CUVINTE PENTRU POCAINTA SI RUGACIUNE ALE SFANTULUI EFREM SIRUL

I

Ca mare arma este rugaciunea. Comoara nelipsita, bogatie care niciodatat nu se cheltuieste, liman neinvaluyit, pricina de alinare, si radacina de nenumarate bunatati, si izvor si maica este rugaciuena, si decat insasi imparatia mai puterbnica. pentru aceea de multe ori insusi cel ce cu coroana este incoronat in fierbinteala cazand, si pe pat zacand si arzand ca fpocul, stau inainte doctorii, purtatorii de sulite, slujitorii, voievozii si nici mesterul de doctorii, nici venirea de fata a prietenilor, nici slujirea sligilor, nici indestularea doctorilor, nici scumpetea gatirii, nici avutia banilor, nici nimic altceva din cele omenesti, nu poate sa mangaie si sa usureze boala ceea ce zace asupra-i. Iar daca cineva din cei de au indrazneala catre Dumnezeu ar veni, si de trup numai s-ar atinge, si rugaciune curata pentru dansul ar face, toata boala trupului ar izgonit-o. Si ceea ce nu a putut bogatia si multimea celor ce slujesc, si stiinta iscusintii, si marimea imparatiei, aceasta a putut de multe ori rugaciunea unui sarac si scapatat. iar rugaciune zic, nu pe aceasta rece si de trandavirte plina, ci pe ceea ce cu osardie se face, cu durere in suflet, cu minte intinsa. Ca aceasta este care se suie la cer. Si precum apele, pana pe loc neted si potrivit se poarta, si de multa latime se impartasesc, nu se ridica la inaltime, iar dupa ce pe dansele mainile sligilor de jos imprejur, ingradindu-le si necajindu-le, si strangadu-le, decat toata sageata mi iute catre inaltime izbucnesc, asa cu adevarat mintea omeneasca, pana dobandeste slobozenie multa, se revarsa si curge. Iar dupa ce intamplarea lucrurilor de desupt pe dansa o va stramtora, storcandu-se si tescuindu-se bine, curate si intinse rugaciuni la inaltime trimite.

Si ca sa te inveti ca mai ales rugaciunile acelea pot sa se auda care cu necaz si cu stramtoare se fac, auzi ce zice proorocul catre DOmnul : „Cand ma necajeam am strigat, si m-a auzit pe mine”. Deci sa en infierbantam stiinta, sa necajim sufletul nostru prin pomenirea pacatelor. Sa-l necajim, nu ca sa-l stramtoram, ci ca sa fim auziti sa-l gatim, sa se trezeasca si sa privegheze, si sa-l facem de insusi cerurile sa se apuce. Ca nimic nu goneste trandavirea si lenevirea, ca durerea si necazul care de pretutindeni aduna mintea, si catre sine o intoarce. Cel ce asa se necajeste, si asa se roaga, multa dulecata dupa rugaciune in sufletul sau va putea salaslui. Si precum adunarea norilor, la inceput intunecos face vazduhul, iar dupa ce se amesteca unii cu altii slobod ninsorile, si dupa ce slobod ploaia, tot vazduhul alinat si luminat il lucreaza; asa cu adevarat si mahniciunea, pana inlauntru se intoarce si se invarteste, intuneca gandul nostru. Iar dupa ce prin graiurile rugaciunii cu lacrimile acelea se va deserta, si afara se va rasufla, multa stralucire a sprijinirii lui Dumnezeu pune inlauntru, care ca o raza in mintea celui ce se roaga se sloboade.

Dar care este cel rece al celor multi ? Fara indrazneala, zice, sunt, plin de rusine, nici a-mi deschide gura nu pot. Sataniceasca este aceasta evlavie ; ale trandavieii sunt aceste acoperamanturi. Ca voieste diavolul sa le incuie usile intrarii cele catre Dumnezeu, fara de indrazneala esti ? Mare indrazneala este aceasta, adica a socoti ca esti fara de indrazneala, precum cu adeavrat cea mi de pe urma rusinare si osandire este, a socoti ca ai indrazneala. Ca amcar multe ispravi de ai avea, si nici un rau intru sine de nu ai sti, dar socotesti ca ai indrazneala, din toata rugaciunea ai cazut. Si macar nenumarate sarcini de pacate intru stiinta ta de ai purta, si numai cu acestea de te-ai incredinta pe sine, ca decat toti esti cel ami de pe urma, multa indrazneala vei avea catre Dumnezeu. macar ca ceasta nici smerita cugetare nu este, ca cel pacatos sa se socoteasca ca este pacatos. Ca smerita cugetare este cand cineva multe si mari ispravi, de fapte bune intru sine stiind, nimic n-are pentru sine sa nu se naluceasca. Cand cineva ca Pavel fiind, si a zice putand : „nimioc intru sine-mi nu stiu” si iarasi sa zica ” ca Hristos iisus a venit in lume sa mantuiasca pe pacatosul, dintru care cel dintai sunt eu. Aceasta este smerita cugetare, ca adica, inalt fiind cineva dinispravirea faptelo bune, sa se smereasca pe sinesi cu gandul. (I TIM. 1,15). Dar cu toate acestea Dumnezeu pentru negraita Sa milostivire, nu p ecei cu adevarat smeriti numai , ci si pe cei ce au buna cunostinta, si isi marturisesc pacatele ii imbratiseaza si ii primeste, si se face milostiv si bland celor ce se afla asa.

Si ca sa te inveti cat de mare bunatate este, nimic mare pentru sine a socoti si a se naluci, doua care fa-ti cu cuvantul. Injuga dreptatea si mandria, si pacatul cu smerita cugetare si vei vedea jugul pacatului intrecand dreptatea, nu dintru a sa putere, ci dintru taria sotiei sale, a smeritei cugatari. Si pe acela iarasi micsorandu-se si scazand, nu din neputinta dreptatii, ci si din greutatea si povara trufiei. Ca precum smerita cugetare pentru inaltimea cea covarsitoare a ei, greutatea pacatului o biruieste, si poate sa se suie catre Dumnezeu, asa si trufia pentru multa greutate si povara a ei, poate si pe dreptatea cea mai usoara sa o biruiasca, si cu lesnire sa o traga pe dansa jos. Si cum ca perechea aceasta este mai grabnica decat aceea, adu-ti aminte de fariseul si de vamesul. A injugat fariseul dreptatea si mandria, asa zicand : „Multumesc Tie, ca nu sunt ca ceilalti din oameni, rapitori, lacomi, nici ca vamesul acesta. (Luca 18,11)”. O nebunie ! Nu a satiurat trufia lui toata firea oamenilor ci si asupra vamesului celui ce sta aproape, cu multa nebunie a sarit. Dar acela ce afacut ? Nu a impins inapoi ocarile, nu l-a durut pentru prihanire, ci a primit pe cea zisa cu multumire si i s-a facut lui sageata vrajmasului doctorie si vindecare, si oacara lauda, si defaimarea cunun. Atata de buna este smerita cugetare, atata este castigul, a nu se musca de ocarile cele de la altii, nici a se salbatici pentru dosadirile cele de la cei de aproape. Ca este cu putinta si de la dansii a dobandi mare oarecare si vitejeasca bunatate, care lucru cu adevarat si la vamesul s-a facut. Ca primind ocarile, a lepadat pacatele, si zicand : „Dumnezeule fii milostiv mie pacatosului”, s-a pogorat mai indreptat decat acela. (Cap 18,13), si cuvintele au biruit lucrurile, si graiurile faptele le-au covarsit. Ca acela, adica dreptatea pune inainte, si postiri si zeciuieli. Iar acesta graiuri numai goale a zis, si toate pacatele le-a lepadat. Ca nu numai graiurile le-a auzit Dumnezeu, ci si mintea vedea cu care pe acestea le pune inainte, si smerita cugatare si inima lui Zdrobita aflandu-o, l-a miluit si iubire de oameni cu dansul a facut.

Si acestea le zic, nu ca sa pacatuim, ci cu buna cunostinta si multumire sa fim. Ca vamesul ca om, felul cel mai de pe urma al rautatii, nu ca smerit a cugetat, ci cu buna cunostinta si multumire s-a aratat numai si pacatele si le-a spus, si ceea ce era a marturisit, atata dragoste asupra-si a primit de la Dumnezeu, cata cei ce mari adica bunatati a ispravit, dar nimic mare pentru sine-si socotesc, trag asupra-si ajutorul lui Dumnezeu. Pentru aceasta va indemn si am rog, si va poftesc sa ne marturisim adeseori lui Dumnezeu. Ca nici nu te aduc pe tine in privelistea colr impreuna robi cu tine, nici te silesc sa descoperi oamenilor pacatele tale, Stiinta ta desfa-o so descoper-o inaintea lui Dumnezeu : li arata-i ranile tale, si de la dansul cere-ti doctoriile, arat acelui ce nu te ocaraste , ci te tamaduieste. Ca desi vei tacea, stie Acela pe toate ale tale. Deci spune-i Lui toate pacatele, ca sa castigi, spune-i Lui, ca aici lepadand pacatele, sa et duci acolo curat de greseli, si de nesuferita acea judecata sa te izbavesti. Cei trei tineri in cuptor petreceau, si sufletul lor, l-au dat pentru marturisirea cea catre Stapanul. Dar cu toate acestea dupa atatea si acest fel de fapte zic : „nu este cu putinta noua a deschide gura”. Rusine si ocara ne-am facut robilor, gura ? Ca insasi aceasta sa o zicem. Zic ei, ca nu este cu putinta noua a deschide gura, si cu aceasta insasi Stapanul sa-l tragem catre noi. Puterea rugaciunii, puterea focului au stins-o, manie de lei a infranat, razboaie a dezlegat, lupte a incetat, viforie a domolit, draci a gonit, Porti ale cerului a deschis, lagaturi ale mortii a risipit, boli a alaungat, suparari a impins, cetati clatinate a intarit, si ranile de sus aduse, si bantuielele cele de la oameni, si inscurt toate lucrurile cumplite le-a pierdut. Si rugaciunea zic iarasi, nu pe ceea ce asa simplu in gura se poarta, ci pe ceia ce dintru adancul mintii si al sufletului iesa. Ca precum din copaci cati inntru adanc isi intind radacinile, macar nenumarate izbiri de vanturi de ar primi, nu se frang, nici nu se zmulg, radacinile cu dinadinsul si cu tarie intru adancul pamantului stranse fiind, asa cu adevarat si rugaciunile cele de desupt dintru adancul mintii se inalta, inradacinate fiind cu intemeiere, si catre inaltime se intind, si de nici o asupreala de gand nu se rastoarna. pentru aceasta si proorocul zice : „Dintru adancuri am strigat catre tine Doamne”. Lui se cuvine slava in veci. Amin.

II

Fericit lucru este, intr-adevar, a nu pacatui. Iar daca oarecari vor pacatui, sa nu se deznadajnuiasca, ci sa planga pentru acelea intru care au pacatuit, ca prin plans iarasi sa dobandeasca fericire. deci bun lucru este totdeauna a ne ruga, si a nu ingreuia si a nu ne slabanogi, dupa cum zice Domnul. Si iarasi spune apostolul : „Neincetat rugati-va”, adica noaptea si ziua, si in tot ceasul. Si nu numai cand intri in biserica, iar cealalta vreme sa fii fara de grija. Ci ori de lucrezi, ori de dormi, ori de calatoresti, ori de mananci, ori de bei, ori de stai, sa nu itzi curmi rugaciunea ta. Ca nu stii cand va veni cel care va cere sufletul tau de la tine. Sa nu astepti duminica sau vreun praznic, sau deosebiri de loc ; ci precuma zis proorocul David : „In tot locul stapanirii Lui”. Deci ori in biserica de esti, ori in casa ta, ori in tarina, ori de pasti oi, ori zidiri de faci, ori la ospete te afli, de rugaciune sa nu te departezi. Si cand poti, pleaca-ti si genunchii, iar cand nu poti, roaga-te cu mintea. Si seara si dimineat ai sla maiaza-zi. Daca rugaciunea te va povatui inaintea lucrului, si sculandu-te din pat, miscarile tale cel edintai prin rugaciune se vor face, atunci pacatul nu afla intrare asupra sufletului tau. Rugaciunea este pazitoare intregii intelepciuni, pedepsirea maniei, prigonia ingamfarii, curatire a pomenirii de rau, surparea invifdiei, indreptarea oaganitatii. Rugaciunea este virtutea trupurilor, ocarmuirea casei, buna asezare a cetatii, taria imparatiei, biruinta razboiului, intemeire a pacii. Rugaciunea este pecete a fecioriei, credinta a nuntii, arma calatorilor, aparatoar celor ce dorm, indrazneala a celor ce privegheaza, a lucratorilor de pamant buna aducere de roade, mantuire calatorilor pe mare. Rugaciunea este a celor ce judeca ajutatoare, a celor legati slabire, inima buna celor scarbiti, celor ce se bucura dulceata, mangaiere celor ce plang, a nasterilor praznic, cununa a celor casatoriti, a celor ce mor igropare. Rugaciunea este vorbire cu Dumnezeu, intocmai cinstire cu ingerii; a bunatatilor sporire, abatere de la rautati; a apcatelor indreptare. Rugaciunea lui Iona i-a facut din chit casa, iar pe Iezechia din portile mortii la viata l-a intors. Iar tinerilor din Vavilon in duh de roua vapaia a intors. Prin rugaciune Ilie a legat cerul sa nu ploua trei ani si sase luni.

Vedeti fratilpor cat poate rugaciunea ? Nu este alta avere mai cinstita decat rugaciunea intru toata viata oamenilor. De aceasta nici o data sa nu va despartiti, de aceasta nici o datata sa nu va departati; ci precum a zis Domnul nostru, sa ne rugam ca nu desarta sa ni se faca osteneala noastra. „Cand stati de va rugati, iertati orice aveti asupra cuiva, ca si Tatal vostru cel Ceresc sa va lase greselile voastre”. Vedeti, iubitilor, ca in zadar ne ostenim rugandu-ne, dac avem ura asupra cuiva. Si iarasi zice Domnul : ” Daca iti vei aduce darul tau la altar, siacolo iti vei aduce aminte ca are cineva ceva asupra ta, lasa-ti darul tau inaintea latarului, si du-te mai inati de te impaca cu fratele tau, apoi venind, adu-ti darul tau”. Deci dar, aratat este, ca daca aceasta intai nu o vei face, toate cate aduci sunt neprimite. Iar dac vei implini porunca Stapanului, atunci cu indrazneala roaga-te Domnului zicand : ” Lasa-mi mie, Stapane, datoriile mele, precumsi eu am lasat fratelui meu, porunca ta plinind-o. Eu neputincios fiind, am lasat. Ca iti va raspunde Iubitorul de oameni : ” Daca ai lasat itzilas si Eu. Daca i iertat iti iert si Eu ale tale. Ca stapanire am sa iert pe pamant pacatele.” Lasati si se va lasa si voua. Vedeti iubirea de oameni a lui Dumnezeu neasemanata ? vedeti bunatatea lui Dumnezeu nemasurata ? Ati auzit, in scurt mantuirea sufletelor voastre..

Sfantul Efrem Sirul, editura Bunavestire, Bacau

ARGUMENTE SCRIPTURISTICE PENTRU CINSTIREA SFINTILOR SI A ICOANELOR

CINSTIREA ICOANELOR: 

1. Adam a fost facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu (Fac. 1, 26-27)

2. Iisus Hristos, ca om, este chipul lui Dumnezeu (II Cor. 4, 4; Col. 1, 15).

3. Iisus Hristos este „chipul fiintei lui Dumnezeu” (Evrei 1, 3).

4. In lisus Hristos, Dumnezeu S-a aratat in Trup (I Tim. 3, 16) si cu chip de om (Filip. 2, 7-8).

5. Sfantul Duh S-a aratat la Iordan in chip de porumbel (Matei 3, 16-23).

6. Sfantul Duh la Sfanta Cincizecime S-a aratat in chip de limbi ca de foc (Fapte 2, 3). Si toate acestea sunt chipuri fara sa fie idolatrie.

7. In Testamentul Vechi icoanele au fost facute chiar cu porunca lui Dumnezeu (vezi Ies. 25, 18-22; 26, 31 s.a.).

8. Dumnezeu Insusi – Care a poruncit categoric prin porunca I a Decalogului a nu ne inchina la idoli – a poruncit a se face chipurile de heruvimi, ceea ce inseamna ca acesti heruvimi lucrati de mana de om sunt icoane si nu idoli.

9. Aceste icoane ale Vechiului Testament se chemau „heruvimii slavei” (Evrei 9, 5).

10. Perdelele, covoarele si alte obiecte din biserica veche au fost facute cu chipuri de heruvimi, la porunca lui Dumnezeu (Ies. 36, 8 si 37, 7-9; II Parai. 3, 10-14; III Regi 6, 23-28).

11. Inaintea icoanelor din Vechiul Testament se aduceau jertfe (III Regi 3, 15).

12. Inaintea acestor icoane ale heruvimilor se cantau lui Dumnezeu cantari de lauda si de preamarire (Ps. 137, 1).

13. Inaintea icoanelor din Vechiul Testament se aprindeau candele, preotii le tamaiau cu mare cinste, dupa porunca lui Dumnezeu si iudeii le venerau si se inchinau la ele (vezi Ies. 30, 6-8; 27, 20-21, Iosua 7, 6).

14. Cinstirea acestor chipuri de heruvimi – ce erau in templu – niciodata nu a fost dezaprobata de Hristos sau de Sfintii Apostoli.

15. Atat Mantuitorul cat si Sfintii Apostoli au cinstit si s-au inchinat in templu inaintea acestor chipuri facute de maini omenesti (Marcu 11,7; Fapte 24, 11 s.a.).

16. In Testamentul Nou inchinarea la idoli este oprita cu anatema, iar inchinarea la sfintele icoane nicidecum, nefiind totuna icoana cu idolul; idolii se socoteau a fi zei sau dumnezei, pe cand icoana este numai o inchipuire, a carei cinste trece la chipul cel dintai, adica la cel zugravit pe ea: fie a lui Dumnezeu, fie al Maicii Domnului sau al vreunui sfant.

17. Istoria Sfintei Traditii si practica dintotdeauna a Bisericii si pana azi, sfintele icoane au fost cinstite si venerate.

18. Icoanelor si sfintilor se aduce venerare iar nu adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu.

19. In fata icoanelor ceri mijlocire si ajutor duhovnicesc, nicidecum nu le rostesti: „Miluieste-ma, caci tu esti dumnezeul meu.”

CINSTIREA SFINTILOR

1. Si în Vechiul Testament trupurilor celor drepti si sfinti li se dadea deosebita cinste (Vezi: Fac. 50, 1-14; les. 13, 19, IV Regi 23, 18; Sir. 49, 11 s.a.).

2. Trupurile sfintilor sunt biserici si lacasuri ale Duhului Sfânt (I Cor. 3, 16-17).

3. Dumnezeu se proslaveste si în trupul si în sufletul celor sfinti, care sunt ale lui Dumnezeu (I Cor. 6, 19-20).

4. Trupurile celor sfinti sunt vase de cinste ale lui Dumnezeu, sfintite, potrivite pentru tot lucrul bun (II Tim 2, 21).

5. Trupurile unor sfinti, dupa moarte, sunt înzestrate de Dumnezeu cu puteri minunate, precum: fac minuni, vindeca boli, nu putrezesc, raspândesc buna mireasma s.a. (Matei 27, 52-53)

6. Trupurile sfintilor, uneori, înca fiind ei în viata, faceau minuni (Fapte 19, 11-12; 5, 15).

7. Trupul Sfântului Prooroc Elisei, la un an de zile dupa moartea sa, a înviat un mort (IV Regi 13, 20-21; Sir. 48, 14-15).

8. In Testamentul Nou, trupurile crestinilor morti nu mai sunt spurcate, caci ele sunt biserici si lacasuri ale Duhului (I Cor. 6, 19-20; 3, 16-17 s.a.).

9. In multe biserici crestine si azi se gasesc sfinte moaste ale sfintilor, care se pastreaza neputrezite de sute sau chiar mii de ani si prin care Dumnezeu lucreaza nenumarate minuni cu cei credinciosi.

10. Practica Bisericii – de la început si pâna azi – a pastrat aceasta traditie sfânta de a ne închina la sfintele moastele sfintilor.

11. Si îngerii cinstesc trupurile oamenilor sfinti (Iuda 1, 5-9).

12. Chiar si hainele oamenilor sfinti – care au acoperit trupurile lor – au facut minuni, cum au fost, de pilda, cojocul lui Ilie Proorocul (IV Regi 2, 14) sau mahramele Apostolului Pavel (Fapte 19, 11-13).

Parintele Ilie Cleopa, Calauza in credinta ortodoxa, editura Arhiepiscopiei Romanului, 2002

DESPRE CINSTIREA ICOANELOR

Icoana il ajuta pe inchinator sa implineasca actul unei transcendente a naturii. Icoana nu identifica planul naturii cu planul divin, ci le deosebeste cu desavarsire. Inchinatorul icoanei se refera intotdeauna la o realitate de dincolo de icoana. Idolul, pe de alta parte, e o reprezentare confectionata a fortelor imanente ale naturii; concluzia religioasa a cenceptiei panteiste, careia Spinoza i-a dat expresia cea mai pregnanta in formula: Deus sive natura. Pentru inchinatorii la idoli, natura este divinul si divinul este natura. Acesta este motivul pentru care paganii aduc jertfe si nu inalta rugaciuni. Ei vad in zeii lor partea distrugatoare a naturii si cer de la ei ajutor pe plan natural (roade imbelsugate, birunita in razboaie).

Icoana propune un alt mesaj: Deus este super natura. Inchinarea adusa icoanei, „trece” la prototipul zugravit in ea, intr-un alt plan: cel spiritual, cel mai presus de natura. Icoana reda realitatea dumnezeiasca, care este spirituala, cerand referirea inchinatorului la prototipul dumnezeiesc sau la Sfantul plin de dumnezeiasca transcendenta, negraita, tainica, nesesizabila prin simturi. Idolul este un zid care inchide lumea aceasta, in timp ce icoana, nefiind un chip al fortelor sesizabile ale naturii, se foloseste pentru a sugera pe Dumnezeu Cel spiritual si transcendent naturii si prezenta lui coborata la noi, nu de orice chip, ci cu deosebire de cel uman.

La baza icoanei sta mai intai o alta conceptie despre om decat cea de la baza idolului. Este o conceptie care vede pe om in relatie cu Dumnezeu mai presus de natura, Cel cu adevarat infinit. Si daca Hristos a restabilit fata umana in capacitatea ei de chip transparent al lui Dumnezeu, toti cei care se alipesc de El prin credinta si printr-o imitare totala, umplandu-se de infinitatea Lui dumnezeiasca, devenind adica sfinti, fac sa se vada aceasta infinitate si prin fetele si deci si prin icoanele lor. Prin icoana fiecarui sfant, vedem pe Hristos sau umanitatea Lui indumnezeita, fara sa-i identificam ca persoane cu El. El se vede imprimat in toti, dar intr-un mod personal al lor de a fi. In fata icoanei fiecarui sfant savarsim actul transcederii nu numai la sfantul zugravit, ci si la Hristos, care este imprimat in el.

Deci aceasta nu inseamna o confundare a sfintilor cu persoana lui Hristos. Caci persoana nu este anulata in credinta crestina. Odata ce Dumnezeu e personal, sau o Treime de persoane distincte, nici persoanele umane nu se confunda cu Dumnezeu si intre ele. Dimpotriva, cu cat e mai plina o persoana umana de Hristos ca Persoana, cu atat e mai realizata si ea ca persoana.

O mama nu-si confunda copii imbratisindu-i, ci cu cat ii iubeste mai mult, cu atat ii distinge mai mult, referind pe fiecare la ceilalti, iubind in fiecare specificul lui, in comparatie cu al celorlalti.

Infinitul dumnezeiesc ia in oameni forma persoanelor umane in care se salasluieste pentru ca are in sine insasi forma Persoanelor. De aceea dumnezeirea asuma umanul intr-un ipostas, intr-o Persoana, ca sa apara si ca om ca o persoana, ca sa intre in relatie cu oamenii ca o persoana cu alte Persoane, iradiind prin ele infinitatea dumnezeiasca, fara sa le anuleze in ea sau fara sa le copleseasca prin lumina ei.

Faptul ca infinitatea desavarsirii dumnezeiesti din Hristos si din sfintii in care El s-a imprimat dinamic pentru veci Ii este si Lui si lor proprie ca unor persoane distincte, fiind sesizabila in ele ca in cele ce si-au insusit desavarsirea si trairea constient si voluntar in ea, fiecare in modul propriu, face ca icoanele lor sa devina mijloace de comunicare intre Cuvantul Cel intrupat si sfintii plini de dumnezeirea Lui, si noi. Dar pentru aceasta e necesar ca ele sa primeasca numele lui Hristos sau al unui sfant si sa fie sfintite sau imbracate cu puterea Duhului Sfant prin chemarea Lui asupra icoanei ca si chip al lui Hristos, sau al unui sfant.

Numele exprima concentrat persoana; el provoaca persoana care-l poarta sa-si trimita lucrarea acolo unde este pomenit, mai ales ca insusi Duhul Sfant chemat asupra icoanei e o putere lucratoare, ce se uneste cu lucrarea persoanei. Iar prin invocarea numelui unui sfant, insusi Hristos este invocat deoarece in fiecare sfant vedem pe Hristos intr-un alt mod de eficienta, implinita o alta virtualitate inclusa in infinitatea Lui dumnezeiasca si in nesfarsita Lui complexitate omeneasca. De aceea cerandu-i sa ne ajute, ii cerem sa ne ajute prin rugaciunile lui catre Hristos, care stim ca vor fi ascultate datorita unirii lui intime cu Hristos, datorita puterii lui Hristos lucratoare in el. Si de aceea, lui Hristos ii inaltam toata marirea si toata multumirea prin ajutorul primit prin sfant.

Dar nu nesocotim persoana sfantului si nefolositoare chemarea numelui lui. Caci Hristos ne ajuta in acest caz ca Cel ce e unit cu sfantul, ca cel induiosat de dragostea sfantului fata de noi, fratele nostru intru umanitate.

Hristos si sfintii nu sunt chemati in fata icoanei in ajutor unii impotriva altora, cum sunt chemati zeii in fata idolilor, ca chipuri ale fortelor naturii opuse intre ele, conform conceptiei pagane ca toate se fac in natura intr-un razboi al tuturor impotriva tuturor.

Cererile adresate in fata icoanelor urmaresc desavarsirea morala. Caci sfintii prin chipurile lor ascetice, care redau viata lor de infranare, de detasare de lume, de transcedere a ei, de daruire si de jertfire de sine, de urmare a lui Hristos, ne ajuta sa ne inaltam mereu spre bine, sa transcedem alipirea la viata pamanteasca, sa ne oprim de la raul care ne leaga de cele limitate ale lumii, sa ne curatim de patimi, cum nu o fac zeii si idolii lor ce reprezinta fortele lumesti in ambiguitatea lor contradictorie.

Caci viata sfintilor a fost o viata de daruire totala lui Hristos si cu Hristos, Tatalui. Iar icoanele mucenicilor ne arata puterea cu care au savarsit ei aceasta transcedere, prin pecetluirea marturisirii dragostei lor de Hristos, prin jertfirea fara ezitare a vietii lor pamantesti pentru a fi mai curand si mai deplin cu El.

Parintele Dumitru Staniloae, Idolul ca chip al naturii divizate si icoana ca fereastra spre transcendenta dumnezeiasca, Ortodoxia, anul XXXIV, nr 1 , ianuarie-martie 1982.