un blogger SCEPTIK

un blog sceptic

LITURGICA – EPISODUL 14 (OTPUSTUL)

Acum, întreaga biserică, urmărindu-i pe cântăreţii stranei, îşi uneşte glasurile într-o cântare solemnă a tuturor sufletelor, astfel: „Să se umple gurile noastre de lauda Ta, Doamne, ca să lăudăm slava Ta; că ne-ai învrednicit pe noi să ne împărtăşim cu sfintele, cele fără de moarte, preacinstitele şi de viaţă făcătoarele Tale Taine. întăreşte-ne pe noi întru sfinţenia Ta, toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta”. Corul cântăreţilor intonează, după aceasta, de trei ori cuvântul de glorificare „Aliluia”, care adevereşte necontenita lucrare şi ubicua prezenţă a lui Dumnezeu în lume. Diaconul iese pe amvon spre a-i îndemna pe credincioşi, pentru cea din urmă oară, la rugăciune de recunoştinţă. Ridicând orarul, cu trei degete ale mâinii drepte, zice: „Drepţi, primind dumne-zeieştile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cereştile şi de viaţă făcătoarele, înfricoşătoarele lui Hristos Taine, cu vrednicie să mulţumim Domnului”. Aducând mulţumire din inimă, toţi cântă lin: „Doamne miluieşte!”. „Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău”, cheamă, pentru ultima oară, diaconul. Toţi cântă: „Doamne miluieşte!”. „Ziua toată, desăvârşită, sfântă, în pace şi fără de păcate cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu o să dăm!”. Cu supunere de copii sfioşi şi cu încredere în Dumnezeu, toţi înalţă glas: „Ţie, Doamne!”. Iar preotul, strângând în acest timp antimisul şi făcând cu Evanghelia în mâini semnul [Crucii], rosteşte doxolo-gia treimică, cea care, luminând până acum asemenea unui far departe-răzbătător întregul drum al slujbei divine, face să strălucească o şi mai puternică lumină în sufletele celor ce au primit lumina; acum, doxologia treimică glăsuieşte după cum urmează: „Că Tu eşti sfinţirea noastră şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor!”.

Apoi preotul merge la jertfelnicul lateral, pe care au fost repuse discul şi potirul. Părticelele care au mai rămas pe disc şi care fuseseră scoase la Proscomidie întru pomenirea sfinţilor, pentru odihna răposaţilor şi pentru sănătatea sufletească a viilor, acum sunt vărsate în Sfântul Potir şi prin acest gest de introducere a lor acolo intră în comuniune cu trupul şi sângele lui Hristos întreaga Biserică, şi cea care îşi continuă călătoria şi lupta pe pământ, şi cea care triumfă în ceruri: Maica Domnului, proorocii, apostolii, părinţii Bisericii, ierarhii, pustnicii, mucenicii, apoi toţi cei pentru care au fost scoase părticele, pentru cei vii şi pentru cei răposaţi. Toţi intră acum în comuniune cu trupul şi sângele lui Hristos. Preotul stă în această clipă, în faţa lui Dumnezeu, ca reprezentant al întregii Biserici; bea din potir această părtăşie a tuturor mădularelor Bisericii, primeşte în sine comuniunea tuturor şi se roagă pentru toţi, ca să li se ierte păcatele, acestea fiindu-le răscumpărate prin jertfa lui Hristos, atât ale celor ce au trăit înainte de venirea Lui pe pământ, cât şi ale celor ce au trăit după aceea. Şi oricât de păcătoasă ar fi rugăciunea lui, preotul o face ca din partea tuturor, chiar şi din partea celor mai sfinţi dintre toţi, fiindcă, aşa cum a spus Hrisostom, obştească va fi şi purificarea universală ce va veni.

Biserica porunceşte ca rugăciunile să fie înălţate pentru toţi. însemnătatea deosebită a acestor rugăciuni, imperioasa lor necesitate n-au fost descoperite de înţelepţii lumii, ci de acei oameni îmbunătăţiţi, care, printr-o înaltă desăvârşire duhovnicească şi printr-o viaţă ca de îngeri cereşti, au ajuns să cunoască adâncile taine ale sufletului şi au văzut, limpede, că între cei ce trăiesc în Domnul nu poate exista despărţire; că prin putreziciunea vremelnică a trupului nostru relaţiile dintre noi nu se curmă şi că legăturile dragostei statornicite pe pământ sporesc într-o mai mare măsură în ceruri, după cum aici, în patria noastră pământească, fratele dus departe devine pentru noi şi mai apropiat, prin puterea dragostei. Şi tot ce izvorăşte din Hristos are viaţă veşnică, fiindcă veşnic este izvorul din care curge. Aflat-au, cu cele mai sensibile şi mai preţioase organe ale fiinţei lor, că în ceruri Biserica triumfătoare se roagă, după cuviinţă, pentru cei ce pribegesc pe pământ, fraţii ei; simţit-au că Dumnezeu ne-a dat – ca pe cea mai mare desfătare – desfătarea de a ne ruga, fiindcă Dumnezeu nu face nimic şi nu-Şi vădeşte bunătatea Sa fără a împărtăşi cu acele fapte şi cu acea facere de bine şi creaţia Sa, pentru ca şi ea să se bucure şi să se desfăteze cu suprema fericire a facerii de bine; îngerul Domnului îi poartă porunca şi tresaltă de fericire numai pentru că se face purtătorul poruncii dumnezeieşti. Sfântul se roagă în ceruri pentru fraţii săi de pe pământ şi tresaltă de fericire, rugându-se pentru ei. Şi toţi gustă, cu Dumnezeu împreună, din toate neasemuitele Sale desfătări şi bucurii; milioane de înfăptuiri desăvârşite ies din mâinile lui Dumnezeu, pentru ca şi noi să fim părtaşi unor bucurii tot mai mari şi mai mari, iar acestea toate nu au sfârşit, fiindcă şi bucuriile venite de la Dumnezeu sunt fără de sfârşit. Bând din potirul obşteştii comuniuni cu Dumnezeu, preotul dă poporului credincios prescurile din care au fost despărţite şi scoase părticele şi prin aceasta păstrează chipul cel din vechime al ospăţului dragostei, practicat de creştinii timpurilor dintâi. Deşi astăzi nu se mai întinde masă – fiindcă unii creştini ignoranţi au făcut de ruşine, prin tărăboiul smintit al veseliei lor şi prin certuri şi neiubire în chiar casa lui Dumnezeu, sfinţenia acestui impresionat ospăţ ceresc, în care cei ce se ospătau erau ca sfinţii şi se simţeau ca şi când ar fi avut un singur suflet, curaţi cu inima precum copiii, iubindu-se între ei ca şi cum ar fi fost în ceruri împreună cu însuşi Dumnezeu -, deşi bisericile înşile au simţit necesitatea de a renunţa la această tradiţie, însăşi amintirea ei dispărând din multe biserici, Biserica răsăriteană nu s-a putut hotărî să părăsească cu totul acest ritual, considerând că, prin împărţirea sfintei pâini la tot poporul din biserică, săvârşeşte acelaşi sfânt ospăţ al dragostei. De aceea, tot cel ce primeşte prescura (anafora) o primeşte ca pe pâinea de la ospăţul în timpul căruia însuşi Stăpânul lumii stătea de vorbă cu oamenii Săi; astfel că trebuie să o mănânce cu evlavie, închipu-indu-şi că este înconjurat de toţi oamenii, ca dulci fraţi ai săi; şi, întocmai ca în tradiţia Bisericii primare, să o mănânce înainte de oricare altă mâncare, sau să o ducă acasă, alor săi, sau unor bolnavi ori lipsiţi care, din anumite motive, nu s-au putut afla la biserică la timpul cuvenit.

După ce a împărţit Sfânta Pâine, preotul face otpustul Liturghiei, binecuvântând adunarea credincioşilor cu cuvintele: „Cel ce a înviat din morţi, Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, ale Sfinţilor, măriţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli, ale Sfântului [al cărui hram îl poartă biserica], ale celui întru Sfinţi Părintelui nostru Ioan Hrisostom, arhiepiscopul Constantinopolului [dacă se săvârşeşte liturghia acestuia], ale Sfântului [este numit sfântul a cărui prăznuire se face în acea zi], ale Sfinţilor şi drepţilor dumnezeieşti Părinţi Ioachim şi Ana şi pentru ale tuturor sfinţilor, să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi, ca un bun şi iubitor de oameni”. Poporul, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci şi făcând închinăciuni, se răspândeşte, în timp ce răsună cu putere cântare de bucurie – polihroniul pentru împărat.

În altar, preotul se dezbracă de veşminte, rostind: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne”, însoţind dezbrăcarea cu tropare de laudă, imnuri pentru cel întru sfinţi părintele bisericesc a cărui Liturghie a fost săvârşită, către Preacurata, Preasfânta Fecioară, prin care s-a făcut înomenirea Celui slăvit prin Liturghie. Diaconul, în acest timp, consumă ceea ce ar mai fi putut rămâne în potir, turnând în el vinul şi apa rămase şi spălând astfel pereţii interiori, bând amestecul, ştergând pe dinăuntru cu buretele, ca să nu rămână nimic, apoi aşază la locul lor ambele sfinte vase, acoperindu-le şi legându-le strâns pe deasupra şi, asemeni preotului, zice: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne”, repetând aceleaşi cântări şi rugăciuni. în sfârşit, amândoi ies din biserică, purtând pe chipuri lumină proaspătă, luminoasă bucurie, iar pe buze mulţumire Domnului.

Martie 21, 2008 - Posted by | ORTODOXIE | , , ,

1 comentariu

  1. Hristos a Inviat!
    Am si eu o intrebare!
    cum se face otpusutl din duminica Sfantului Toma pana la Inaltare? In tipic scrie la slava tie….Hristos a Inviat …slava….si acum….parinte binecuvinteaza….
    In tipicul Sfantului Sava se mentioneaza ca dupa slava tie … se canta de 3 ori Hristos a inviat! si apoi otpustul….
    Cum e mai bine? Doamne ajuta-ne!

    Comentariu de Stefan | Mai 18, 2008


Sorry, the comment form is closed at this time.

%d blogeri au apreciat asta: