un blogger SCEPTIK

un blog sceptic

LITURGICA – EPISODUL 13 (CUMINECAREA CREDINCIOSILOR)

Uşile împărăteşti se deschid, iar diaconul cuvântează solemn: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!”. Preotul se înfăţişează acum, înaintea poporului, ca un serafim, ţinând în mâini Sfîntul Potir, în dreptul uşilor împărăteşti.

Arzând de dumnezeiescul dor, înflăcăraţi de focul dragostei de Dumnezeu, cei ce se împărtăşesc se perindă, ţinând mâinile încrucişate pe piept, unul după altul, cu capetele plecate, de-punând fiecare, în faţa Răstignitului, această mărturisire: „Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui Viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Cred de asemenea că acesta este însuşi preacurat trupul Tău şi acesta este însuşi scump sângele Tău. Deci, mă rog Ţie: miluieşte-mă şi-mi iartă greşelile mele, cele de voie şi cele fără de voie, cele cu cuvântul sau cu lucrul, cele cu ştiinţă şi cu neştiinţă. Şi mă învredniceşte fără de osândă să mă împărtăşesc cu preacuratele Tale Taine, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa cea de veci”. Oprindu-se o clipă, parcă pentru a se pătrunde mintea de însemnătatea Tainei ce urmează, continuă, din adâncul inimii, zicând: „Cinei Tale celei de Taină, Fiul lui Dumnezeu, astăzi părtaş mă primeşte, că nu voi^ spune vrăjmaşilor Tăi Taina Ta, nici sărutare îţi voi da ca Iuda, ci, ca tâlharul mărturisindu-mă, strig Ţie: Pomeneş-te-mă, Doamne, întru împărăţia Ta”. Şi păstrând o clipă de evlavioasă tăcere, continuă: „Nu spre judecată sau spre osândă să-mi fie mie împărtăşirea Sfintelor Tale Taine, Doamne, ci spre tămăduirea sufletului şi a trupului”.

Citind această mărturisire, nu ca înaintea unui preot, ci, acum, ca înaintea unui serafim de foc, fiecare se duce, pregătit, cu gura deschisă, pentru a primi din sfânta linguriţă acel cărbune arzător, al Sfântului Trup şi Sânge al Domnului, care trebuie să ardă, întocmai cum arde fierul încins în foc, boala trupească, să usuce neagra mocirlă a păcatelor, să-i risipească noaptea veşnică din suflet, să-l prefacă şi pe el în serafim luminos. Când preotul zice, apropiindu-i linguriţa de gură: „Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu [cutare] cu Cinstitul şi Sfântul Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”, credinciosul primeşte trupul şi sângele Domnului şi, odată cu aceasta, trăieşte clipa întâlnirii cu Dumnezeu; stă faţă către faţă cu El însuşi. Această clipă este în afara timpului; ea nu se deosebeşte cu nimic de eternitate, fiindcă în ea sălăşluieşte Cel ce este începutul eternităţii. Primind trupul şi sângele Domnului, cel ce se împărtăşeşte este cuprins de o sfântă spaimă; buzele îi sunt şterse cu Sfântul Aer, în timp ce sunt repetate cuvintele serafimului către proorocul Isaia: „Iată, s-a atins de buzele tale şi va şterge fărădelegile tale şi de păcatele tale te va curaţi”. Credinciosul se îndepărtează de Sfântul Potir ca şi cum ar fi el însuşi sfânt, se închină la icoanele sfinţilor, făcând plecăciuni în semn de salut către cei de faţă, socotindu-i acum şi mai aproape de inimă, ca unul ce s-a legat de ei prin sfinte legături de rudenie cerească, ducându-se să-şi ocupe locul, stăpânit de gândul că l-a primit în sine pe însuşi Domnul Hristos, că Hristos este în el, că Hristos a coborât în trup, ca într-un mormânt, în măruntaiele sale, pentru a pătrunde apoi în tainiţa inimii, pentru a-l învia în duh, săvârşind în fiinţa lui şi îngroparea şi învierea sa. Toată biserica străluceşte de lumina acestei duhovniceşti învieri, iar cîntăreţii cîntă cîntările bucuriei pascale: „învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă învierea Ta o lăudăm şi o slăvim, că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei învierii lui Hristos, că, iată, a venit prin cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat!”. Şi asemenea îngerilor care îşi înalţă acum glasurile: „Luminează-te, luminează-te, noule Ierusa-lime, că slava Domnului peste tine a răsărit. Saltă acum şi te bucură, Sioane; iar Tu, curată Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru învierea Celui Născut al Tău”. O, Pastile cele mari şi preasfinţite, Hristoase! O, înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea! Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai cu adevărat, în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale”.

În prelungirea acestui moment, când toată biserica, cu mare bucurie, dă glas cântărilor învierii, preotul, în altarul închis, pune Sfântul Potir pe Sfânta Masă (care, ca şi discul, va fi acoperit din nou cu pocrovăţ), rostind o rugăciune de mulţumire către binefăcătorul sufletelor noastre, Domnul, că s-a învrednicit să se împărtăşească cu cereştile şi nemuritoarele Sale Taine şi încheie rugăciunea cu cererea ca Dumnezeu să ne îndrepte paşii, să ne întărească în sfântă frică faţă de El, să vegheze asupra vieţii noastre şi să dea tărie paşilor noştri.

Apoi se deschid pentru ultima oară uşile împărăteşti, închipuind prin aceasta deschiderea împărăţiei cereşti înseşi, pe care a dat-o Hristos celor cărora li s-a dat El însuşi drept hrană duhovnicească, din întreaga lume. Sfântul Potir, purtat de diaconul care rosteşte: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!”, închipuie ieşirea Domnului însuşi în popor, spre a-i lua şi duce pe toţi cu El, în casa Tatălui Său. Drept răspuns, răsună puternic solemna cântare a credincioşilor: „Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului; Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă”. întreaga biserică se face ecoul acestei duhovniceşti cântări, ieşite din străfundurile duhului întărit. Preotul binecuvântează poporul cu cuvintele: „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta”, deoarece se presupune că, prin curăţie, toţi s-au prefăcut acum în moştenirea lui Dumnezeu, purtându-şi gândurile către înălţarea Domnului la cer, cu care s-a încheiat şederea Lui pe pământ; preotul, împreună cu diaconul, stă înaintea Sfintei Mese şi, închinându-se, cădeşte pentru ultima oară, iar cădind zice: „înal-ţă-Te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pământul slava Ta”. în acest timp, adunarea credincioşilor se veseleşte în cântări, străluceşte de bucurie duhovnicească, sufletele luminate ale tuturor se adună, înălţând împreună cu sfinţiţii slujitori aceste cuvinte: „Vă-zut-am lumina cea adevărată, primit-am Duhul cel ceresc, aflat-am credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi”. Diaconul apare în uşile împărăteşti, purtând pe creştet Sfântul Disc, fără a rosti un cuvânt; prin această privire mută asupra credincioşilor şi prin plecarea sa de pe amvon închipuie plecarea dintre noi şi înălţarea la cer a Domnului. După diacon, iese în uşile împărăteşti şi preotul, cu Sfântul Potir, care vesteşte rămânerea cu noi, până la sfârşitul veacurilor, a Domnului, Cel înălţat, cu cuvintele: „Totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Apoi potirul şi discul sunt duse şi reaşezate pe jertfelnicul lateral, pe care s-a săvârşit proscomidia, loc care simbolizează acum nu peştera care a văzut naşterea lui Hristos, ci scaunul cel de sus al slavei, unde s-a săvârşit întoarcerea Fiului la sânul Tatălui.

NV GOGOL, MEDITATII LA DUMNEZEIASCA LITURGHIE, ED. ANASTASIA, BUCURESTI

Martie 19, 2008 - Posted by | ATITUDINI, ORTODOXIE | , ,

Sorry, the comment form is closed at this time.

%d blogeri au apreciat asta: