un blogger SCEPTIK

un blog sceptic

EDITORIAL DESPRE KOSOVO

Vâlvătaia stârnită în România de proclamarea independenţei Kosovo s-a stins. Cum stă bine poporului român, în al cărui sânge latin plutesc picături orientale, exploziei bruşte i-a urmat o nepăsare la fel de bruscă şi la fel de semnificativă, trecerea la un alt subiect pasionat având loc în chip uluitor. Acum, când momentul poate fi considerat încheiat, e de datoria comentatorului să încerce unele concluzii despre tot ce s-a întâmplat în România. Puţinele voci care nu s-au înscris în corul general de revoltă faţă de proclamarea independenţei au ţinut să observe deosebirea capitală de atitudine la nivelul clasei politice faţă de momentul din 1999 al agresiunii NATO împotriva Iugoslaviei. Cu excepţia unor lideri PDSR şi a liderilor PRM, agresiunea a fost sprijinită de clasa politică de la noi. Preşedintele de atunci al ţării, Emil Constantinescu, premierul Radu Vasile, partidele politice nu s-au dat în lături din a pune România la dispoziţia NATO.

În februarie 2008 ne întâlnim într-un fel cu un moment asemănător celui din 1999. Ca şi atunci, Serbia era nedreptăţită. Ca şi atunci, România a fost chemată să sprijine actul de nedreptate. Şi, cu toate acestea, spre deosebire de 1999, nu scapă nimănui o unanimitate împotriva momentului de la Priştina la nivelul presei, al clasei politice şi al autorităţilor. Dacă în 1999, vocile celor care se opuneau intervenţiei erau puţine şi sfidau Puterea, acum, vocile celor care denunţă independenţa sunt unanime şi pe placul Puterii. Şi în 1999 şi în 2008, opinia publică a fost aproape unanim împotriva gestului comis de marile puteri împotriva Serbiei. Ar fi fost normal ca specialiştii în psihologia colectivă, dar şi politicienii să se întrebe asupra temeiurilor din adâncuri ale acestei atitudini. Dacă ar fi să judecăm după reacţiile autorităţilor şi partidelor politice cele două situaţii, între 1999 şi 2008 ar fi o deosebire. În 1999, opinia publică a văzut în războiul pornit împotriva Iugoslaviei un act de forţă din partea unor puternici ai lumii împotriva unui stat mediu, dacă nu chiar mic. Deşi propaganda occidentală, imitată până la virgulă în România, a justificat agresiunea prin atrocităţile comise de sârbi în Kosovo, nici un român de bun-simţ nu i-a dat crezare. Atât pentru că, de la întâmplările cu teroriştii din decembrie 1989, oricare român a devenit suspicios faţă de campaniile de presă planetare, cât şi pentru că albanezii kosovari sunt indiferenţi românilor, dacă nu chiar antipatici. Un cuvânt greu de spus l-au avut în acest caz legăturile tradiţionale cu sârbii.

Că astfel au identificat politicienii poziţia opiniei publice de la noi s-a văzut atât din declaraţiile celor care au condamnat agresiunea, cât şi din declaraţiile celor care au aprobat-o. În 2008, declaraţiile autorităţilor şi politicienilor au insistat până la exces pe ceea ce s-a numit precedentul Kosovo. Deşi unii n-au spus-o direct, toţi politicienii, în frunte cu şeful statului, au justificat nerecunoaşterea independenţei prin îngrijorarea că secuii din România ar putea să repete gestul albanezilor kosovari. Şeful statului, deşi nu s-a pronunţat cu limpezime în acest sens, a sugerat o astfel de explicaţie deplasându-se nitam-nisam în Covasna – Harghita. S-ar părea astfel că între 1999 şi 2008 se poate remarca o deosebire de motivaţie în reacţia opiniei publice.

În 1999, opinia publică ar fi tresărit la actul de nedreptate făcut unei ţări mici. În 2008, opinia publică ar fi tresărit la gândul că şi României i s-ar putea impune modelul Kosovo. Nu altfel se explică unele critici venite din partea puţinilor lideri de opinie şi puţinilor politicieni internaţionalişti împotriva nerecunoaşterii Kosovo, pe motiv că România nu e ameninţată cu secesiunea. O iscodire mai atentă a stării de spirit a populaţiei arată că reacţia faţă de ce s-a întâmplat în Balcanii de Vest are o aceeaşi cauză şi în 1999, şi în 2008: respingerea actului de nedreptate făcut unei ţări mici de marile puteri ale clipei, mânate de interese obscure. Explicaţia ar putea să surprindă. În 1999, a ţine partea Serbiei în confruntarea cu marile puteri occidentale părea normal. România nu era nici membră NATO, nici membră a UE. Cei nouă ani care trecuseră de la Revoluţia din decembrie 1989 adânciseră în români sentimentul că marile puteri nu ne erau prietene sau, cel mult, nu ne erau în măsura în care se arătau faţă de alte foste ţări socialiste. Dar acum, în 2008?

Acum, România e membră NATO şi a Uniunii Europene. Autorităţile, politicienii, liderii de opinie sunt neobosiţi în a invoca prezenţa României alături de marile puteri. La nivelul conştiinţei colective nu există însă acest sentiment. Românii se consideră în continuare ca aparţinând unei ţări mici, oricând gata să fie victimă a marilor puteri. Ca de atâtea ori în istoria lor.

Ion Cristoiu, Jurnalul National

martie 2, 2008 Posted by | ATITUDINI, ORTODOXIE, STIRI | , , , , , , | Un comentariu

LITURGICA – EPISODUL 9 (CANTAREA INGERILOR)

Cu pas neşovăitor, diaconul iese din altar, glă-suind: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, Sfânta Jertfă cu pace a o aduce”. Adică să stăm cu bunăcuviinţă, aşa cum se cade să stea omul înaintea lui Dumnezeu, cu înfiorare, cu frică şi, în acelaşi timp, cu duh de bărbătească îndrăzneală, dând laudă lui Dumnezeu, făcând să se restatornicească în inimi armonia păcii, fără de care nu este cu putinţă să te înalţi către Dumnezeu. Răspunzând îndemnului, întreaga biserică, aducând drept jertfă lauda buzelor cuvântătoare şi înmuierea inimilor învârtoşate, psalmodiază după corul cântăreţilor: „Mila păcii, jertfa laudei”. în Biserica primară era obiceiul ca în această clipă să se aducă untdelemn, simbolul oricărei înmuieri uşurătoare. Cuvintele „untdelemn” şi „milă” sună în gre-ceşjte la fel.

In această clipă, în altar, preotul ridică Aerul de pe Sfintele Daruri, îl sărută şi îl pune deoparte, zicând: „Harul Domnului…” Iar diaconul, re-intrând în altar şi luând în mâini o ripidă, o clatină uşor, cu evlavie, deasupra darurilor.

Trecând acum la săvârşirea cinei mistice, preotul trimite din altar, poporului, această binevestitoare urare: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţi!”. La aceasta toţi răspund: „Şi cu duhul tău!”. Iar altarul care înfăţişa mormântul Domnului, săpat în stâncă, închipuie acum foişorul în care s-a pregătit cina cea de taină. Prestolul care simboliza mormântul este acum masă, nu mormânt. Făcând aducere aminte de Mântuitorul, Care Şi-a ridicat privirile în sus, înainte de a da ucenicilor Săi dumnezeiască hrană, preotul înalţă glas: „Sus să avem inimile!”. Poporul din biserică îşi îndreaptă gândul la ceea ce se va săvârşi (şi anume că în această clipă Mielul lui Dumnezeu merge să se jertfească pentru noi, iar dumnezeiescul Sânge al Domnului însuşi se varsă în potir pentru curăţirea noastră, iar puterile cereşti, alăturân-du-se preotului, se roagă pentru noi); cugetând la toate acestea, înălţându-şi inimile de pe pământ la cer, din întuneric la lumină, credincioşii înalţă glas, toţi deodată: „Avem către Domnul!”.

Făcând aducere aminte de Domnul, Care a mulţumit, ridicându-Şi ochii spre cer, preotul glăsuieşte: „Să mulţumim Domnului!”. Poporul răspunde: „Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimii celei de o fiinţă şi nedespărţite”. Iar preotul se roagă în taină: „Cu vrednicie şi cu dreptate este a-Ti cânta Ţie, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine a Te lăuda, Ţie a-ţi mulţumi, Ţie a ne închina, în tot locul stăpânirii Tale; căci Tu eşti Dumnezeu negrăit şi necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns, pururea fiind şi acelaşi fiind: Tu şi Unul-Născut Fiul Tău şi Duhul Tău cel Sfânt. Tu din nefiinţă la fiinţă ne-ai adus pe noi şi căzând noi, iarăşi ne-ai ridicat şi nu Te-ai depărtat, toate făcându-le până ne-ai suit la cer şi ne-ai dăruit împărăţia Ta ce va fi. Pentru toate acestea, mulţumim Ţie şi Unuia-Năs-cut Fiului Tău şi Duhului Tău celui sfânt, pentru toate pe care le ştim şi pe care nu le ştim; pentru binefacerile Tale, cele arătate şi cele nearătate, ce ni s-au făcut nouă. Mulţumim Ţie şi pentru Liturghia aceasta, pe care ai binevoit a o primi din mâinile noastre, deşi stau înaintea Ta mii de arhangheli şi zeci de mii de îngeri, heruvimii cei cu ochi mulţi şi serafimii cei cu câte şase aripi, care se înalţă zburând, cântarea de biruinţă cântând, strigând, glas înălţând şi grăind: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de mărirea Lui!”.

Această triumfătoare cântare a serafimilor, pe care au auzit-o în sfintele lor vedenii proorocii, va fi preluată de cântăreţi, purtând gândurile rugătorilor către nevăzutele ceruri şi îndem-nându-i să repete odată cu serafimii: „Sfânt, sfânt, sfânt Domnul Savaot”…, plutind, împreună cu serafimii, deasupra prestolului slavei dumnezeieşti. Şi fiindcă în această clipă întreaga biserică aşteaptă să se pogoare Dumnezeu însuşi, ca să Se aducă pe Sine jertfă pentru toţi, cântării serafimilor, care răsună în ceruri, i se adaugă şi cea a tinerilor din poporul evreu, care au salutat intrarea în Ierusalim a Domnului, aşternându-i în cale ramuri verzi: „Osana, întru cei de sus”, fiindcă Domnul se pregăteşte acum să intre, ca într-un mistic Ierusalim, în biserică. Diaconul continuă să umbrească uşor, cu ripida, Sfintele Daruri, ca pentru a le apăra să nu cadă nimic străin peste ele şi sim-bolizând prin aceasta adierea harului, iar preotul se roagă mai departe, în taină: „Cu aceste fericite Puteri şi noi, Iubitorule de oameni, Stăpâne, strigăm şi grăim: Sfânt eşti şi Preasfânt, Tu şi Unul-Născut Fiul Tău şi Duhul Tău cel Sfânt. Sfânt eşti şi Preasfânt şi slava Ta este plină de măreţie. Căci Tu ai iubit lumea Ta atât de mult încât pe Unul-Născut Fiul Tău L-ai dat, ca tot cel ce crede într-însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Şi Acesta venind şi toată rânduiala pentru noi plinind, în noaptea în care a fost vândut şi mai vârtos, însuşi pe Sine s-a dat pentru viaţa lumii, luând pâinea cu sfintele şi preacuratele şi fără prihană mâinile Sale, mulţumind şi binecuvântând, sfinţind şi frângând, a dat Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli, zicând”…, şi preotul înalţă glas mare, repetând cuvintele Mântuitorului: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor”. Toată biserica rosteşte, odată cu cântăreţii: „Amin”. Iar diaconul, cu orarul ridicat, arată preotului Sfântul Disc, pe care este aşezată pâinea. Preotul se roagă în taină: „Asemenea şi paharul, după cină, zicând”…; şi în timp ce diaconul arată de astă dată către pahar, cuvântează puternic: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor”. Şi tot atât de tare poporul înalţă glas: „Amin”.

NV Gogol, Meditatii la Dumnezeiasca Liturghie, ed. Anastasia, Bucuresti

martie 2, 2008 Posted by | ORTODOXIE | , , | Comentarii închise la LITURGICA – EPISODUL 9 (CANTAREA INGERILOR)