ATAC VICLEAN LA CREDINTA

Uniunea Europeana a stabilit niste masuri care contravin invataturii scripturistice. Nici o noutate, vor spune unii. Cam au dreptate insa atat Vechiul cat si Noul Testament condamna mancarea de carne in sange. Un editorial semnat de Ioan Enache, de la Credinta Ortodoxa, pe care l-am preluat si eu. Iata despre ce e vorba.

Nu ne vine să credem că un amănunt, aparent neimportant, şi un cuvânt asociat acestuia pot marca negativ viaţa duhovnicească a unui creştin şi pot avea urmări grele privind mântuirea. Amânuntul: tăierea unui animal sau a unei păsări în gospodărie pentru consumul de carne. Cuvântul asociat „amânuntului”: asomarea. De fapt, detaliul la care ne referim nu e sacrificarea propriu zisă a unui animal, ci modul cum aceasta se face. Din bătrâni există tradiţia că porcul sau viţelul se înjunghie în gât, i se secţionează artera care duce sângele spre cap, chiar ambele artere, iar pasării i se taie gâtul. Când sângerarea s-a terminat, atunci animalul este curăţat, tranşat şi preparat. (Până şi leii când vânează, după ce au prins animalul, îi înfig colţii în gât, repetând muşcătura, astfel încât sângerează abundent şi, după ce vânatul e mort, îl sfâşie şi îl mănâncă). Începând cu anul 2002, dar mai ales cu 2007, după intrarea României în UE, procedura, amănuntul de sacrificare, se schimbă. Animalul trebuie să fie mai întâi asomat (conform Ordinului nr. 425 din 19 septembrie 2002 al Ministerului Agriculturii, normă legală care decurge din pachetul de legi al UE). Ce înseamnă asomare? „Asomare – orice proces care atunci când este aplicat unui animal cauzează pierderea imediată a cunoştinţei până în momentul morţii animalului” (Art. 2, al. e, din Ordinul 425). Va să zică asomarea este o operaţiune dinaintea tăierii animalului prin care se obţine „pierderea cunoştinţei”, spune legea, „ameţirea”, zice DEX-ul. Cum se asomează porcul, mielul sau găina? Împuşcare cu glonţ captiv, lovire în cap, electronarcoza (mai exact o electrocutare, inclusiv în baie de apă) şi dioxidul de carbon (mai pe româneşte, gazare în toată regula). Mijloacele de ucidere sunt aceleaşi, numai că glonţul e liber, electrodul are o tensiune mai mare, gazul e mai dens, apare şi spaţiul vid, în care animalele se sufocă şi mor. De ce e nevoie de pierderea cunoştinţei înainte de ucidere? Pentru bunăstarea animalelor sacrificate. E un drept care decurge din Declaraţia Universală a Drepturilor Animalelor, adoptată la UNESCO în 1978. De ce am insistat asupra acestor elemente mai mult tehnice? Pentru ca să putem prezenta în cunoştinţă de cauză cele care urmează. Complicaţia aceasta cu asomarea se dovedeşte, în fapt, o prefăcătorie, o mare minciună, pentru că mijloacele de liniştire sunt aceleaşi ca şi pentru ucidere. Dacă îi aplici o lovitură cu bara de fier în cap oii sau porcului, înseamnă că îi administrezi o porţie de bunăstare? Ce fel de bunăstare e aceea să-i tragi un glonţ în cap? Dacă îl gazezi ori dacă îl bagi într-o cameră vidă ori într-o baie conectată la priza electrică nu primeşte tot un şoc de moarte? Nu tot îl chinuieşti? Ba, poate că mai rău! Singura problemă e că aceste proceduri preliminare evită acţiunea directă a cuţitului. Anexa 4 la ordinul citat mai sus zice că, imediat după asomare, animalul trebuie incizat, ca să sângereze abundent. Bună treabă! Numai că funcţiile vitale sunt reduse într-atât, încât sângerarea este parţială. Ba, în dese cazuri, animalul e mort de-a binelea când i se taie artera. Şi dacă inima nu mai pompează, sângele stă pe unde l-a apucat moartea. Adică în tot corpul, care peste puţin timp devine carne de consum pentru oameni. Unii au observat repede acest detaliu esenţial: „Ţăranii spun că, odată asomat, din porc nu se mai scurge bine sângele, ceea ce face ca în unele zone ale corpului animalului să rămână cheaguri de sânge” (www.fabricadebani.ro). Aşadar, asomarea, sau omorârea înainte de înjunghiere, are un rost şi un sens. Se lucrează aşa cu scopul ca să rămână sângele în carne şi omul, creştin sau nu, să o mănânce. Şi ce e cu asta? Nu sunt creştini care comandă la restaurant o „friptură în sânge”? Nu există un fel de „carne a la tartar”, crudă şi cu multe condimente tari? Nu există locuri, mai ales în Asia, unde se consumă creier de maimuţă vie? (vezi O călătorie în China de Marin Preda). Nu există gospodării creştine unde se prepară, la tăierea porcului, sângerete? Sunt de toate şi încă multe altele numeroase. Toate vin din obiceiurile păgâne pe care le-am moştenit în gene. Sensul lor este călcarea poruncii lui Dumnezeu: „Tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă fie de mâncare; toate vi le-am dat, ca şi iarba verde. Numai carne cu sângele ei, în care e viaţa ei, să nu mâncaţi” (Facere 9, 3-4).

Unele popoare de pe pământ au rămas păgâne, fiindcă au refuzat creştinarea, păstrându-şi obiceiurile vechi de a consuma sânge. În neamurile creştine există, de asemenea, persoane care, tradiţional sau accidental, consumă carne cu sânge sau chiar numai sânge. Asomarea, însă, vine ca măsură vicleană, satanică, de generalizare a consumului de carne cu sânge. E lege, pentru noua ordine de pe pământ, ca toţi să mănânce sânge de animal, ca toţi, dar absolut toţi să intre sub incidenţa unui păcat îngrozitor, aspru pedepsit de Dumnezeu. Datini şi obiceiuri barbare străvechi, de a bea sânge de animal sau de om (vampirii au tradiţii de la sumerieni, de la egipteni, de la khazari, de la huni etc.), revin, dar nu oricum, ci sub forma obligativităţii decurgătoare din legiuire corectă politic, fărădelege întemeiată pe o falsă convenţie care vrea să asigure bunăstarea animalelor. Prin minciuna-şmecherie că trebuie să acordăm animalelor linişte şi fericire înainte de a fi ucise, ajungem toţi băutori de sânge („Fiii piericiunii cei băutori de sânge, întunecaţi fiind la minte de tatăl lor, satana…”, Acatistul Sfântului Arhidiacon Ştefan, condacul 9). Şi ce dacă, veţi zice, mie mi-e poftă de carne! Iată răspunsul: „Nici un fel de sânge să nu mâncaţi în toate cetăţile voastre, nici de păsări, nici de dobitoace. Tot cel ce va mânca sânge, acela se va stârpi din poporul său” (Levitic 7, 26-27). Motivul: „Pentru că viaţa a tot trupul este în sânge şi pe acesta vi l-am dat pentru jertfelnic, ca să vă curăţiţi sufletele voastre, că sângele acesta curăţeşte sufletul” (Levitic 17, 11). Ehe, vor spune unii, poveste a vechiului legământ, depăşită de vremi! Greşit, fraţilor, e actuală, reînnoită, „este lege veşnică pentru toţi urmaşii voştri, în toate aşezările voastre… ca tot sângele să nu-l mâncaţi” (Levitic 3, 17). Atunci ce să faci cu sângele animal: „Oricine… va vâna fiară sau pasăre, care se mănâncă, acela să scurgă sângele ei şi să-l acopere cu pământ, căci viaţa oricărui trup e în sângele lui” (Levitic 17, 13). De ce am zis că interdicţia dumnezeiască e perpetuă? „Cât despre păgânii care au crezut, noi le-am trimis scrisoare, hotărându-le să se ferească de ceea ce este jertfit idolilor şi de sânge şi de (animal) sugrumat şi de desfrâu” (Fapte 21, 25). Acum ar trebui să spunem animal asomat, în loc de sugrumat, că e acelaşi lucru. Cine le dă creştinilor această hotărâre? Sfinţii Apostoli. De ce? Pentru că legea rămâne veşnică, sângele este pentru curăţire duhovnicească, atâta doar că legea a fost înnoită de Jertfa pe Cruce a Domnului Iisus Hristos. Sângele Lui ne curăţeşte sufletele acum, prin Sfânta Taină a Împărtăşaniei, jertfa nesângeroasă. Noi nu primim sângele de la jertfele idolilor, ci sângele Arhiereului celui Mare: „Pentru aceea şi Iisus, ca să sfinţească poporul cu sângele Său, a pătimit în afara porţii” (Evrei 13, 12). Pentru neputinţele noastre e legea nouă aşa, ca trupul şi sângele Mântuitorului să ni le însuşim sub formă de pâine şi vin. Dar cum îl vom primi pe Răscumpărător, când noi bem sânge de animal (unii şi de om!, nu mai vorbim de ucigaşii de prunci dar şi de adulţi, peste tot în lume!)? Cum? „Nu puteţi să beţi paharul Domnului şi paharul demonilor; nu puteţi să vă împărtăşiţi din masa Domnului şi din masa demonilor” (I Cor. 10,21). E o neîmpăcare definitivă între cele două feluri de pahare, pe care o ştie bine şi Satana. De aceea a găsit cu cale, bizuindu-se pe păcatele şi patimile noastre, să insinueze această perfidă lege a asomării, care, aparent, favorizează animalele, dar în realitate ne transformă pe noi, pe toţi, în băutori de sânge, cu preciziune călcători ai poruncilor lui Dumnezeu. Toţi cei care consumăm carne de la supermarket, în special de acolo, cu etichetă daneză, germană, americană, ungară sau de oriunde de altundeva, inclusiv din abatoarele româneşti, care sunt obligate să asomeze animalele, după legea UE, cinăm, de fapt, cu Satana, bem paharul demonilor, alungându-L pe Hristos. Nu fiindcă vrea El, ci pentru că aşa este voia noastră. Şi nu putem spune că nu am ştiut: acum se vorbeşte mult pe această temă, se scrie, se publică şi la televizor iar în Sfânta Scriptură găsim lămurită problema, aşa precum am arătat mai sus. Nu vă îndemn să încălcaţi legile stăpânirii acestei lumi, dar şi acestea sunt de ascultat doar până când ne afectează credinţa şi mântuirea. Sfinţii Mucenici ne-au dat exemplul elocvent în acest sens: au refuzat să jertfească demonilor! Există doar două soluţii: fie renunţăm definitiv la carne, fie, pentru neputinţe, jertfim o pasăre sau un animal fără asomare. Nu de alta, dar Cina lui Hristos e mai de preţ decât însăşi viaţa noastră în trup, fiindcă reprezintă viaţa veşnică!

ARGUMENTE SCRIPTURISTICE PENTRU CINSTIREA SFINTILOR SI A ICOANELOR

CINSTIREA ICOANELOR: 

1. Adam a fost facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu (Fac. 1, 26-27)

2. Iisus Hristos, ca om, este chipul lui Dumnezeu (II Cor. 4, 4; Col. 1, 15).

3. Iisus Hristos este „chipul fiintei lui Dumnezeu” (Evrei 1, 3).

4. In lisus Hristos, Dumnezeu S-a aratat in Trup (I Tim. 3, 16) si cu chip de om (Filip. 2, 7-8).

5. Sfantul Duh S-a aratat la Iordan in chip de porumbel (Matei 3, 16-23).

6. Sfantul Duh la Sfanta Cincizecime S-a aratat in chip de limbi ca de foc (Fapte 2, 3). Si toate acestea sunt chipuri fara sa fie idolatrie.

7. In Testamentul Vechi icoanele au fost facute chiar cu porunca lui Dumnezeu (vezi Ies. 25, 18-22; 26, 31 s.a.).

8. Dumnezeu Insusi – Care a poruncit categoric prin porunca I a Decalogului a nu ne inchina la idoli – a poruncit a se face chipurile de heruvimi, ceea ce inseamna ca acesti heruvimi lucrati de mana de om sunt icoane si nu idoli.

9. Aceste icoane ale Vechiului Testament se chemau „heruvimii slavei” (Evrei 9, 5).

10. Perdelele, covoarele si alte obiecte din biserica veche au fost facute cu chipuri de heruvimi, la porunca lui Dumnezeu (Ies. 36, 8 si 37, 7-9; II Parai. 3, 10-14; III Regi 6, 23-28).

11. Inaintea icoanelor din Vechiul Testament se aduceau jertfe (III Regi 3, 15).

12. Inaintea acestor icoane ale heruvimilor se cantau lui Dumnezeu cantari de lauda si de preamarire (Ps. 137, 1).

13. Inaintea icoanelor din Vechiul Testament se aprindeau candele, preotii le tamaiau cu mare cinste, dupa porunca lui Dumnezeu si iudeii le venerau si se inchinau la ele (vezi Ies. 30, 6-8; 27, 20-21, Iosua 7, 6).

14. Cinstirea acestor chipuri de heruvimi – ce erau in templu – niciodata nu a fost dezaprobata de Hristos sau de Sfintii Apostoli.

15. Atat Mantuitorul cat si Sfintii Apostoli au cinstit si s-au inchinat in templu inaintea acestor chipuri facute de maini omenesti (Marcu 11,7; Fapte 24, 11 s.a.).

16. In Testamentul Nou inchinarea la idoli este oprita cu anatema, iar inchinarea la sfintele icoane nicidecum, nefiind totuna icoana cu idolul; idolii se socoteau a fi zei sau dumnezei, pe cand icoana este numai o inchipuire, a carei cinste trece la chipul cel dintai, adica la cel zugravit pe ea: fie a lui Dumnezeu, fie al Maicii Domnului sau al vreunui sfant.

17. Istoria Sfintei Traditii si practica dintotdeauna a Bisericii si pana azi, sfintele icoane au fost cinstite si venerate.

18. Icoanelor si sfintilor se aduce venerare iar nu adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu.

19. In fata icoanelor ceri mijlocire si ajutor duhovnicesc, nicidecum nu le rostesti: „Miluieste-ma, caci tu esti dumnezeul meu.”

CINSTIREA SFINTILOR

1. Si în Vechiul Testament trupurilor celor drepti si sfinti li se dadea deosebita cinste (Vezi: Fac. 50, 1-14; les. 13, 19, IV Regi 23, 18; Sir. 49, 11 s.a.).

2. Trupurile sfintilor sunt biserici si lacasuri ale Duhului Sfânt (I Cor. 3, 16-17).

3. Dumnezeu se proslaveste si în trupul si în sufletul celor sfinti, care sunt ale lui Dumnezeu (I Cor. 6, 19-20).

4. Trupurile celor sfinti sunt vase de cinste ale lui Dumnezeu, sfintite, potrivite pentru tot lucrul bun (II Tim 2, 21).

5. Trupurile unor sfinti, dupa moarte, sunt înzestrate de Dumnezeu cu puteri minunate, precum: fac minuni, vindeca boli, nu putrezesc, raspândesc buna mireasma s.a. (Matei 27, 52-53)

6. Trupurile sfintilor, uneori, înca fiind ei în viata, faceau minuni (Fapte 19, 11-12; 5, 15).

7. Trupul Sfântului Prooroc Elisei, la un an de zile dupa moartea sa, a înviat un mort (IV Regi 13, 20-21; Sir. 48, 14-15).

8. In Testamentul Nou, trupurile crestinilor morti nu mai sunt spurcate, caci ele sunt biserici si lacasuri ale Duhului (I Cor. 6, 19-20; 3, 16-17 s.a.).

9. In multe biserici crestine si azi se gasesc sfinte moaste ale sfintilor, care se pastreaza neputrezite de sute sau chiar mii de ani si prin care Dumnezeu lucreaza nenumarate minuni cu cei credinciosi.

10. Practica Bisericii – de la început si pâna azi – a pastrat aceasta traditie sfânta de a ne închina la sfintele moastele sfintilor.

11. Si îngerii cinstesc trupurile oamenilor sfinti (Iuda 1, 5-9).

12. Chiar si hainele oamenilor sfinti – care au acoperit trupurile lor – au facut minuni, cum au fost, de pilda, cojocul lui Ilie Proorocul (IV Regi 2, 14) sau mahramele Apostolului Pavel (Fapte 19, 11-13).

Parintele Ilie Cleopa, Calauza in credinta ortodoxa, editura Arhiepiscopiei Romanului, 2002