un blogger SCEPTIK

un blog sceptic

OZYMANDIAS – PB SHELLEY, TRAD. RO

OZYMANDIAS
de PB Shelley (trad. Mihail B.)

Am cunoscut un călător dintr-un pământ străvechi,
care mi-a zis: ”Două picioare de piatră, imense şi fără trunchi,
zac în deşert. Aproape de ele, în nisip,
pe jumătate scufundat, stă un chip spulberat, a cărui încruntată
şi încreţită buză şi rânjet de poruncă rece
spun c-al lor sculptor bine-a citi acele patimi a ştiut,
care încă supravieţuiesc, încrustate pe-aceste lucruri neînsufleţite,
mâna care i-a batjocurit şi inima care-a hrănit.
Iar pe piedestal aceste cuvinte apar:
⁌Numele meu e Ozymandias, Rege al Regilor:
Priviţi-mi lucrările, voi, cei puternici şi înfricoşaţi-vă!⁍
Nimic alături n-a ramas. În jurul ruinii
acelei epave colosale, fără margini şi goală,
nisipuri singuratice şi monotone se-ntind în depărtări”.

 

vezi video (în engleză) aici: https://www.youtube.com/watch?v=sPlSH6n37ts

Anunțuri

Septembrie 10, 2017 Posted by | Uncategorized | , | Comentarii închise la OZYMANDIAS – PB SHELLEY, TRAD. RO

Drumul spre succes este pavat cu câteva erori pe cale

Pe 11 octombrie 1726, Benjamin Franklin a coborât de pe Berkshire, inhalând ”aerul tare” al Philadelphiei. În urma petrecerii a doi ani în Londra, învăţând meşteşugul tipăritului, a trecut înapoi Atlanticul după o călătorie de 12 săptămâni care l-a lăsat ameţit, dar însetat de confortul Americii. În nu mai mult de trei ani va fi publicând ”The Pennsylvania Gazette”, un popular ziar zilnic, urmat de indispensabilul ”Poor Richard’s Almanack”. Dar in acea faină zi de octombrie, tânărul de 20 de ani avu altă idee – o idee care l-a făcut să alerge în camera lui să-şi caute pana de scris şi o sticluţă cu tuş roşu.

Cu acestea a schiţat un grafic – zilele săptămânii deasupra şi 13 ”virtuţi” pe margini – pe care-l va folosi să-şi testeze dezvoltarea personală. ”Am conceput îndrăzneţul şi minuţiosul proiect al atingerii perfecţiunii morale”, scria Franklin în Autobiografia sa. ”Am dorit să trăiesc fără să comit vreo greşeală vreodată şi să cuceresc totul, fie vocaţie, obicei sau companie la care m-ar putea conduce”. Virtuţile pe care le-a înşirat au fost: răbdarea, tăcerea, ordinea, determinarea, austeritatea, perseverenţa, sinceritatea, dreptatea, moderaţia, curăţenia, liniştirea, fecioria şi smerenia.

Franklin şi-a dat repede seama că era imperfect. Puncte negre au început să-i apară pe grafic. În prima duminică a exerciţiului şi-a trădat virtutea tăcerii de două ori (cu ”obiceiul care mi-a intrat: vorbitul aiurea, în dodii, cu două înţelesuri şi glumeţ, care m-a făcut acceptat numai de cei mărunţi”) şi o dată virtutea ordinii. În ziua următoare şi-a încalcat iarăşi votul tăcerii şi al ordinii, numai că, de data asta, şi pe al austerităţii (”a nu risipi nimic”). Marţea a adus aceleaşi lacune şi încă una în plus, a nesoluţionării.

Pe durata acelei săptămâni şi a următoarei, Franklin îşi va trăda toate virtuţile, poate cel mai neîndoielnic pe cea a fecioriei. Asta nu era o problemă nouă: în timp ce lucra ca tipograf în Londra, socotea nulă perspectiva căsătoriei, din cauză că era des prins în ”scandaluri cu femei uşuratice care-mi cădeau în cale”. Cădeau în calea lui, cu adevărat.

Ce-a început Franklin să priceapă a fost că încercarea de-a atinge perfecţiunea era inutilă. A renuţat la graficul lui, socotind c-ar fi mai bine să-şi permită căteva scăpări, pentru a fi aproape perfect, în loc să încerce din greu să cucerească înălţimi de neatins pe care orice alunecare, cât de uşoară, să-i dea peste cap toată săptămâna.”Din aproape în aproape e mai bine” a concluzionat. ”Un om bine intenţionat ar trebui să-şi permită câteva greşeli”.

E o părere răspândită că, pentru a atinge un ţel, trebuie lucrat constant – să nu mergi pe o cale ocolitoare, când una dreaptă e cu putinţă. Deci organizaţiile Gurmanzii Anonimi, Dieta Tkins, Dieta South Beach, şi alţii, interzic o varietate de ”alimente rele”; consultanţii financiari probabil îşi vor sfătui clienţii împotriva alegerii unui restaurant fiţos în timp ce economisesc să-şi cumpere o casă, ori maşină; un preot va căuta să-şi descurajeze enoriaşii de la păcat, indiferent cât de mic. Pentru atingerea unui scop, teoria spune să nu te abaţi de la calea cea mai scurtă, să-ţi permiţi un eşec e ca şi cum ţi-ai arunca în aer şansa de reuşită.

Şi totuşi, o nouă concepţie provoacă aceste metode moştenite şi argumentează că, luând-o pe arătură, chiar implicându-te într-un comportament hedonistic, ar putea fi calea cea mai sigură către succes.

Rita Coelho do Vale este profesor asistent la ”Católica Lisbon School of Business and Economics” unde studiază procesul uman de luare a deciziilor cu respectarea auto-controlului. Ea afirmă nu numai că putem, dar şi că trebuie să ne angajăm în activităţi contrare eticii ţelului suprem.

În experimente conduse cu Rik Pieters şi Marcel Zeelenberg şi publicate în numărul pe ianuarie 2016 al ”Journal of Consumer Psychology”, do Vale a sondat felul în care oamenii aleg să-şi atingă scopul. Ea a ajuns la concluzia că este mai bine să-ţi propui să dai greş din când în când – să te dedai luxurilor ocazionale când economiseşti pentru o casă; să serveşti o felie de prăjitură cu ciocolată când încerci să dai jos câteva kile – decât să sfârşeşti într-un eşec, oricum, şi să devii atât de demoralizat încât să renunţi cu totul la ce ţi-ai propus.

”E ceva atât de evident, dar nimeni nu a studiat vreodată aceste fenomene”, mi-a spus do Vale. ”Cu toţii ne planificăm pauze de-a lungul zilei – o cafea, un pui de somn – şi ştim că ne vom simţi mai bine după aceste pauze de odihnă. Dar pe termen lung pur şi simplu nu gândim aşa”.

Do Vale a condus o pereche de experimente legate de dietă. Un ”grup cu abordare directă” a fost rugat să adere la un regim strict de 1500 calorii pe zi, cu alegeri de mâncare limitate, în timp ce unui grup ”cu abordare intermitentă” i-a fost dată o dietă şi mai strictă, de 1300 de calorii, cu alegeri limitate; totuşi, după şase zile de regim strict, celui de-al doilea grup i-a fost permisă o zi cu 2700 de calorii, la libera alegere. Do Vale a găsit că ”intermitenţii” au fost capabili de un auto-control mai mare, compunând o varietate mai mare de strategii pentru a depăşi tentaţia foamei: au fost mai motivaţi să parcurgă dieta. Participanţii din grupul ”cu abordare directă” au fost mai degrabă dispuşi să renunţe la regim şi au raportat regres emotional când, din greşeală, au mâncat mai mult. Concluzia este că, atâta timp cât e sub control, deseori e bine să fii rău. ”Unicul mod de-a scăpa de tentaţie”, scrie Oscar Wilde în ”The Picture of Dorian Gray”, ”este să-i cedezi”.

În iunie 2007, Angela Duckworth a publicat un studiu revoluţionar, unde a găsit că însuşirea personală de ”tărie de caracter” a fost de departe cel mai important factor de reuşită – chiar mai important ca mediul socio-economic. Lumea psihologilor a luat foc.

Duckworth, profesoară a Universităţii Pennsylvania, deţinătoarea unei burse MacArthur (în mare parte datorită rezultatelor obţinute în legătură cu ”tăria de caracter”) a devenit o oratoare căutată şi o predicatoare a succesului meritocratic: susţine ideea că succesul depinde de efort şi că, oricine, indiferent de unde, poate ajunge în vârf. E o teorie croită pentru clasa mijlocie şi superioară: ”Suntem aici pentru că am încercat; voi sunteţi acolo pentru că n-aţi făcut-o”. În ”Grit: the Power and Passion of Perseverance” care urma să fie publicată, Duckworth îşi sprijină rezultatele cu anecdote interesante. La academia militară West Point, scorul ”tăriei de caracter” al unui cadet a fost un prevestitor mai bun al reuşitei la (foarte solicitantul antrenament de vară) Beast Barracks decât abilităţile fizice, de lider sau intelectuale; la concursul de ortografie ”Scripps National Spelling Bee”, concurenţii cei mai tari de caracter au fost cei mai probabili să ajungă în finală, indiferent de scorul de inteligenţă sau capacităţile ortografice iniţiale.

”Scorul tăriei de caracter”, stabilit printr-un test creat de Duckworth, se bazează pe răspunsuri la întrebări privind sârguinţa, îndeplinirea sarcinilor, muncă asiduă şi nedescurajarea în faţa regresului. ”Trişatul” este inacceptabil pentru o persoană foarte ambiţioasă, dar dacă se-mpiedică cumva e capabilă să se ridice şi să meargă înainte.

Rezultatele lui Duckworth sunt implacabile. Până la un punct are dreptate: oamenii care sunt capabili să persevereze în ciuda eşecurilor repetate tind ca, în final, să aibă succes. Totuşi, această abordare a indeplinirii scopului şi această viziune asupra regresului (care va trebui depăşit, nu plănuit sau acceptat) aşează succesul undeva departe de putinţa omului.

Adevărul este că mulţi oameni nu sunt extrem de tari de caracter; nu vor fi in stare să studieze 15 ore pe zi pentru un concurs ortografic sau să termine un antrenament militar extenuant, în căldura verii. Iar succesul nu este garantat nici celor mai ambiţioşi. De fapt, dispoziţia psihică necesară menţinerii unei perseverente mişcări înainte poate fi propria sursă de regres. Persoanele obsesive şi care vor ce e mai bine pentru ele tind să fie cele mai ambiţioase; tind, de asemenea, aşa cum scrie şi psihiatrul Universităţii Texas, Monica Ramirez Basco, în cartea ei ”Never Good Enough” (2000), să fie ”mai vulnerabili la depresie când evenimente stresante apar”.

Mai mult, oricât am vrea să ne atingem ţelurile – fiind dispuşi să muncim pentru ele – există limite pentru capacităţile noastre de muncă şi voinţă. Asta pentru că voinţa este o resursă finită, conform lui Roy Baumeister, profesor de psihologie la Florida State University, care a inventat termenul de ”golire a eului”. Golirea eului (risipirea, dispariţia voinţei) este motivul pentru care vei avea mai puţin chef să faci sport după o zi grea la serviciu; motivul pentru care oamenii mai săraci, după cheltuirea energiei să găsească cel mai bun preţ la produsele de bază din alimentară, pot cumpăra apoi pungi de Skittles şi reviste de doi bani de la chioşcul de la ieşire. Ai atât de puţină voinţă la îndemână să o foloseşti până când va trebui să iei o pauză de la luarea deciziilor şi s-o laşi să se reîmprospăteze. În principalul studiu despre voinţă al lui Baumeister, oamenii care au fost rugaţi să ţină un discurs în favoarea credinţelor contrare lor au fost mai puţin capabili să termine un puzzle complicat după, sugerând ca stresul psihologic i-a golit de voinţă.

Dar de ce unii au vădit mai multă voinţă – şi, deci, potenţialul pentru o mai mare ambiţie – decât alţii? S-ar putea rezuma la tipurile si numărul de decizii pe care trebuie să le facă în fiecare zi, factori care sunt influenţaţi în primul rând de starea socio-economică a fiecăruia.

”Indolenţa”, care permite unei persoane să-şi folosească mai mult din resursele cognitive şi emoţionale, vine din avutul unei comode plase de siguranţă socială şi financiară, după Sendhil Mullainathan, profesor de economie la Harvard University şi Eldar Shafir, cercetător al comportamentului la Princeton University. Relaxarea este deseori un indicator mai bun al potenţialului succes decât tăria de caracter. Este motivul pentru care o mamă singură şi împovărată, oricât de ambiţioasă şi silitoare ar fi, este mai probabil să aibă o viaţă grea, în ce priveşte succesul, comparativ cu un tânăr dintr-o familie îndestulată. Lipsa ei de relaxare înseamnă că are mai puţin loc loc pentru greşeală; chiar dacă ea se pricepe la fel de bine să-şi revină din eşecuri (chintesenţa tăriei de caracter) pur şi simplu se va lovi de regrese mai puternice şi mai numeroase, conducând la o mai rapidă golire a voinţei.

Veţi vedea în curând cum privilegiul poate exercita influenţă în cazul comportamentului condus de ţel. În această lumină, ideea că munca asiduă şi pasiunea sunt tot ce trebuie pentru succes, începe să pară groaznic de naiv. În aproape fiecare caz, mai ales unde relaxarea nu e la îndemână, e recomandat să stabileşti un eşec. ”Este important să-ţi plănuieşti dinainte un eşec” spune do Vale. ”Poate ar trebui să numim eşecul ceva diferit – un moment de indulgenţă, un moment de odihnă, o economisire de voinţă”.

Epicur a înţeles că anticiparea viitoarei plăceri este o plăcere în sine. Preluându-i ideile, iluminatul filosof Jeremy Bentham nota: ”Natura a aşezat omenirea sub guvernarea a doi stăpâni suverani, durerea şi plăcerea”. Totuşi, plăcerea, pentru Epicur şi Bentham, era definită nu prin senzaţie sau incitare, ci prin absenţa atât a durerii, cât şi a sperării absenţei ei. Pentru Freud, ”principiul plăcerii” descria urmărirea activă a plăcerii; dar în ambele cazuri, durerea şi plăcerea sunt sentimente binare: în timp ce o persoană încă ar mai avea de îndurat durere, prin privirea în viitor a unui moment lipsit de durere – adică plăcere – poate fi suficient distrasă de la starea curentă de discomfort trupesc.

Istoricul plăcerii exagerate este, în general, un răspuns la o lipsă percepută. Cu alte cuvinte, plăcerea este relativă. Pentru francezii decadenţi ai secolului al XIX-lea târziu, de pildă, a căror opere ar putea părea lascive, pornografice, nenecesare (amintire a Marchizului de Sade), exagerata lor plăcere vine să întrupeze o semnificaţie mai îndrăzneaţă când juxtapusă cu valorile burgheze, care au adus niveluri de inegalitate financiară şi lipsuri nemaiauzite de la Revoluţie.

Luând un exemplu mai prozaic, consumând 2300 de calorii, s-ar putea să nu fie plăcut pentru cineva care consumă atâta zilnic; totuşi, devine dintr-o dată plăcut cuiva obişnuit să mănânce doar 1300 de calorii pe zi. Un restaurant elegant înseamnă foarte puţin dacă fiecare noapte este petrecută la mese auguste, dar semnificativ mai mult când unul a servit cine compuse în principal din Ramen. Aşadar, a plănui regrese hedonistice în drumul tău pentru atingerea scopului este să transformi un proces altfel dureros într-unul mai plăcut. ”Simplul fapt de-a şti că vor avea un moment de plăcere în viitor a făcut participanţii mai stăruitori în a-şi atinge ţelurile”, a spus do Vale.

Totuşi, plăcerea, în sine este un concept alunecos. Desigur, urmărirea plăcerii – şi evitarea durerii – nu ne anunţă direct fiecare mişcare? La asta se reduc toate scopurile noastre – maximizarea plăcerii, minimalizarea durerii? În ”De Anima”, Aristotel susţine că animalele doresc lucruri şi, odată cu această dorinţă, li se naşte mişcarea – un leu doreşte mâncare deci aleargă după o gazelă. Dar pentru fiinţele umane, spune Aristotel, raţiunea joacă, de asemenea, un rol în urmărirea ţelului.

Oamenii folosesc raţiunea pentru a modela cum îşi imaginează un obiect util al plăcerii. Cu raţiunea şi dorinţa lucrând în tandem alegem şi ne urmărim scopurile. În ”Phaedrus”, Platon a spus că sufletul este ghidat de calul negru al pasiunii şi de unul alb al raţiunii. Socrate a fost de acord, dar a spus că cel alb are o importanţă mai mare – trebuie să folosim raţiunea să urmărim lucrurile bune; lăsând dorinţa să domnească peste raţiune este să alergăm în cele din urmă după lucrurile nesemnificative şi temporale.

Există aspecte neplăcute, chiar dureroase, în urmărirea multor ţeluri, aşa încât trebuie să fim isteţi faţă de ce alegem să împlinim. A merge unde dorinţa şi plăcerea ne săgetează, înseamnă a cădea în capcana urmăririi lucrurilor care le vrem în momentul imediat, dar de care să nu ne pese deloc pe termen lung. Privind cu detaşare în vieţile noastre, este fascinant să vedem că, atât ţelurile, cât şi căile de realizare a lor, deseori trec neexaminate. De ce vrem ceea ce vrem? De ce credem că o abordare directă, inflexibilă e cea mai sigură cale de succes? Prea rareori ne chestionăm dorinţele şi cea mai bună cale de-a le împlini – mai ales când acele metode sunt contrare felului în care ne-am obişnuit.

După ani de zbatere în a atinge perfecţiunea, Franklin a renunţat în cele din urmă la graficul său cu virtuţi. A remarcat că singura greşeală, care a stat la baza celorlalte, a fost mândria. ”În realitate, nu este, probabil, nici o altă patimă naturală atât de greu de supus ca mândria” a scris el. ”Deghizeaz-o, luptă-te cu ea, doboar-o, înnăbuş-o, mortific-o cât ar vrea cineva, încă trăieşte… chiar dacă aş putea concepe că am biruit-o complet, tot aş fi, probabil, mândru de smerenia mea”.

Gândul că vreodată ar putea dobândi perfecţiunea, fără regrese, fără pauze, Franklin a recunoscut, a fost cea mai gravă eroare a lui. A fost naiv. Şi mândru. Abia decenii mai târziu, în timp ce-şi scria autobiografia, şi-a dat seama că scopurile sale nu pot fi atinse numai încercând din greu, pornind spre ele mereu şi mereu, fără odihnă sau fără a lăsa loc pentru plăcere: ”pura convingere speculativă că era în interesul nostru să fim cu desăvârşire virtuoşi n-a fost suficient să ne împiedice alunecarea”. A văzut că urmărind cele mai sincere scopuri va necesita mai mult decât simpla dorinţă. Va necesita de asemenea raţiune. Va necesita un plan.

Traducere Mihail B. de la https://aeon.co/essays/the-road-to-excellence-is-paved-with-a-few-lapses-on-the-way

Septembrie 9, 2017 Posted by | Uncategorized | , , , , , | Comentarii închise la Drumul spre succes este pavat cu câteva erori pe cale

BLOGUL RAMANE INCHIS

In aprilie 2009 am inchis acest blog si asa va ramane, chiar daca e posibil sa mai public ceva in caz de extrema urgenta.

Martie 26, 2011 Posted by | Uncategorized | Comentarii închise la BLOGUL RAMANE INCHIS