un blogger SCEPTIK

un blog sceptic

PETITIE PENTRU RECUNOASTEREA GENOCIDULUI ANTICRESTIN DIN ROMANIA COMUNISTA

S-a iniţiat o Petiţie online pentru recunoaşterea prin Lege a Genocidului Anticreştin în România Comunistă. Petiţia este în directă legătură cu Scrisoarea celor 16 organizaţii către Preşedintele României, Parlamentul şi Guvernul României (la care a venit de acum un prim răspuns). Demersul iniţiat de cele 16 organizaţii se bucură şi de susţinerea FOR (Forul Ortodox Român). Textul Scrisorii a fost citit Părintelui Iustin şi are binecuvîntarea şi încurajarea acestuia. Rugămintea noastră este ca toţi fraţii întru Hristos să se unească în această acţiune de cinstire a memoriei martirilor români din perioada comunistă, semnînd, preluînd şi răspîndind Petiţia de faţă. Petiţia online nu este singura cale de colectare a semnăturilor. Despre celelalte evenimente în sprijinul acestei acţiuni, Grupul de Iniţiativă vă va informa la vremea cuvenită. Hristos în mijlocul nostru!

Pentru a semna Petitia, intrati aici.

Preluat de pe blogul Parintelui SAVATIE.

ianuarie 16, 2009 Posted by | ATITUDINI, DIN TEMNITE, ISTORIE, ORTODOXIE, STIRI | , , , | Comentarii închise la PETITIE PENTRU RECUNOASTEREA GENOCIDULUI ANTICRESTIN DIN ROMANIA COMUNISTA

NU FASCISMULUI, DAR SI UITARII

Un grup de Asociatii, intelectuali si simpli crestini ortodocsi au initiat o noua campanie. O campanie impotriva uitarii, o campanie pro-adevar, o campanie ce privese direct demnitatea si spiritul de jertfa al acestui neam. Intr-o scrisoare adresata Presedintelui Traian Basescu semnaland nimic altceva decat „acte grave de instigare la ură religioasă şi naţională, precum şi încălcarea libertăţii religioase şi de gîndire a creştinilor-ortodocşi”.

Dupa cum se arata in Comunicatul de presa, „scopul principal al demersului este recunoaşterea prin lege a Genocidului Anticreştin în România comunistă şi dreptul la cinstirea memoriei colective a Bisericii Ortodoxe”. Creştinii-ortodocşi reclamă faptul că nu există nici un act normativ care să le apere dreptul la cinstirea memoriei colective a Bisericii Ortodoxe, în acest sens solicitînd revederea Ordonanţei 31/2002 pe care o consideră „ambiguă” şi „o discriminare comisă printr-un act normativ al statului român”.

De asemenea, „Creştinii-ortodocşi protestează împotriva discriminării de orice fel, condamnînd ideile şi manifestările fasciste, rasiste sau xenofobe, invitînd instituţiile şi autorităţile statului să se menţină în limitele unei democraţii reale care să asigure dreptul la opinie şi credinţă. Orice aspect al vieţii sociale, precum şi orice vedere asupra fenomenelor şi evenimentelor istorice poate constitui obiect de cercetare sau de dezbatere pentru oricine, atîta timp cît prin aceasta nu este pusă în pericol viaţa nimănui şi nu se încalcă ordinea publică şi drepturile fundamentale ale omului. Ordonanţa nr. 31/2002, prin unele puncte ale sale, creează un precedent de cenzurare a ideilor şi credinţelor, reinstaurînd în România un regim de teamă şi persecuţie pe motiv de opinie sau credinţă. Considerăm că reformularea Ordonanţei 31/2002, se constituie într-un act democratic şi necesar care ar îndrepta o greşeală impusă prin şantaj şi presiuni care nu-şi au locul în epoca democraţiei şi a libertăţii de opinie”.

Public si eu mai jos Scrisoarea integrala adersata Domnului Presedinte, fara a mai avea ceva de adaugat in plus – textul scrisorii nu lasa loc nici unui comentariu. Felicitari celor ce au redactat-o!

1. Evenimentele recente, cînd la Iaşi a fost închisă expoziţia „Destine de martiri” dedicată unor foşti deţinuţi politici creştini, unde au fost expuse materiale din fondurile CNSAS, lucru admis de Constituţia României, ne descoperă existenţa cenzurii de tip totalitar în statul român de azi. Printre cele 6 personalităţi a căror memorie a fost cinstită, cu scop educativ, prin expoziţia „Destine de martiri” se numără şi 4 preoţi ortodocşi, motiv pentru care creştinii au perceput închiderea ordonată a expoziţiei ca pe o încălcare a libertăţii religioase şi de opinie, garantate de Constituţia României.

2. Motivul pentru care s-a solicitat închiderea expoziţiei „Destine de martiri” a fost unul cît se poate de speculativ şi anume acuzaţia cum că expoziţia ar face „imagine unor legionari”. Deoarece această acuzaţie a fost adusă de directorul Institutului pentru Cercetarea Holocaustului din România şi cîţiva adepţi ai săi, fără a invoca o lege, nu ne rămîne decît să deducem că baza legală a acestei acuzaţii o poate constitui doar Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 (aprobată ca Lege de Parlament în 2006, cu rectificările de rigoare) „privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii”. Aluzia cum că personalităţile a căror dosare au făcut obiectul expoziţiei ar intra sub incidenţa acestei legi este deplasată. Este ştiut că mai mulţi membri ai Mişcării legionare au fost anchetaţi de o comisie de pe lîngă Tribunalul de la Nurnberg şi, în urma cercetărilor, s-a declarat că “legionarii” nu se făceau responsabili de crime de război în Est, astfel că au fost absolviţi de orice responsabilitate privind abuzurile contra populaţiei şi evreilor peste Nistru. Însă chiar dacă nu ar fi aşa, trebuie să precizăm că doi dintre cei şase, părintele Arsenie Boca şi părintele Sandu Tudor, s-au dezis de mişcarea legionară, alţi doi, adică părintele Arsenie Papacioc şi părintele Calciu, au dus, după eliberarea din închisoare, o activitate exclusiv misionar-spirituală, nefăcînd parte din vreun partid sau mişcare politică, iar Valeriu Gafencu, un altul din cei şase, a murit în închisoare salvînd viaţa pastorului evreu R. Wrumbrant, ceea ce trebuie să spulbere orice acuzaţie de antisemitism sugerată de cei care au solicitat închiderea expoziţiei. Prin urmare, atît afirmaţiile venite din partea Institutului pentru cercetarea Holocaustului în România, cît şi cele ale directorului Arhivelor Naţionale, care a catalogat expoziţia drept o “manipulare blamabilă a opiniei publice” sînt neîntemeiate, deşi vin de la persoane care reprezintă instituţii a căror scop declarat este studierea adevărului istoric.

3. Ordonanţa nr. 31/2002, vine într-un moment cînd statul român nu a făcut încă ordine în sutele de mii de dosare privind condamnările din perioada regimului comunist totalitar. Este de neconceput să-i consideri vinovaţi de infracţiuni contra păcii şi omenirii pe unii deţinuţi politici, precum Părintele Calciu, acuzat în mod fals la una din arestările sale de spionaj în favoarea unei puteri străine, doar în baza proceselor falsificate de un regim criminal precum a fost cel comunist în România. Completarea „printr-o hotărîre recunoscută potrivit legii” din Art. 2, punctul c, care apare în legea nouă, atunci cînd e definită persoana vinovată de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii drept „orice persoană condamnată definitiv de o instanţă judecătorească română sau străină, pentru una sau mai multe infracţiuni contra păcii şi omenirii” nu restaurează la modul real condiţia zecilor de mii de condamnaţi pe nedrept, de vreme ce pentru fiecare dintre ei trebuie deschis un proces individual, cu rezultat improbabil, pentru a obţine o hotărîre judecătorească de reabilitare [1].

4. Nu există nici un act normativ care să-i declare pe foştii deţinuţi politici victime ale genocidului comunist, iar pe cei implicaţi în acest genocid vinovaţi de crime împotriva umanităţii. Prin Ordonanţa 31/2002, Art. 2, punct c, foştii deţinuţi politici din România comunistă au fost incriminaţi încă o dată, de data aceasta într-un stat democratic, iar regimul criminal care i-a persecutat şi exterminat a fost absolvit de orice vină. Este inadmisibil ca zecile de mii de victime ale genocidului comunist să fie declarate vinovate de infracţiuni împotriva păcii şi omenirii şi, în virtutea Ordonanţei nr. 31/2002, să li se interzică memoria, în timp ce criminalii care i-au exterminat să rămînă nejudecaţi. Considerăm că Ordonanţa nr. 31/2002 este un act pripit şi nedrept, care încalcă brutal dreptul creştinilor-ortodocşi, care alcătuiesc majoritatea populaţiei României, la cinstirea memoriei colective a propriei Biserici, ştiut fiind faptul că marea majoritate a deţinuţilor politici erau creştini mărturisitori care au fost persecutaţi pentru credinţa lor[2].

5. Considerăm că acuzaţia de “imagine făcută unor legionari” adusă expoziţiei „Destine de martiri” de către directorul Institutului pentru cercetarea Holocaustului în România, urmată de închiderea ei, s-a făcut din ură religioasă. Nu găsim alte motive pentru care directorul unei instituţii care reprezintă etnia evreiască ar fi trebuit să se autosesizeze, cerînd închiderea expoziţiei, de vreme ce personalităţile a căror dosare făceau obiectul expoziţiei nu au nici o legătură cu evreii şi Holocaustul. Dacă dosarele securităţii, a căror retragere a fost solicitată, nu confirmau acuzaţiile aduse, atunci cine, în afara unei instanţe acreditate de stat, poate constata vinovăţia celor şase martiri, dintre care doar unul mai e în viaţă? Reacţia directorului Institutului pentru cercetarea Holocaustului din România este o defăimare gratuită a memoriei celor şase martiri creştini, lovind totodată în memoria colectivă a Bisericii Ortodoxe. Se creează impresia că CNSAS, care a ordonat retragerea dosarelor din expoziţie, a cedat unui şantaj bazat pe speculaţii în jurul învinuirii de antisemitism, devenit posibil din cauza ambiguităţii Ordonanţei nr. 31/2002 care creează confuzie între o persoană vinovată de antisemitism şi un fost deţinut politic, sugerînd că toţi deţinuţii politici sînt în mod obligatoriu şi antisemiţi.

6. Chiar şi cinstirea Crucii de către creştini este considerată inadecvată. Din Raportul privind antisemitismul în România publicat pe site-ul Comunităţii Evreieşti din România aflăm că autorii Raportului reclamă faptul că în Parlamentul României, o ţară majoritar creştină, este expusă crucea şi cataloghează drept antisemitism credinţa românilor „potrivit căreia evreii au stat în spatele morţii lui Iisus”. Cu alte cuvinte, scopul declarat al Comunităţii Evreieşti din România (aşa cum reiese de pe site-ul oficial al acesteia), bazîndu-se pe susţinătorii săi externi, este acela de a îndepărta orice prezenţă publică a simbolurilor şi mărturiilor creştine (de unde şi campania de scoatere a icoanelor din şcoli). În acest context, cenzurarea expoziţiei „Destine de martiri”, solicitată de o persoană publică a comunităţii evreieşti din România, este un act de denigrare a memoriei colective a Bisericii Ortodoxe [3].

7. Avînd în vedere conflictul provocat de directorul Institutului pentru cercetarea Holocaustului din România, dar şi de directorul Arhivelor Naţionale şi de aliaţii lor din presă prin închiderea expoziţiei „Destine de martiri”, cît şi alte incidente apărute pe fondul ambiguităţii Ordonanţei 31/2002, care creează posibilitatea declanşării unui nedorit fenomen de masă în România, trebuie să se recurgă urgent la reformularea Ordonanţei nr. 31/2002, care prezintă mai multe aspecte anticonstituţionale, încălcînd brutal punctele 2, 6 şi 7 din Articolul 30 din Constituţia României, care proclamă libertatea de expresie. Vă propunem, în acord cu juriştii noştri, dar şi credincioşi ai BOR, următoarele modificări:

a) Să se renunţe la termenul „infracţiuni” din formula „persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii” pentru a lăsa sub incidenţa legii doar persoanele vinovate de crime de război şi împotriva umanităţii. Această precauţie se impune datorită faptului că Statul român încă nu a făcut ordine în sutele de mii de dosare intentate de regimul criminal comunist şi nu a recurs la disculparea, printr-o hotărîre judecătorească, a foştilor deţinuţi politici care au fost acuzaţi de infracţiuni fictive, unele dintre ele putînd fi încadrate la infracţiuni contra păcii şi omenirii.

b) Să se specifice, în Art. 2, punctul b, unde se face referire la simbolurile fasciste, rasiste şi xenofobe faptul că simbolurile şi semnele care reprezintă religiile, respectiv cultele tradiţionale înregistrate pe teritoriul României nu sînt atacate prin această lege. În acest scop, se impune exemplificarea semnelor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob.

c) Să se omită termenul „antisemitism” din Art. 2, punctul a, deoarece el nu este cuprins în enunţul Ordonanţei care se referă doar la: „interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob”. Antisemitismul se subînţelege prin termenii „fascist”, „rasist” şi „xenofob”. Prin introducerea lui în lista infracţiunilor menţionate în Art. 2, punctul a, termenul „antisemitism” apare ca ceva diferit de fascism, rasism şi xenofobie, fără a fi definit. Prin acest termen se sugerează diferenţierea evreilor de alte etnii şi naţionalităţi, ceea ce este o discriminare, comisă printr-un act normativ al Statului român.

d) La Art. 2, la noua literă introdusă, d, unde se defineşte Holocaustul în termenii următori: „Prin Holocaust se înţelege persecuţia sistematică sprijinită de stat şi anihilarea evreilor europeni de către Germania nazistă, precum şi de aliaţii şi colaboratorii săi din 1933-1945. De asemenea, în perioada celui de al doilea război mondial o parte din populaţia romă a fost supusă deportării şi anihilării”; să se facă referire la persecuţia sistematică sprijinită de stat împotriva creştinilor în perioada regimului totalitar comunist din România. Această completare este necesară pentru a nu crea impresia că Statul român, dorind să cinstească memoria victimelor persecuţiilor împotriva evreilor şi romilor, nesocoteşte sutele de mii de victime ale Genocidului Anticreştin care a avut loc în România în perioada regimului comunist totalitar. Situaţia României este una specială, deoarece aici au fost persecutaţi sute de mii de creştini, existînd zeci de mii de victime. Memoria martirilor din perioada comunistă este un subiect sensibil, iar cinstirea victimelor unui regim totalitar nu trebuie să ducă la neglijarea sfidătoare a victimelor altui regim totalitar. Instituţiile acreditate ale Statului român trebuie să constate şi să condamne Genocidul Anticreştin în România comunistă, precum a condamnat Holocaustul şi să recurgă la reformularea Art. 2 punctul d. De asemenea, este necesar ca persecuţia evreilor să nu fie separată prin punct de persecuţia romilor şi a creştinilor, ci întreaga definiţie a Holocaustului, care presupune un simplu şir de enumerări, să fie cuprinsă într-o singură frază.
Aceste modificări sînt necesare pentru a preveni pe viitor conflictele naţionale şi religioase pe care Ordonanţa nr. 31/2002, chiar şi în noua sa formulă, le alimentează. De asemenea, prin operarea modificărilor propuse va fi îndepărtată confuzia prin care memoria miilor de martiri creştini din perioada comunistă a fost defăimată, avîndu-se în vedere şi faptul că unii dintre ei au fost de acum propuşi spre canonizare Sfîntului Sinod al BOR. În acest sens a fost iniţiată şi o campanie, intitulată “Din temniţe spre Sinaxare”, care promovează cu succes convingerea că martirii români din temniţele comuniste sînt vrednici de a fi trecuţi în rîndul sfinţilor.

Creştinii-ortodocşi protestează împotriva discriminării de orice fel, condamnînd ideile şi manifestările fasciste, rasiste sau xenofobe, invitînd instituţiile şi autorităţile statului să se menţină în limitele unei democraţii reale care să asigure dreptul la opinie şi credinţă. Orice aspect al vieţii sociale, precum şi orice perspectivă asupra fenomenelor şi evenimentelor istorice poate constitui obiect de cercetare sau de dezbatere pentru oricine, atîta timp cît prin aceasta nu este pusă în pericol viaţa nimănui şi nu se încalcă ordinea publică şi drepturile fundamentale ale omului. Ordonanţa nr. 31/2002, prin unele puncte ale sale, creează un precedent de cenzurare a ideilor şi credinţelor, reinstaurînd în România un regim de teamă şi persecuţie pe motiv de opinie sau credinţă. Considerăm că reformularea Ordonanţei nr. 31/2002, în termenii propuşi mai sus, se constituie într-un act democratic şi necesar care ar îndrepta o greşeală impusă prin şantaj şi presiuni care nu-şi au locul în epoca democraţiei şi a libertăţii de opinie.

+++

NOTE:

1. Este cunoscut faptul că majoritatea foştilor deţinuţi aşa-zis „politici”, printre care se numără peste 2000 de preoţi ortodocşi, în afară de călugări, au fost învinuiţi în mod fals de „spionaj” şi alte delicte care pot fi încadrate la infracţiuni contra păcii şi omenirii. Un caz celebru în acest sens îl constituie Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa care a petrecut în temniţele comuniste 21 de ani. Se ştie că Părintele Calciu a fost o personalitate publică recunoscută în Occident drept un luptător pentru pace şi drepturile omului. Părintele Calciu, care a fost eliberat din închisoare şi expulzat din ţară în urma demersurilor făcute de preşedintele SUA, Ronald Reagan, de către Papa Ioan Paul II şi alte personalităţi ale vieţii politice din Occident, a fost apoi primit la Casa Albă în mai multe rînduri ca un martir al contemporaneităţii. Paradoxul şi confuzia pe care le creează Ordonanţa nr. 31/2002 face ca un simbol al păcii şi al luptei pentru democraţie, atît de respectat în Occident, cum a fost Părintele Calciu, să fie considerat în România un delicvent vinovat de infracţiuni împotriva păcii şi omenirii şi să i se interzică memoria, deoarece şi el a fost unul din cei şase martiri omagiaţi de expoziţia „Destine de martiri”. Acesta este doar unul din cazurile în care se verifică imperfecţiunea Ordonanţei nr. 31/2002, impunîndu-se revederea ei urgentă.

2. Felul în care Comunitatea Evreiască din România (CER) speculează cu acuzaţia de antisemitism, bazîndu-se doar pe ambiguitatea Ordonanţei 31/2002, se constituie într-o promovare a prejudecăţilor prin caracterizari globale acuzatoare lipsite de fundament. De pildă, se invocă faptul că „printre români e răspîndită credinţa potrivit căreia evreii au stat în spatele morţii lui Iisus”, sau că aceştia “consideră că evreii conduc omenirea prin manipulări financiare”, deşi tot acolo, pe un ton oficial, specific oricărui raport, Dl. Alexandru Florian, care îndeplineşte şi funcţia de director al Institutului pentru cercetarea Holocaustului în România, afirmă în numele CER: „Guvernul a adoptat această Ordonanţă şi ca urmare a presiunilor exercitate mai bine de 10 ani de către guvernele occidentale, în special cel american, de către asociaţii evreieşti americane şi internaţionale”, afirmaţie care nu face decît să alimenteze şi să perpetueze prejudecăţile numite mai sus.

3. Dintr-o petiţie adresată Jandarmeriei Române, iniţiată pe internet, prin care se cere înlăturarea crucii celtice din locurile publice, aflăm că Jandarmeria Română a considerat “crucea încadrată într-un cerc” drept un simbol care intră sub incidenţa Ordonanţei 31/2002 şi a efectuat sub această acuzaţie un arest în Buzău, cazul fiind dezbătut în presă. Crucea încadrată de cerc are o vechime foarte mare în Biserică, fiind prezentă pe unele biserici, pe morminte şi monumente ale creştinismului primar, precum şi în majoritatea “troiţelor” româneşti. Deoarece textul Ordonanţei 31/2002 nu dă exemple de semne şi simboluri cu caracter rasist, fascist sau xenofob, solicităm exemplificarea lor şi asigurarea cum că semnul crucii, care este sfînt pentru creştini, nu intră sub incidenţa legii.

noiembrie 25, 2008 Posted by | ATITUDINI, DIN TEMNITE, ISTORIE, ORTODOXIE, POLITICA, STIRI | , , , | Comentarii închise la NU FASCISMULUI, DAR SI UITARII

DIN TEMNITE SPRE SINAXARE: SANDU TUDOR

aiudblog2    aiudblog2    aiudblog3

Campania DIN TEMNITE SPRE SINAXARE initiata acum ceva vreme, continua. Ieri, 17 noiembrie, la Schitul „Inaltarea Sfintei Cruci” din Aiud a avut loc un parastas in memoria lui Sandu Tudor (Ieroschimonahul Daniil). Liturghia si Parastasul au fost oficiate in Monumentul de la Aiud de un sobor de peste 10 preoti, asistati de aproximativ 200 de credinciosi. Momentul solemn a reprezentat o noua aducere aminte de cei care, protestand impotriva unui sistem dracesc de opresiune, control si spalare pe creier au suferit chinuri groaznice, unii innebunind sau lesinand, altii chiar murind de durerile provocate de loviturile aplicate cu salbaticie de semenii lor. S-a evocat persoana Parintelui Daniil, de o inalta tinuta duhovniceasca, iar in finalul Parastasului s-a cantat de catre toata lumea „Hristos a Inviat!” in speranta vietii vesnice a careia, speram, si pentru rugaciunile Sfintilor Marturisitori din temnitele comuniste, sa fim invredniciti.

Campania DIN TEMNITE SPRE SINAXARE isi propune sa readuca in prim plan aceasta jertfa, nu pentru a porni o noua revolutie, nu pentru a incita la violente, rasism sau xenofobie (asa cum trist se insinueaza) ci pentru a implini o datorie morala din partea noastra, a generatiilor care le urmeaza. Ar fi o greseala imensa si impardonabila ca jertfa si durerile celor prigoniti nu pentru altceva decat pentru credinta in Hristos, sa fie ignorate sau, mai mult, interzise.

Ne doare foarte mult sa vedem cum si astazi, la aproape un secol de la aceste evenimente, unii baga capul in nisip precum strutul, iar altii ne pun pumnul in gura interzicandu-ne chiar sa abordam acest subiect, clasificat drept „fierbinte”. Nu cred ca este atat de fierbinte cat vor unii sa-l incalzeasca artificial. Impotrivirea fata de bolsevism face parte din istoria noastra. Daca evreii, persecutati de un nebun – Hitler, gazati si stantati in lagarele naziste, au acum propria fila de manual in care se studiaza Holocaustul – pentru ca aceasta grozavie sa nu se mai intample, nici cu evreii nici nu alta natie, la fel de corect ar fi ca si despre comunism sa se vorbeasca liber si deschis, pentru ca aceasta grozavie de pe urma careia nu numai un singur popor a avut de suferit ci mai multe, care a cauzat SUTE DE MILIOANE DE VICTIME PE INTREG GLOBUL sa NU se mai repete. Prin Campania de promovare a jertfelor marturisitorilor comunisti, nu se doreste reabilitarea Miscarii Legionare nici a vreunui curent fascist. Este pur si simplu recunoasterea si cinstirea jertfei unor oameni care desi au avut familii, planuri de viitor, desi erau tineri si cu ssiguranta nu se gandeau la grozavia ce va urma, au ales sa se desparta de cele lumesti (nu fara durere sau amaraciune) dar sa nu se desparte de Hristos si Imparatia Cerurilor.

Biserica Ortodoxa are niste criterii aspre pentru canonizare si bine face. Faptele unei persoane propuse spre canonizare trebuiesc cantarite cumpatat, cu mare discernamant, pentru ca nu cumva evlavia populara sa forteze cinstirea unui inselat. Totusi, aceste criterii se aplica in privinta Cuviosilor, care au murit de moarte buna, cum se zice. In privinta mucenicilor, nu exista decat un singur criteriu valabil pentru canonizare si acesta este curatia credintei lor, marturisirea credintei in Hristos chiar si in fata mortii. Ori toti acestia care si-au gasit sfarsitul in temnitele comuniste, „dusmanii poporului”, „banditii”, „misticii”, asta au facut: L-au marturisit pe Hristos cu pretul vietii, arsi de vii, omorati prin frig si infometare, batuti pana la moarte.

Atitudinea sceptica a unora, mai ales a celor din functii inalte, ferirea de a discuta subiectul le consider penibile, rusinoase. Aceste atitudini denota ipocrizie (cum te numesti crestin, daca nu te comporti ca atare) si complicitate (cei ce se feresc de subiect sau ameninta pe cei care vor sa deschida subiectul nu sunt nici mai mult nici mai putini decat COMUNISTI).

Sfantul Sinod se fereste sa-i canonizeze pentru ca majoritatea Sinodalilor si-au facut cariera, pensia, daca vreti, pe spinarea si pe chinurile acestor mucenici. Iar cei mai tineri dintre sinodali, care n-au apucat sa fie racolati de Securitatea comunista, sunt acolo datorita „ascultarii” si „docilitatii” fata de cei deja manjiti.

Ideea cum ca noi, mirenii, nu avem dreptul sa cerem canonizarea acestor marturisitori este ridicola si sofista. Avem tot dreptul pentru ca ne simtim madulare ale Bisericii si nu putem ramane indiferenti fata de ce se intampla in Biserica dar si pentru faptul ca acei marturisitori aruncati in gropi comune pe la marginea oraselor nu sunt altceva decat fii nostri, unchii nostri, verii nostri, fratii nostri, si asa mai departe. Omul simplu, care stie greutatea vietii, care stie pretul jertfei i-a canonizat deja pe-acesti marturisitori, si la fel si Dumnezeu. Mai ramane sa schimbam si mentalitatea comunista din Biserica, pentru ca acestia sa fie trecuti si in Sinaxar.

Pana una alta, Campania continua prin conferinte si pliante, iar sprijinul moral acordat de preoti si credinciosi este incurajator. Bine-ar fi sa ne sprijine si ierarhii, asta daca Inalt Prea Sfintiile lor nu sunt prinsi cu alte treburi, mult mai importante.

noiembrie 17, 2008 Posted by | ATITUDINI, DIN TEMNITE, ISTORIE, MASONERIE, NEW-AGE, OCULTISM, ORTODOXIE, POLITICA, STIRI | , , , , , , , | 3 comentarii

CUM ISI RASPLATESTE HRISTOS MARTURISITORII

„Adevarat, adevarat va zic voua: cine marturiseste pentru Mine inaintea oamenilor, si Eu voi marturisi pentru el inaintea ingerilor…” Dar nu numai inaintea ingerilor ci si inaintea oamenilor:

Victor Roncea preia un articol din revista ATITUDINI (revista manastirii Petru Voda) pe care consider ca fiind de mare folos tuturor si care trebuie publicat si promovat. Nu numai atat dar s-a initiat chiar si o campanie de canonizare a acestor sfinti mucenici care au marturisit pe Hristos in timpul dictaturii comuniste, indiferent de culoarea politica sau starea sociala, asa cum rautacios se sugereaza astazi. Ei nu au murit pentru un ideal politic, n-au marturisit platforma program a vreunei ideologii lumesti ci L-au marturisit pe Dumnezeu Cel viu, a Caruia este Imparatia in veci. Amin. Nu uitati nici de reportajul domnului Rafael Udriste!

O bătrânică din judeţul Cluj, fiind bolnavă de cancer, gradul IV metastază, a fost dată de duhovnicul ei cu untdelemn din candela Maicii Domnului de la osuar, spunându-i că după câteva zile să meargă la medic şi să-şi repete analizele. Medicii au rămas uimiţi pentru că nu mai găsiseră nici o urmă de cancer.

Un băieţel din Slatina, de 12 ani, s-a îmbolnăvit de o boală foarte rară de piele. Avea bubiţe pe tot corpul din creştet şi până în tălpi care supurau puroi şi sânge şi care mai şi produceau o mâncărime foarte mare. Mama copilului s-a dus disperată la duhovnicul ei, spunându-i că nu ştie ce să mai facă cu băiatul ei, pentru că cei mai buni doctori de piele din Bucureşti nu reuşiseră să-i găsească diagnosticul şi chiar în ziua respectivă trebuia să meargă din nou la Bucureşti. Părintele i-a spus: „Soro, chiar acum am primit untdelemn din candela Sfinţilor de la Aiud şi dacă avem credinţă, Dumnezeu va face minuni”. L‑a dat pe copilaş şi, în drum de la Slatina spre Bucureşti, în tren, i s-au uscat bubiţele, au căzut jos şi a ajuns complet vindecat la medici.

Un preot cu o evlavie deosebită la Sfinţii din temniţa Aiudului mi-a cerut o bucăţică de sfinte moaşte pe care i le-am trimis printr-un diacon. Părintele diacon ajunsese noaptea la locuinţa părintelui şi, dându-i‑le, acesta se ducea cu bucurie mare spre camera lui, voind să le pună la locul special amenajat pentru Sfânt. La un moment dat, înainte să ajungă în cameră, aude din spate o voce care a strigat aşa: „Ioan!!!”. Părintele, uimit, s-a uitat în spate şi n-a văzut pe nimeni. Venindu-şi puţin în fire şi înţelegând că n-a fost voce de om cunoscut, a deschis cu grijă capacul răcliţei şi, uitându-se spre sfintele moaşte, le-a întrebat: „Te cheamă Ioan?” iar sfântul i-a răspuns: „Da!!!”

Două femei din Aiud, venind la mănăstire, mi-au spus că acuză dureri foarte mari la încheieturile genunchilor şi gleznei. Le-am dat untdelemn din candela Maicii Domnului şi a sfinţilor, sfătuindu-le să se dea la locul durerii. După o săptămână au venit şi mi-au spus că după ce s-au dat cu untdelemn, li s-au luat durerile cu mâna. M-am cutremurat!

Un alt preot avea Sfinte Moaşte de la Aiud acasă; s-a trezit într-o zi cu patru vrăjitoare la poartă care i-au zis: – Părinte, i-a de aici 400.000 de Euro şi mută-te de aici! Dându-şi seama repede cu cine stă de vorbă le-a răspuns scurt: – Eu nu mă mut de aici! Rămânând uimite de refuz au continuat cu insistenţă să-i spună: – Dacă nu te muţi tu, atunci spune-i la acela care stă în casă cu tine, el să se mute. Înţelegând părintele că este vorba de Sfântul de la Aiud le-a zis: – Eu nu-L dau pe Hristos afară din casă!!! Şi le-a închis poarta în nas. Până să aducă Sfintele moaşte acasă avea mari necazuri cu vrăjitoarele, dar din ziua aceea nu le-a mai văzut şi nici nu a mai avut probleme.

Uneori vin oameni bolnavi care nu au o credinţă aşa de mare şi se dau cu untdelemnul sfinţilor cu multă îndoială şi chiar şi aşa, sfinţii fac minuni. Aşa dar mare au primit aceşti pătimitori ai lui Hristos!

De exemplu, un tânăr avea o boală gravă de piele, pentru care medicii nu i-au găsit leac. Mama lui era credincioasă însă, şi a luat de aici nişte ulei să-i ungă trupul. Când a ajuns acasă, i-a uns o parte din trup, pentru că tânărul nu avea încredere şi, o minune, dimineaţa, locul care fusese uns cu ulei, era dimineaţă fără pată, sănătos.

Odată a venit un părinte de la Timişoara şi mi-a spus că mama lui a avut un atac cerebral şi era într-o stare foarte gravă de comă. Au dat-o cu untdelemn şi şi-a revenit complet.

O femeie din Aiud avea dureri foarte mari la glezne. Cum s-a dat cu ulei i s-a luat durerea instantaneu ca și cu mâna. Şi nu s-a dat cu o credinţă cum o au de pildă unii bolnavi de cancer faţă de Sf. Ierarh Nectarie de Eghina sau Sf. Ioan Rusul. În schimb, aici, chiar dacă vin cu o credinţă foarte mică, se dau cu untdelemn şi se tămăduiesc.

Iarăşi, un domn din Aiud lucrează la penitenciar şi are foarte mari probleme cu spatele şi era caz de operaţie. După ce s-a dat cu ulei de la Maica Domnului, nu mai avea nici o durere şi nu a mai fost nevoie de nici o operaţie.
Nu mai spun de cazuri de demonizare. Au venit aici nişte fete demonizate şi numai ce se apropiau de osuar, începeau să zbiere şi să cadă pe jos, de ziceai că-s în gură de şarpe. Au fost două demonizate de la Satu Mare şi după ce au venit aici la rugăciune, li s-a mai ameliorat starea o bună perioadă de timp, dar am auzit că acum iar se simt rău.

A fost un grup de sârbi cu evlavie la martirajul românesc din temniţele comuniste şi era şi o doctoriţă printre ei, care mi-a mărturisit: „Părinte, n-am vrut să vă spun dar totuşi vreau să vă spun ce mi s-a întâmplat”. Îi dădusem, când venise prima dată aici, o parte de oseminte, ca să le pună la dânsa la spital. Şi-mi zice: „Părinte, când am plecat de la Aiud spre Petru Vodă, în drum am aţipit. Şi, când am aţipit, am văzut în faţa ochilor un tânăr foarte frumos, cu foarte multe hematoame pe cap şi-i curgea sânge, şi foarte frumos la chip. Când l-am văzut, m-am înspăimântat; s-a menţinut câteva clipe vedenia, după care a dispărut şi în locul chipului lui a apărut o cruce foarte luminoasă, care a persistat câteva secunde, după care m-am trezit şi am bufnit în plâns”. Sfântul i s-a arătat.

Mărturii ale martirajului sfinţilor din Aiud

1. Acest femur a fost rupt şi s-a lipit fără îngrijire medicală. Ar fi trebuit să-i pună tijă metalică, cu plăcuţă, cu şurubele, imobilizat obligatoriu la pat – ca să se poată prinde această ruptură.

2. Acesta îşi păstrează firele de păr inclusiv cu piele carbonizată. Deci este imposibil să fii ars în foc şi să-ţi rămână părul pe piele.

3. Aici este o aşchie smulsă din os, din timpul vieţii şi vă daţi seama prin ce dureri inimaginabile trecea omul acesta…

4. Aici se vede limpede cum a fost împuşcat; vedeţi o gaură de glonţ şi în interior se păstrează sânge închegat de la hemoragia pe care a avut-o.

5. Acesta a fost tăiat cu pânză de circular pe viu.

6. Sfântul acesta are încă fire de păr pe cap

7. Acesta după dantură are maxim 28 de ani. Acesta a avut infecţie la mandibula de jos. Infecţia se numeşte furia dinţilor şi cauzează dureri atât de mari, încât dacă nu este dus imediat la medic, ajunge să înnebunească de dureri.

8. Acesta şi-a păstrat carnea între vertebre.

9. Osul acesta, uitaţi ce anormal de curbat este, la 90 de grade, de la poziţiile incomode în care au fost puşi să stea – este ultimul os de la coloana vertebrală.

10. Tibie deformată şi refăcută fără îngrijire medicală.

11. Acestea două aparţin aceluiaşi sfânt, uitaţi-vă la asemănarea perfectă între ele şi cât de galbene şi frumoase sunt.

12. Asta este mărturia coastei căreia i-a fost băgată suliţa în inimă. Nu ieşea nici unul din închisoare fără să i se bage suliţa în inimă de către gardian, ca să fie sigur că e mort.

Mărturii adunate şi relatate de Ieroschim. Gavriil (cunoscut ca ieromonahul Augustin, inainte de a lua marea schima), preot slujitor la Schitul „Inaltarea Sfintei Cruci”, Aiud.

noiembrie 3, 2008 Posted by | ATITUDINI, DIN TEMNITE, ISTORIE, MASONERIE, NEW-AGE, ORTODOXIE, STIRI | , , , , , , , , , | 6 comentarii

UN CRACIUN DE TRISTA AMINTIRE

Eram atat de deshidratati si de slabiti in urma insetarii, ca paream mai degraba niste umbre, decat oameni.

Daca pana atunci torturile administrate prin batai si insetare nu atinsesera inca degradarea absoluta, ceea ce voi marturisi in continuare, avea sa intre in domeniul patologiei, iar satanizarea sa atinga paroxismul. Nu mi-am putut inchipui vreodata ca omul, fiinta rationala, ar putea sa-si injoseasca semenul in asa grad. Ce minte de demon a putut sa nascoceasca atata cruzime? Chiar in zia de Craciun, cand fiecare dintre noi, in intimitatea sa, isi mai amintea cum sarbatorea Craciunul impreuna cu cei dragi, am fost pusi in fata unor fapte care ne-au uluit.

In acea dimineata (1950), indata ce a sunat desteptarea, la ora sase, Zaharia, care in ultima saptamana lipsise din camera, a dat ordin ca de acum incolo in fiecare dimineata sa luam pozitia fixa pe prici, iar cei care aveau nevoie sa iasa la urina si scaun, nu o vor mai face la tineta, ci in propria lor gamela pentru mancare. Am ramas ingroziti de ceea ce auzeam. Asa ceva nu mai auzisem si nici nu mai vazusem vreodata.

In dimineata aceea, multi dintre noi nu au avut nevoie de scaun deoarece, din cauza hranei insuficiente, se iesea afara numai la doa-trei zile. De aceea, numai cam a treia parte din noi si-au facut nevoile in gamela. In camera era un miros dezgustator, dar il suportam, deoarece ne-am obisnuit cu el de atata timp. Dupa ce unii si-a facut necesitatile in gamela lor, Zaharia le-a ordonat sa se aseze pe marginea priciului, sa-si ia lingura si sa-si manance fecalele.

Doamne! Ce scabrozitate, ce injosire, ce degradare! Multi au refuzat sa-si manance fecalele, iar altii au avut reflexe de voma de aveai impresia ca-si varsau matele din ei. Era un spectacol pe care nici o imaginatie, chiar bolnava, nu si l-ar fi putut inchipui.

Peste resturile de fecale ramase in gamelele noastre s-a turnat apoi zeama de toate zilele, obligandu-ne sa mancam aceasta scarbosenie. Cu toate ca Pintilie si Nedelcu au refuzat sa manance, le-au pus calus la gura si li s-a introdus acest amestec pe gat cu lingurita…

A doua zi, ne-au obligat iar sa ne facem nevoile in gamelele in care mancam, din acea zi blestemata si pana dupa Pastile lui 1951, nimeni dintre noi n-a mai avut voie sa-si spele gamelele si lingurile. De asemenea, nu mai aveam voie sa bem apa din ceasca de pe capacul tinetei, ci trebuia sa turnam apa din ceasca in gamela noastra, inainte de a o bea. Multi dintre noi, ca sa mai lungeasca timpul pana cand aveau sa fie obligati sa-si manance fecalele ramase in gamela, se abtineau sa aiba scaun, fapt ce a dus repede la constipatie, care a antrenat alte complicatii si mai grave…

Culmea degradarii a fost atunci cand o parte din noi au fost fortati sa manance fecalele altuia… Aceasta siluire paranoica a durat vreo trei saptamani, iar pentru altii cateva luni, timp in care am fost atat de crunt batuti pentru ca refuzam sa ne supunem, incat aceste saptamani au fost pentru noi inceputul unui delir colectiv. Anul Nou 1951, dupa marturisirile de mai sus, refuz sa mi-l mai amintesc.

In aceste saptamani de oroare, Pintilie si Nedelcu au fost atat de salbatic torturati, ca primul a murit, iar celalalt a innebunit.

fragmente din Dumitru Bordeianu, Marturisiri din mlastina disperarii, editura Scara, Bucuresti

decembrie 18, 2007 Posted by | DIN TEMNITE | , , , | Un comentariu

INVIEREA

Tortionarul Turcanu: „Vreau sa va atrag insa atentia ca cei mai periculosi dintre voi, banditilor, ati ramas cei care marturisiti credinta voastra in Dumnezeu […] Trebuie sa va scoatem din cap si din inima odata pentru totdeauna aceasta aberatie, credinta in Dumnezeu” […]

Pentru cei cu adevarat credinciosi, cea mai mare amenintare posibila a fost aceasta ultima afirmatie a lui Turcanu, la care nimeni nu se astepta. Urma sa fim loviti in ce aveam mai drag si mai de pret, singurul nostru punct de sprijin – credinta in Dumnezeu, nadejdea izbavirii noastre din ghearele satanei.

Pe oamenii care nu cred in Dumnezeu problema mantuirii nu-i intereseaza, pentru ca ei sunt legati de aceasta lume materiala, de bunurile pamantesti, de pozitiile sociale, de placerile si satisfactiile acestei vieti intr-atat ca numai moartea ii va mai putea despartii de ele.

Pentru cel ce crede insa nelimitat in Dumnezeu, in mantuire si in viata vesnica, nefiind legat de pamant, cea mai mare tragedie este momentul cand e obligat sa marturiseasca daca mai crede sau nu in Dumnezeu.

Cand am fost intrebat de Zaharia daca mai cred sau nu in Dumnezeu, pentru prima si ultima data in viata mea am avut o intunecare a mintii si o ratacire pe care nimeni nu o va putea intelege, decat eu, cel care am trait-o. Cine mi-a intunecat puterea de judecata in acel moment? N-am putut discerne ce ganduri satanice mi-au intunecat constiinta si mintea […]

Atunci cand m-a intrebat Zaharia, ce-i cu credinta mea, un gand care nu era al meu si nici de la Dumnezeu, m-a stapanit si mi-a soptit: „Spune ca nu te mai rogi lui Dumnezeu”! Si asa am si rostit, public, in camera 3 subsol: „Nu mai fac rugaciunea, nu ma mai rog lui Dumnezeu”. Si, din acel moment nu mi-am mai spus rugaciunea.

Urmarea ruperii comuniunii cu Dumnezeu prin rugaciune, a fost ca duhul satanei a intrat in mine si m-a torturat si m-a muncit, din august 1951 pana la Pastile anului 1954. Tin sa precizez ca am spus ca nu-mi mai fac rugaciunea, nu ca nu mai cred in Dumnezeu. Marele meu pacat insa a fost ca nu mi-am mai facut rugaciunea, cu adevarat. Greseala cu atat mai grava, cu cat trebuia sa ma gandesc la cuvintele sfinte: „Privegheati si va rugati ca sa nu va ispiteasca satana”.

Rugaciunea, dupa marturisirea Sfintilor Parinti, este comuniunea omului credincios cu Dumnezeu. Prin ea, omul sta de vorba cu Dumnezeu, Il adora, Il mareste, Ii multumeste, Ii spune pasurile si necazurile, Il roaga sa-l ierte, Ii cere ajutor si mila, etc […]

Se apropiau Pastile si puterile mele fizice si sufletesti se epuizasera. In toata fiinta mea se instalase, fara sa-mi dau seama, o neliniste sau poate o presimtre, ca se va intampla ceva cu mine. Traiam emotia celui aflat in fata mortii. Dar mie nu mi-era frica de moarte, pe care mi-o dorisem de atatea ori, ci ma temeam ca din clipa in clipa imi voi pierde mintile pentru totdeauna.

Era in Sambata Pastelui. Cu o zi inainte ma rugasem, atat de adanc, cum poate nu am facut-o niciodata in viata mea; in acelasi timp, traiam insa si disperarea ca rugaciunea nu-mi e ascultata.

Sambata seara deci, pe la orele zece, cand a sunat stingerea, m-am intins pe prici. De cateva nopti nu-mi mai gaseam somnul. Spre miezul noptii, ceva m-a indemnat sa ma dau jos si sa ma misc prin camera. M-am apropiat de geam si in clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunand orele 12, anuntand slujba Invierii. Sunetul clopotelor mi se parea venind din alta lume, atat era de armonios.

Am cazut in genunchi in fata ferestrei si, cu mainile incrucisate pentru rugaciune, am strigat din adancul sufletului meu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, marturisesc ca Te-am ofensat, dar Tu Doamne, stii ca am ajuns la marginea suferintei si rabdarii. Nu mai pot! Fa cu mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar ma rog Tie din toata fiinta mea, de este cu putinta, iarta-mi si invie sufletul meu pentru ca eu cred nelimitat in Invierea Ta”.

In clipa aceea, cum stateam in genunchi cu mainile incrucisate si ochii atintiti printre gratii, toata fiinta mea s-a cutremurat si din ochi au inceput sa-mi curga siroaie de lacrimi.

Printre lacrimi, atat doar am mai putut rosti: „Doamne, fie-Ti mila de mine!” N-am apucat sa termin aceste cuvinte, ca tot trupul mi-a fost cuprins de un tremur si o zvarcolire ca a posedatilor si am simtit cum din sufletul si trupul meu a iesit si m-a parasit o putere straina. Era duhul satanei care ma muncise si ma stapanise, timp de patru ani de zile […]

Am cazut cu capul pe ciment, lesinat, cu camasa uda de transpiratie si lacrimile nu mai incetau sa-mi curga siroaie. Mi-am simtit fruntea udata de lacrimile cazute pe cimentul rece pe care l-am sarutat. Erau lacrimile caintei pe care Dumnezeu binevoise sa le primeasca, iertandu-mi ofensa pe care i-o adusesem. In patru ani de chin, nu varsasem o lacrima, dar acum sufletul imi era scaldat in baia caintei si a minunii lui Dumnezeu.

Tarziu, m-am ridicat, nemaistiind unde ma aflam; ma simteam un alt om si eram atat de usor, de parca pluteam in alte sfere. De Inviere, Dumnezeu ma vindecase si ma inviase si pe mine.

fragmente din Dumitru Bordeianu, Marturisiri din mlastina disperarii, editura Scara, Bucuresti

decembrie 18, 2007 Posted by | DIN TEMNITE | , , | Un comentariu

SETEA

Daca alte torturi fizice le mai puteai suporta, chiar si foamea, setea devenea insa o obsesie […]

Apoi i se turna pe gat pana la un kilogram de zeama de varza sau de castraveti, cu o mare doza de sare. Pentru a neutraliza orice reactie, un membru din comitet se aseza pe picioarele torturatului, un altul il tinea de cap, in timp ce al treilea ii turna saramura pe gat. Dupa o jumatate de zi, aveai o senzatie de sete ingrozitoare. Daca puteam suporta foamea, bataia, durerea altor torturi, setea era ceva mai presus de durere. Nu aveam alta apa sa bem decat aceea din mancare, ce nu putea potoli nici foamea nici setea. Dupa trei-patru zile, toti aveam buzele uscate si sangerande, din cauza ca ni le lingeam pana ni se usca pielea pe ele. Pana si limba era uscata din lipsa de saliva. In fata ochilor ne defilau rauri, izvoare si cascade cu apa dulce care ni se revarsau in gura. Poet de as fi fost nu as fi putut gasi cuvintele care sa-mi exprime fericirea ce ma cuprinsese in vis la vederea atator rauri si izvoare.

Ne-am deshidratat atat de mult, incat fetele noastre aduceau a masti mortuare. Doamne! Cat de cumplita si epuizanta ne era setea!

Se apropia Craciunul, iar noi eram torturati de sete de mai bine de doua saptamani. Multi dintre noi beam saramura fara a fi fortati, deoarece in timpul operatiei fortate riscam sa ni se scurga zeama in plamani. Oricum, toti ne beam portia rezervata, de parca am fi baut apa dulce.

Eram capabili atunci de orice si atat de inspaimantatori, incat te intrebai daca aveai in fata fiinte umane sau alte aratari. Nu mai aveam saliva in gura, iar mucoasa bucala si limba erau uscate si crapate, ca iti venea sa urli. Faringele, si el uscat, te ardea ca focul, dadu-ti incontinuu o senzatie de voma chinuitoare. Starea sufleteasca era in pragul nebuniei. Uneori asteptam cu deosebita nerabdare sa ne aduca zeama ca sa ne mai potoleasca setea. Si atunci, pentru a ne mari supliciul, au redus cantitatea de zeama, marind-o insa pe aceea de sare, in asa fel incat lichidul era un fel de pap…

Cei din comitet, ca sa-si bata joc de noi, puneau apa intr-o gamela si ne-o treceau pe sub nas…

As propune cititorului pentru a-si satisface o curiozitate, sa se incuie intr-o camera timp de trei zile dupa ce a baut un kilogram de saramura, dar fara nici un pic de apa la dispozitie. Si poate atunci va putea intelege la ce au fost supusi niste tineri, timp de o luna. Sa ajunga sa traiasca aievea senzatia ca nici toate raurile lumii nu pot sa-i potoleasca setea.

fragmente din Dumitru Bordeianu, Marturisiri din mlastina disperarii, editura Scara, Bucuresti

decembrie 18, 2007 Posted by | DIN TEMNITE | , , | Comentarii închise la SETEA

MORISCA

Iata preparativele pentru administrarea bataii celui ales. Acesta era asezat pe un fel de scranciob, format din doua scanduri; i se legau cu o sfoara mainile si picioarele, i se introducea pe sub genunchi un ciomag si astfel, imobilizat burduf, era asezat pe doua scaune; ciomagul sprijinit pe ele, forma axul de invartire. Astfel ca, pe rand, o data talpile, o data fesele ajngeau sus, in pozitie de lovire. Detinutul nu putea face nici o miscare, iar calaul putea sa-l bata in orice pozitie, fara sa intampine vreo rezistenta. Cei doi batausi se aruncau asupra victimei cu o furie demonica.

La inceputul anchetelor bateau pe fesa si pe spatele gol, apoi din cauza ranilor pricinuite de lovituri, s-au gandit sa-i acopere victimei spatele si fesele cu un servet ud, ca sa-l poata bate la intervale de timp destul de scurte. Bataia la talpi iti distrugea pingelele de la incaltaminte dupa numai cateva sedinte. De aceea te incaltau cu niste saboti cu talpa de lemn, care erau mai rezistenti la bataie. Acest sistem calaii il denumeau „morisca” sau „scranciob” pentru ca, prin invartire, veneai in cele doua pozitii: „talpi” sau „fese”.

Cel mai greu de sportat era bataia la talpi cu ciomagul, deoarece le simteai lovitura nu in talpi, ci in ceafa. La fese bateau cu vana de bou.

Alt supliciu folosea un fel de masa, numita „pat”, de lungimea staturii unui om, prevazuta cu belciuge la cap si la picioare. Spatele, de la ceafa la talpi, ramanea liber, ca sa poata fi lovit cu cravasa, biciul sau vana de bou. Acest „pat” era fixat in cuie pe doua capre de lemn, care ramaneau imobile in timpul bataii. Cel mai greu de suportat era biciul cu curele subtiri, ca o coada de cal. Mai lipseau bilele de plumb colturoase. De obicei aceasta tortura era atat de salbatica, incat cel supus chinului cadea in nesimtire. Pentru a-si reveni, era stropit cu apa, dupa care se imbraca si, sprijinit de un gardian, era readus in celula. […]

Cand l-am vazut pe Moisi dezbracat si ce avea pe corp, pentru moment mi-am pierdut cunostinta, vazand negru inaintea ochilor. Nu mai vazusem in viata mea asa ceva, nici macar in anchetele cele mai salbatice. Tot trupul lui, din cap si pana in talpi, era o rana mare care supura. O durere de nedescris mi-a umplut sufletul, de parca nu era fibra din corpul si din sufletul meu care sa nu ma doara. Cine n-a trait durerea, sferinta, peste limitele imaginabile, nu va putea niciodata intelege acest fenomen. Am fost si eu batut crunt, dar ceea ce am vazut pe corpul lui Moisiu m-a topit.

fragmente din Dumitru Bordeianu, Marturisiri din mlastina disperarii, editura Scara, Bucuresti

decembrie 18, 2007 Posted by | DIN TEMNITE | , , | Comentarii închise la MORISCA