CAPELA IN MALL – DESACRALIZAREA CONTINUA

Se spune ca in biserica cerul si pamantul se unesc. Mantuitorul Hristos a venit ca un Creator pe pamant, pentru a crea un om nou. Acest om nou este omul crestin. Omul crestin trebuie sa moara pacatului, trebuie s-o termine cu basmele si sa-I urmeze lui Hristos pentru a avea partasie cu Dumnezeu si ingerii in Imparatia Cerurilor. Prin venirea Mantuitorului, s-a intemeiat un asezamant nou: Biserica. Ce este Biserica? Este un corp divino-uman, nu o institutie – institutionalizarea Bisericii inseamna disparitia ei, un corp divino-uman al carui cap mistic este insusi Hristos. Se stie ca Botezul si Euharistia sunt Taine esentiale pentru mostenirea vietii vesnice. „De nu se va boteza cineva de sus”… „De nu va bea cineva sangele Meu si de nu va manca trupul Meu”…

Am mai scris pe acest blog despre desacralizare. Aceasta desacralizare, aceasta secularizare a pus pe butuci Biserica Catolica si iata ca, asa cum am spus si demonstrat si pe eresulcatolic, aceasta atitudine incepe sa fie simtita si la noi. S-a inaugurat in Bacau, ca si in multe alte orase, un Mall. Un Mall care are si o… capela. O capela insa lipsita de duhul in care suntem invatati ca trebuie sa ne manifestam fiind cuprinsa mai mult de duhul acesta lumesc. Ce-a facut Mantuitorul cu vanzatorii din templu? Le-a daramat mesele si i-a dat afara! A izgonit duhul lumesc pentru ca aceste doua duhuri sunt incompatibile. Noi ce facem astazi? Noi, care ne numim crestini? Noi alungam duhul lui Hristos si punem in loc duhul lumesc. Apoi alergam la preoti si le cerem dezlegari, vai parinte, nu-mi merge bine, am ispite! Ce partasie, ce inrudire, ce comuniune poate exista intre aceste doua duhuri, cel al lui Hristos si cel al Mamonei?

Prin Slujba de sfintire a unei biserici ea este inchinata lui Dumnezeu. Este inchinata pentru a aduce lauda si pentru savarsirea Sfintelor Taine intr-un cadru consacrat, dedicat, intr-o atmosfera, intr-o ambianta care sa ne aduca aminte de Raiul pierdut si sa ne determine sa-I urmam lui Hristos. Astazi, insa duhul lumesc ne acapareaza sufletele si ne moleseste, ne slabanogeste vointa, ne face sa ezitam. Totul este formal, sa fie facut, superficial, lipsit de orice incarcatura, de orice simbolism, de orice misticism. Ne abrutizeaza, ne spala creierii, ne reeduca, dar intr-un spirit consumist, intr-un spirit dracesc. Au facut si astia o capela… Mai potrivit era o camera mortuara. Eventual un crematoriu. Ar fi fost in concordanta deplina cu atmosfera de mall. O capela in care mirosul de tamaie se va amesteca cu cel al crenvustilor si hamburgerilor; o capela in care muzica psaltica va alterna in urechile noastre cu manelele si Vacanta Mare… O capela care nu poate fi numita Casa Domnului nici macar o incapere din Casa Domnului ci mai degraba un loc unde se vor vinde indulgente, ca tot vine lumea la cumparaturi.

Fratilor, este de prisos sa mai continui. Priviti si voi ce-am ajuns. Credeti ca se termina totul aici? Am ajuns sa negociem credinta, sa vindem si sa cumparam ceea ce nu poate fi estimat ca valoare, ceea ce nu poate fi vandut, nici cumparat. Incet incet ne-ndreptam spre sfarsitul acestui veac. De altfel, Imparatia Cerurilor era asteptata inca de pe vremea Mantuitorului. Crestinii din Biserica Primara se rugau la Dumnezeu sa vina sfarsitul acestei lumi, pentru a fi cu el in veci. Atata credinta aveau, atata constiinciozitate. Dar sfarsitul nu putea veni atunci mai erau multe de implinit. Astazi, noi nu mai dorim sfarsitul. Ne este frica de moarte. De ce? Pentru ca nu mai avem constiinta pacatelor savarsite, pentru ca nu mai traim si nici nu dorim sa traim in frica de Dumnezeu. Si tocmai acum va veni sfarsitul. Mantuitorul se-ntreba daca va mai gasi credinta pe pamant, la sfarsitul veacurilor. Aceeasi intrebare mi-o pun si eu si va invit sa-mi dati un raspuns. Avand in vedere fagasul pe care ne indreptam ce va fi cu noi. Pentru mai multe detalii, ca sa va stimulez un pic, faceti un search pe net pentru emo kids. Unii stiu la ce ma refer.

Fratilor! Este vremea cernerii! Voi nu vedeti? Se-apropie Imparatia Cerurilor. Sa ne gatim haina corespunzatoare! „Iata, Eu stau la usa si bat”…

TEROAREA COMUNISTA

[…]

Dupa o luna, am fost dus, inca nevindecat, la Securitatea din orasul Stalin (Brasov). Despre torturile fizice si psihice, obisnuite la toate securitatile (batai, foame, nesomn, amenintari) nu mai vorbesc. Ma ingrozesc amintirile psihice. Intr-o buna zi am incaput pe mana unui hipnotizator. Nu-mi mai dadeam seama ce-i cu mine, dar eram torturat ingrozitor – frica, spaima, neliniste si excitatie nervoasa maxima – urmate de apatie in care nu gandeam nimic. Asa am fost anchetat 1 an.

Am fost apoi dus la Malmaison, la Bucuresti. Aici, m-am ingrozit intr-una din zile cand am constatat ca ceea ce gandesc eu este strigat cu voce tare si lugubra de se auzea pe tot coridorul. Cred ca aveau un aparat de inregistrat, care imprima tot ce spunea acela care imi asculta gandul. Tu sustii ca, din cauza drogurilor, totul se petrecea numai in inchipuirea mea. Nu. Si azi sunt convins ca era traire reala.

[…]

Imi indrepta apoi gandul asupra secretelor familiale, ca o obsesie, si nu-mi dadeau pace pana nu le strigam cu glas tare, si, de asemenea, asupra vietii mele intime, atat ce-a putut fi pana la 17 ani. Am ramas impresionat cand am aflat ca acestea erau domenii care interesau si la reeducarile din inchisoarea Pitesti.

Ma arunca apoi in niste cosmaruri ingrozitoare, ce le traiam si in somn si cu ochii deschisi, aceleasi si aceleasi,: ma duceam pe un pod ce se prabusea, sub mine deschinzandu-se o prapastie cu un rau tulbure involburat si eu nu puteam sa fac un pas inainte sau inapoi. Ma vedeam cimentat cu tot trupul si nu puteam misca nici ochii si un animal hidos era pe pieptul meu. Ma batea vantul intr-un copac mare si nu puteam cobori. Aluneacam pe o panta de munte si nu ma puteam prinde de nimic si coasta muntelui nu avea sfarsit. Ma pomeneam pe un fanat, unde imi iesea inainte un leu si eu eram incremenit si nu puteam face o miscare. Incercam sa rationez ca totul era numai vis si nu realitate, dar ratiunea se indeparta ca o lumina tot mai slaba pana disparea.

preluat de la Ioan Gavrila Ogoranu, Brazii se frang dar nu se indoiesc, vol. II, ed. Marineasa, Timisoara, 2001