPRE CINSTIREA ICOANELOR

Icoana il ajuta pe inchinator sa implineasca actul unei transcendente a naturii. Icoana nu identifica planul naturii cu planul divin, ci le deosebeste cu desavarsire. Inchinatorul icoanei se refera intotdeauna la o realitate de dincolo de icoana. Idolul, pe de alta parte, e o reprezentare confectionata a fortelor imanente ale naturii; concluzia religioasa a cenceptiei panteiste, careia Spinoza i-a dat expresia cea mai pregnanta in formula: Deus sive natura. Pentru inchinatorii la idoli, natura este divinul si divinul este natura. Acesta este motivul pentru care paganii aduc jertfe si nu inalta rugaciuni. Ei vad in zeii lor partea distrugatoare a naturii si cer de la ei ajutor pe plan natural (roade imbelsugate, birunita in razboaie).

Icoana propune un alt mesaj: Deus este super natura. Inchinarea adusa icoanei, „trece” la prototipul zugravit in ea, intr-un alt plan: cel spiritual, cel mai presus de natura. Icoana reda realitatea dumnezeiasca, care este spirituala, cerand referirea inchinatorului la prototipul dumnezeiesc sau la Sfantul plin de dumnezeiasca transcendenta, negraita, tainica, nesesizabila prin simturi. Idolul este un zid care inchide lumea aceasta, in timp ce icoana, nefiind un chip al fortelor sesizabile ale naturii, se foloseste pentru a sugera pe Dumnezeu Cel spiritual si transcendent naturii si prezenta lui coborata la noi, nu de orice chip, ci cu deosebire de cel uman.

La baza icoanei sta mai intai o alta conceptie despre om decat cea de la baza idolului. Este o conceptie care vede pe om in relatie cu Dumnezeu mai presus de natura, Cel cu adevarat infinit. Si daca Hristos a restabilit fata umana in capacitatea ei de chip transparent al lui Dumnezeu, toti cei care se alipesc de El prin credinta si printr-o imitare totala, umplandu-se de infinitatea Lui dumnezeiasca, devenind adica sfinti, fac sa se vada aceasta infinitate si prin fetele si deci si prin icoanele lor. Prin icoana fiecarui sfant, vedem pe Hristos sau umanitatea Lui indumnezeita, fara sa-i identificam ca persoane cu El. El se vede imprimat in toti, dar intr-un mod personal al lor de a fi. In fata icoanei fiecarui sfant savarsim actul transcederii nu numai la sfantul zugravit, ci si la Hristos, care este imprimat in el.

Deci aceasta nu inseamna o confundare a sfintilor cu persoana lui Hristos. Caci persoana nu este anulata in credinta crestina. Odata ce Dumnezeu e personal, sau o Treime de persoane distincte, nici persoanele umane nu se confunda cu Dumnezeu si intre ele. Dimpotriva, cu cat e mai plina o persoana umana de Hristos ca Persoana, cu atat e mai realizata si ea ca persoana.

O mama nu-si confunda copii imbratisindu-i, ci cu cat ii iubeste mai mult, cu atat ii distinge mai mult, referind pe fiecare la ceilalti, iubind in fiecare specificul lui, in comparatie cu al celorlalti.

Infinitul dumnezeiesc ia in oameni forma persoanelor umane in care se salasluieste pentru ca are in sine insasi forma Persoanelor. De aceea dumnezeirea asuma umanul intr-un ipostas, intr-o Persoana, ca sa apara si ca om ca o persoana, ca sa intre in relatie cu oamenii ca o persoana cu alte Persoane, iradiind prin ele infinitatea dumnezeiasca, fara sa le anuleze in ea sau fara sa le copleseasca prin lumina ei.

Faptul ca infinitatea desavarsirii dumnezeiesti din Hristos si din sfintii in care El s-a imprimat dinamic pentru veci Ii este si Lui si lor proprie ca unor persoane distincte, fiind sesizabila in ele ca in cele ce si-au insusit desavarsirea si trairea constient si voluntar in ea, fiecare in modul propriu, face ca icoanele lor sa devina mijloace de comunicare intre Cuvantul Cel intrupat si sfintii plini de dumnezeirea Lui, si noi. Dar pentru aceasta e necesar ca ele sa primeasca numele lui Hristos sau al unui sfant si sa fie sfintite sau imbracate cu puterea Duhului Sfant prin chemarea Lui asupra icoanei ca si chip al lui Hristos, sau al unui sfant.

Numele exprima concentrat persoana; el provoaca persoana care-l poarta sa-si trimita lucrarea acolo unde este pomenit, mai ales ca insusi Duhul Sfant chemat asupra icoanei e o putere lucratoare, ce se uneste cu lucrarea persoanei. Iar prin invocarea numelui unui sfant, insusi Hristos este invocat deoarece in fiecare sfant vedem pe Hristos intr-un alt mod de eficienta, implinita o alta virtualitate inclusa in infinitatea Lui dumnezeiasca si in nesfarsita Lui complexitate omeneasca. De aceea cerandu-i sa ne ajute, ii cerem sa ne ajute prin rugaciunile lui catre Hristos, care stim ca vor fi ascultate datorita unirii lui intime cu Hristos, datorita puterii lui Hristos lucratoare in el. Si de aceea, lui Hristos ii inaltam toata marirea si toata multumirea prin ajutorul primit prin sfant.

Dar nu nesocotim persoana sfantului si nefolositoare chemarea numelui lui. Caci Hristos ne ajuta in acest caz ca Cel ce e unit cu sfantul, ca cel induiosat de dragostea sfantului fata de noi, fratele nostru intru umanitate.

Hristos si sfintii nu sunt chemati in fata icoanei in ajutor unii impotriva altora, cum sunt chemati zeii in fata idolilor, ca chipuri ale fortelor naturii opuse intre ele, conform conceptiei pagane ca toate se fac in natura intr-un razboi al tuturor impotriva tuturor.

Cererile adresate in fata icoanelor urmaresc desavarsirea morala. Caci sfintii prin chipurile lor ascetice, care redau viata lor de infranare, de detasare de lume, de transcedere a ei, de daruire si de jertfire de sine, de urmare a lui Hristos, ne ajuta sa ne inaltam mereu spre bine, sa transcedem alipirea la viata pamanteasca, sa ne oprim de la raul care ne leaga de cele limitate ale lumii, sa ne curatim de patimi, cum nu o fac zeii si idolii lor ce reprezinta fortele lumesti in ambiguitatea lor contradictorie.

Caci viata sfintilor a fost o viata de daruire totala lui Hristos si cu Hristos, Tatalui. Iar icoanele mucenicilor ne arata puterea cu care au savarsit ei aceasta transcedere, prin pecetluirea marturisirii dragostei lor de Hristos, prin jertfirea fara ezitare a vietii lor pamantesti pentru a fi mai curand si mai deplin cu El.

Parintele Dumitru Staniloae, Idolul ca chip al naturii divizate si icoana ca fereastra spre transcendenta dumnezeiasca, Ortodoxia, anul XXXIV, nr 1 , ianuarie-martie 1982.

Decembrie 11, 2007 Posted by | ATITUDINI, ORTODOXIE | , , , | 1 comentariu

OBSTEA DIACONESTI INVITATA LA CLUJ SI ALBA

Luni, 10 decembrie, intre orele 20:00 – 22:30 ASCOR-ul din Cluj a organizat o conferinta a carui invitat a fost parintele Amfilohie de la Manastirea Diaconesti, comuna Agas, judetul Bacau. Tema abordata a fost mantuirea in cadrul Bisericii Ortodoxe, importanta Sfintelor Taine si a botezului. Totodata s-a facut si lansarea cartii despre Parintele Gheorghe Calciu, lucrare realizata de maicile de la Diaconesti, maici care l-au insotit la Cluj pe parintele Amfilohie si care au delectat audienta prin cantarea unor colinde traditionale precum si a unor imne inchinate marturisitorilor din inchisorile comuniste. Marti, 11 decembrie, parintele si maicile sunt asteptate in aula Dumitru Staniloae a Facultatii de Teologie din Alba Iulia unde vor prezenta cartea despre parintele Calciu, cantand, de asemenea, si niste colinde, ca si la Cluj, insa nu va avea loc si conferinta. Ar mai fi de mentionat ca maicile de la Diaconesti au scos 3 cd-uri cu cantari bisericesti, iar cartea despre parintele Calciu este a doua lor lucrare, dupa Ioan Ianolide. Asteptam cu nerabdare urmatoarele lucrari…

Decembrie 10, 2007 Posted by | ORTODOXIE, STIRI | , , , , , , | 2 comentarii