BLOGUL RAMANE INCHIS

In aprilie 2009 am inchis acest blog si asa va ramane, chiar daca e posibil sa mai public ceva in caz de extrema urgenta.

SFANTUL BIRINUS DIN DORCHESTER

Ce fac sfinţii când îi uităm? Exemplul Sfântului Birinus.

Ceea ce omul dă uitării, nu este uitat şi de Dumnezeu.

Astfel, în România, unii şi-au uitat sfinţii din perioada comunistă, dar ei au fost tot aici şi au pătruns în conştiinţa câtorva, după căderea regimului. În ţările catolice, de asemenea, unde mulţi au uitat de sfinţii ortodocşi, înlocuindu-i cu propriile modele, Francisc, Dominic, Bernard, Tereza, etc., sfinţii ortodocşi sunt în continuare prezenţi. Chiar şi în ţările protestante, unde nu există cultul sfinţilor, aceştia sunt, de asemenea, acolo, mijlocind pentru urmaşii celor ce, în trecutul îndepărtat, au fost în comuniune cu Biserica Ortodoxă Universală. Iată un exemplu din Anglia.

În secolul al VII-lea, Anglia era păgână (nu cu mult diferită de cea a secolului XXI). Apoi au venit misionarii. În vestul Angliei, a sosit în anul 653, din nordul Italiei, episcopul Birinus. A ajuns într-un oraş englez, ce odinioară a găzduit o garnizoană romană puternică. Oraşul purta acelaşi nume ca şi azi, Dorchester-pe-Thames. Situat geografic la vest de Londra, se află la mică depărtare de Oxford.

Actualmente căzut într-o pitorească obscuritate, nefiind mai mult decât un sat, în acel timp reprezenta capitala întregii Anglii de Vest. Aici, episcopul Birinus a predicat, a botezat şi a construit biserici, timp de cincisprezece ani, pănă când a răposat, în anul 650. Mult venerat, a fost numit „Apostolul Vestului”, fiind serbat pe 3 decembrie.

De la situaţia vremii sale, aflată sub catolicism din secolul al XI-lea, Anglia, s-a îndepărtat şi mai mult de ortodoxie, prin protestantism. Totuşi, Dorchester încă există, iar pe locul unde a predicat Sf. Birinus se află o biserică anglicană.

Dar unde este sfântul?

Acolo unde iconoclaştii anglicani au îngropat moaştele în secolul al XVI-lea, localnicii aud noaptea paşii unui om, plimbându-se în sus şi-n jos pe locul originalei catedrale. Credincioşii cred că sunt paşii sfântului, care se află tot aici, în Dorchester, patrulând şi păzindu-şi poporul. La urma urmei, el este apostolul lor şi se va prezenta cu ei la Judecata de Apoi.

Pentru cei care merg în pelerinaj la Dorchester, el este încă acolo. Astăzi, biserica ridicată pe locul catedralei sale, arată foarte diferit de cea pe care a ctitorit-o el, fiind în mare parte goală, dar prezenţa sfântului se face simţită în continuare, aşa cum pelerinii contemporani, ca mine, pot depune mărturie.

Mai trebuie menţionat că acesta este departe de a fi singurul loc în Anglia unde, în ciuda vandalismului spiritual şi cultural din ultimele secole, vechii sfinţi continuă să fie prezenţi, încă veghind, încă păzind moştenirea încredinţată lor. Îi putem respinge pe sfinţi, dar ei nu ne resping niciodată pe noi, aşteptând mereu să ne întoarcem la ei.

O, Doamne, salvează poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta!

Pr. Andrew Phillips

NOU INTERVIU CU PARINTELE ANDREW PHILLIPS (2011)

INTERVIUL A FOS LUAT DE MINE (BM) IN TOAMNA LUI 2010 SI PUBLICAT IN REVISTA ROST (NR. PE MARTIE, 2011).

Intro: Dragă Părinte, să continuăm interviul din primăvara lui 2009, dar de data asta să restrângem subiectul şi să vorbim de lucruri concrete. Mai mult decât în oricare altă religie, în creştinism se vorbeşte despre o a doua venire, viaţă veşnică şi înviere.

Deşertăciunea lumii

– Cât de conştienţi sunt creştinii de azi despre faptul că „aparţin altei lumi” (aşa cum aţi spus în primul interviu)? De ce nu ne „împotrivim păcatului până la sânge” (cf. Evrei 12, 4)?

– Suntem în lume, dar „nu din lume” (cf. Ioan 15, 19), iar această afirmaţie conţine o contradicţie, o tensiune, dar tensiunile pot întotdeauna fi constructive. Criza de azi – iar în greacă, criză înseamnă judecată – reprezintă consecinţa faptului că oamenii nu-şi mai dau seama că nu aparţin lumii. Mulţi nu sunt câtuşi de puţin conştienţi de acest fapt; văd doar un destin pământesc pentru umanitate. Conform lor, menirea noastră este de a deveni îngrăşământ natural, pentru că un destin pământesc se sfârşeşte mereu în moarte. Ei consideră că această iluzie drăcească a ne imagina că suntem „din lume” le face viaţa mai uşoară, pentru că înseamnă absolvirea de orice responsabilitate în faţa Eternităţii, în faţa lui Dumnezeu. Asta înseamnă fuga de realitate.

A rezista, a te împotrivi păcatului este dificil, deoarece Împărăţia Cerului se ia cu forţa, numaiprin eforturi mari (cf. Matei 11, 12). Şi ce este Biserica, la urma urmei? Este singura „Mişcare de Rezistenţă” adevărată din lume, singurul „Front al Salvării”. Mi-aduc aminte Revoluţia din 1989, când aţi avut un „Front al Salvării Naţionale”, condus de Petre Roman. Ştiam că nu va reuşi, că nu veţi face decât să treceţi de la o tiranie (comunismul) la alta, a Mamonei, pentru că nu a reprezentat adevăratul Front al Salvării Naţionale. Adevăratul şi singurul vostru Front al Salvării Naţionale este Biserica Ortodoxă Română. Dar rezistenţa (în faţa păcatului, n.n.) este dificilă, pentru că suntem leneşi. Mult mai uşor este să te dai cu valul, să mergi cu lumea, decât să te opui ispitelor şi deşertăciunilor ei. Dar fiţi avertizaţi, această cale este sinucidere spirituală. În Vest, e evident.

– Înainte de a trece la următoarea întrebare, să lămurim ceva. Întâi, care este legătura dintre dificultăţile financiare şi judecata lui Dumnezeu. Cum adică prin „criză” înţelegem „judecată”, cum spuneţi? Apoi, sunt convins că nu l-aţi cunoscut personal pe dl. Petre Roman, sau pe altcineva din FSN. Azi, se vede că aţi avut dreptate, dar cum aţi putut şti, atunci?

– Toate necazurile omului îşi au originea în păcatele sale. Dacă n-ar fi fost păcatul, s-ar fi aflat şi-acum în Rai. Putem folosi sintagme lungi ca „necazuri financiare” dar, de fapt, se defineşte printr-un singur cuvânt, mult mai simplu, „lăcomie”. Ideea este că tot ce facem, are urmări. Putem trăi ani de zile cu iluzii, putem acumula datorii în timp, dar mai devreme sau mai târziu, o păţim. Toate acţiunile umane au un efect. Dacă motivul acţiunii va fi unul păcătos, rezultatul va fi întotdeauna păcătos. Dar deseori consecinţele sunt mult mai grave decât acţiunea în sine. De exemplu, o fată iresponsabilă rămâne însărcinată de un băiat iresponsabil. Consecinţele durează o viaţă, pentru generaţii întregi, „pînă la a treia generaţie”, cum scrie în Cartea Ieşirii. Iar consecinţele păcatului sunt numite „judecăţi”. „Ne confruntăm cu o criză financiară” spun politicienii. Ce vor, de fapt, să spună, deşi mulţi nu au sinceritatea să recunoască, este că „suntem judecaţi de urmările păcatelor noastre”.

Sigur că nu l-am cunoscut pe dl. Petre Roman, dar e foarte simplu. Oricine care promite că te va salva, este fie un mincinos, fie un înşelat. Numai Mântuitorul Hristos ne poate salva. Orice creştin ortodox conştient ştie lucrul acesta.

Lupta cu păcatul. Indiferenţa ucide. Ataşarea de lume slăbeşte credinţa.

– Care ar trebui să fie atitudinea unui credincios faţă de păcat, şi, la urma urmei, ce înţelegem prin păcat, deoarece mulţi consideră păcat doar crima, violul şi hoţia?

– Păcat este tot ce ne separă, ne distanţează şi înstrăinează de Dumnezeu, de finalul nostru inevitabil, pentru că vom sta în faţa Lui la Judecata de Apoi. De ce să negăm inevitabilul,refuzând să ne pregătim ca atare? Pregătirea pentru Judecată este împotrivirea faţă de păcat, acum. Dacă n-o vom face, vom experimenta prezenţa în faţa Dumnezeului etern ca un foc aprins, nu ca şi căldură a dragostei.

– Este indiferenţa, sub toate aspectele sale, păcat?

– Indiferenţa este o boală a sufletului, boala Bisericii din Laodiceea, care apare când sufletele noastre sunt pe moarte. Odată ce necontaminează sufletele, mai este doar un pas până la împotrivirea faţă de Dumnezeu. De ce? Pentru că indiferenţa reprezintă un gol, un vacuum, iar satana întotdeauna umple golurile. Este imposibil să existe gol spiritual, mereu el va fi umplut, fie cu energie negativă, fie cu energie spirituală. Alegerea ne aparţine.

– Care ar fi, în cateva simple cuvinte, măsura potrivită pentru împiedicarea păcatului? Să fie frica de moarte, frica de Dumnezeu, cunoaşterea Scripturii?

– Prima măsură care împiedică păcatul este mai degrabă conştiinţă că Dumnezeu este, decât că Dumnezeu există. Până când nu avem conştiinţa existenţei lui Dumnezeu, precum o mică flacără ce arde în sufletul nostru, nu putem avea conştiinţa nemuririi sufletului şi a destinului său. Din aceasta se naşte conştiinţa păcatului, a mizeriei spirituale, a nevoii de rugăciune şi pocăinţă, a morţii, a chemării omului, a Judecăţii şi rasplăţii. Numai când avem conştiinţa lui Dumnezeu poate exista în noi teama de El, frica de Judecată şi dorinţa de a trăi o viaţă bisericească, cunoscând şi înţelegând Scriptura şi Părinţii.

– Care este esenţa creştinătăţii? De ce am crede? În România, astăzi, multe voci susţin că Biserica are un rol prea mare în societate, că sunt mult prea multe biserici comparativ cu numărul de spitale şi şcoli, că nu ai neapărat nevoie de religie, doctrină, de nici un fel pentru a te feri de crimă şi imoralitate. Ce să le spunem?

– Avem credinţă pentru că Dumnezeu este Cel care stă la baza universului. Nu credem că există, ştim că există, El este experienţa noastră zilnică. Esenţa creştinătăţii este de a ne apropia mai mult de El.

În prezent, România urmează un val de occidentalizare, care a început cu căderea comunismului şi a crescut odată cu integrarea României în UE. Există astăzi un efort conştient, concentrat din partea Bruxellesului, în sine o colonie a Washingtonului, pentru occidentalizarea României. Şi ce înseamnă „occidentalizare” în acest context? Simplu: a face captivi spiritual, a seculariza. Iar asta înseamnă distrugerea vieţii spirituale, toată conştientizarea realităţii spirituale, a celeilalte lumi, întregul concept de Biserică şi mântuire veşnică. Aşadar, crează iluzia între blegii secularişti, care sunt manipulaţi de Vest, că nu mai avem nevoie de Biserică, e o pierdere de bani, că ne trebuie spitale, şcoli, asistenţă socială, noi şosele, totul pentru viaţa trupului şi o minte fără Dumnezeu.

Poate că România ar necesita mai multe dintr-acestea, dar ele nu vor salva România şi românii de la moartea spirituală. Asta numai Biserica o poate face. Există o Românie aici, pe pământ, dar există una, de asemenea, în cer – alcătuită din toţi acei români, ţărani şi voievozi care s-au făcut plăcuţi înaintea Domnului. Aceea este România care are valoare veşnică şi care trebuie să ne inspire, la care să ne raportăm, nu o Românie lipsită de caracter, occidentalizată, care va arăta şi se va comporta ca oricare altă ţară răpită spiritual, cu clădirile ei de sticlă şi beton, cultura hidoasă, golită atât de frumuseţe spirituală cât şi morală.

Puterea cuvântului.

– Un alt aspect bine remarcat este că ni s-a diminuat credinţa şi că acest proces evoluează pe zi ce trece. Ce ne-a omorât credinţa, părinte? Progresul? Bunăstarea? Propaganda?

– Ce ne ormoară credinţa este continua importanţă pe care o acordăm lumii. Aşa cum Sf. Ap. Ioan spune că lumea zace în păcate, iar stăpânul lumii este diavolul. Oricând ne ataşăm de lume, pierdem din credinţă.

– Fiindcă am pomenit de Scriptură, împărtăşiţi-ne trei pasaje scripturistice pe care le îndrăgiţi în special. De exemplu, am proaspăt în memorie ce s-a întâmplat cu Domnul nostru după ispitirea din Carantania. După plecarea diavolului, nebiruitor, Dumnezeu i-a trimis îngeri să-I slujească, drept cunună (Matei 4, 11). Sau când Apostolii, în drum spre Emaus, nu L-au recunoscut deşi Îl vedeau şi le vorbea (Luca 24, 13-22). Desigur ce a scris Sf. Ap. şi Ev. Ioan le întrece pe toate, fiind, poate, cea mai frumoasă parte din toată Scriptura. Dar numiţi doar câteva care v-au plăcut.

– Această sarcină este, desigur, imposibilă! Tot ce pot face cu o întrebare ca asta este să numesc trei pasaje care-mi vin acum în minte.

Întâi, vreau să precizez că iubesc în mod deosebit Evanghelia Sf. Ioan. Vreau s-o învăţ pe de rost. Deci prima citare este versetul de la început, care-l citim în noaptea de Paşti, a Învierii: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu”. Aceste cuvinte înseamnă mult pentru mine.

Apoi, ar fi versul de la Matei 6, 33: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă”.

La urmă, cuvintele Apostolului Pavel din prima Epistolă către Corinteni 1, 25: „Pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor şi ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor”. De fapt, tot capitolul îmi este foarte drag, mai ales versetele 22 şi 23: „Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie”.

– Într-adevăr o întrebare dificilă, părinte, mulţumesc pentru răspuns. Mă bucură să ştiu că mai sunt şi alţii care iubesc în mod deosebit cuvintele Sf. Ap. şi Ev. Ioan. Cred că oricui aş pune această întrebare, aş obţine răspunsuri profunde. Nu aveam de gând să vă întreb, dar pentru că aţi adus vorba, spuneţi ceva despre puterea cuvântului. Dumnezeu a făcut lumea numai cu gândul, Adam a pus nume naturii şi animelelor, iar acestea îl ascultau, răspunzândchemării lui. Mântuitorul a vindecat numai prin cuvânt… Cât de puternic este cuvântul?

– Domnul Hristos, a doua Persoană a Sfintei Treimi, este Cuvântul şi Înţelepciunea lui Dumnezeu „prin Care toate s-au făcut”, aşa cum mărturisim în Crez.

Omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Deşi avem trup de animal, un lucru ne deosebeşte de animale, faptul că avem suflet nemuritor, de vreme ce Dumnezeu a suflat Duhul Său asupra noastră… Această suflare a Duhului ne-a înzestrat cu suflet nemuritor şi putinţa de a vorbi. Nici un animal nu poate vorbi, cele mai dezvoltate pot doar să imite omul, cum e cazul cimpanzeilor care pot „maimuţări” fiinţele umane, papagalilor, care pot repeta cuvinte omeneşti, sau câinilor, care pot semăna psihic cu stăpânii lor şi chiar să le dăruiască afecţiune. Dar asta e imitare, nu inteligenţă, care este o facultate a sufletului.

Aşadar, vorbirea este un semn cum că suntem asemenea lui Dumnezeu, iar cuvântul omenesc este foarte puternic. Aţi auzit de zicala „stiloul e mai puternic decât sabia” – deci orice vorbă aşternută pe hârtie este foarte puternică, dumnezeiască. Pe de altă parte, chiar şi cu vorba, omul poate distruge. Cel mai mare duşman al nostru este limba, spun Părinţii. Şi totuşi, avem un Ioan Gură-de-Aur şi un Nicolae Velimirovici, Gură-de-Aur al sârbilor. E-adevărat, cuvintele rostite de oamenii răi, rănesc şi produc rău, dar în timp ele sunt uitate, pe când spusele oamenilor buni fac înconjurul lumii, fiind traduse şi repetate de milenii. Asta deoarece cuvântul omului este o reflexie a Cuvântului lui Dumnezeu. Cu siguranţă, cel mai mare exemplu în acest sens sunt cuvintele Fiului lui Dumnezeu, care au fost traduse în aproximativ 2000 de limbi, în aproape 2000 de ani.

– În Sfânta Scriptură găsim răspunsuri la multe probleme despre: credinţă, familie, societate, etc. Însă dacă aş fi cinic aş spune că multe căderi importante au avut loc tocmai în acest spaţiu creştin. Încotro se îndreaptă societatea noastra, părinte? Ritmul devine din ce în ce mai insuportabil. Muzica e infectată cu versuri satanice şi imorale, televiziunea impulsionează spre rău, la şcoală învaţă să facă sex şi să se drogheze… Ce poate face un creştin adevărat în aceste circumstanţe?

– Lumea se reîntoarce la păgânismul primelor trei secole, pe care l-au combătut Sfinţii Părinţi. Ce putem face? Să ne rugăm! A ne ruga înseamnă a vorbi cu Dumnezeu, este un act supranatural. Fiecare secundă în care ne rugăm e o secundă în plus dedicată eternităţii şi nu lumii acesteia, ceea ce este peste natură nu în natura căzută. Se zice „spune-mi ce citeşti, ca să-ţi spun cine eşti”. Vorbim noi cu Hristos, cu Maica Domnului, cu Sfinţii şi Îngerii, sau vorbim cu televizorul?

– În România zicala e puţin diferită „spune-mi cu cine te împrieteneşti, ca să-ţi spun cine eşti”, dar merge îm ambele cazuri. Deci să ne împrietenim cu Dumnezeu şi Sfinţii Săi… Un sfat bun!

– Şi să nu deznădăjduim. În diverse momente ale istoriei, Apocalipsa a fost foarte aproape, în alte momente s-a îndepărtat. În prezent, se află într-un stadiu de înaintare accelerată, dar asta nu trebuie să dureze. O putem întoarce. E-adevărat că ne aflăm într-un tren care se îndreaptă rapid spre terminus, spre sfârşitul lumii. Dar, ştiţi, trenurile se mai şi strică, pot fi oprite şi se pot merge în marşarier. Nimic nu e inevitabil cu trenul ăsta. Depinde de noi.

S-avem încredere în Pronia divină. Numai El poate face bine din rău. Aşadar, nu credeţi profeţiile sumbre şi cinismul celor ce şi-au pierdut credinţa, pentru că şi-au pierdut de-asemenea şi speranţa. Şi tocmai pentru că şi-au pierdut speranţa şi-au pierdut şi dragostea.

Rugăciunea sporeşte răbdarea, iar răbdarea aduce nădeje. Viaţa duhovnicească.

– În ce priveşte prezentul, ne putem mulţumi sau justifica lipsa de rezistenţă pe ideea ca nu putem face nimic, să cedăm „lumii”?

– Fiecare rugăciune, fiecare post, fiecare participare la slujbă, fiecare spovedanie, fiecare Împărtăşanie reprezintă un act de rezistenţă în faţa lumescului şi a piramidei ei inversate de valori. Totul e-n mâna Domnului. Nu sunt în asentimentul celor care acuză alte rase sau grupuri de conspiraţie. Nu există decât un singur conspirator împotriva noastră – diavolul.

Da, în anumite momente, diavolul foloseşte diverşi oameni, grupuri şi ideologii contra noastră. Spre exemplu, la un moment dat, comuniştii au fost cei pe care i-a manipulat şi folosit împotriva noastră, în timp ce astăzi, nu mai are vreme de comunism; este irelevant pentru cauza lui. Azi, are ajutoare mult mai eficiente. Din nefericire, mulţi acceptă aceşti noi duşmani în casele lor, în timp ce n-ar fi acceptat niciodată comunismul. Toţi duşmanii noştri, sunt, de fapt, victime ale satanei, care au renunţat la libertatea dăruită de Dumnezeu pentru a deveni robii diavolului. Toţi aceşti oamnei sofisticaţi, „educaţi”, care cred că ştiu totul şi că vor salva omenirea cu tehnologia lor, sunt victime slabe, marionete ale diavolului.

– Părinte, o curiozitate despre care am vrut să vă întreb şi data trecută, cât de des spovediţi şi împărtăşiţi acolo?

– Încurajez spovedania şi Împărtăşania regulat. Recomand o dată pe lună, dar de multe ori oamenii vin mai rar. Când trăieşti într-o ţară ortodoxă prin tradiţie, poate nu vă împărtăşiţi aşa des, însă în ţările occidentale, adevărate deşerturi spirituale, trebuie să participi activ la viaţa bisericii, ca să poţi supravieţui spiritual. De asemenea, cred în pregătirea cu atenţie înaintea Cuminecării, care trebuie însoţită de post, rugăciune, citirea Evangheliilor, Epistolelor şi a vieţilor sfinţilor. Viaţa noastră duhovnicească este un cerc virtuos: avem nevoie de Harul divin din Sfintele Taine, dar trebuie să depunem eforturi pentru a lua parte regulat la aceste Taine. Împlinind aceste condiţii, vom căpăta râvna pentru pocăinţă şi dorinţa de a ne împărtăşi şi mai des.

Dar vreau să mai spun ceva, pentru a mă face mai bine înţeles. Nu ajunge doar rugăciunea. Dacă suntem sinceri în rugăciune, trebuie să şi acţionăm în concordanţă. Aşa cum Sf. Ap. Iacob spune, „credinţa fără fapte, moartă este” (cf. Iacob, 2, 17). Un suflet viu, acţionează. Întâi se roagă, apoi acţionează. Un suflet mort, n-are nici credinţă, nici fapte. Iar un suflet pe moarte, dar care încă nu a murit, poate cădea cu uşurinţă într-un pietism pasiv, un fel de fatalism, un chietism. Asta nu e o atitudine ortodoxă. De exemplu, mulţi spun doar că Dumnezeu este milostiv. Desigur, e adevărat, dar El este de asemenea şi Drept Judecător. Părinţii spun că atunci când ne gândim la păcatele altora, ar trebui să ni-l imaginăm pe Dumnezeu milostiv, dar când ne gândim la ale noastre, să ni-l imaginăm ca Drept Judecător şi să ne cutremurăm. Cum ne mântuim? Prin rugăciune şi Împărtăşanie, dar întotdeauna acestea trebuie însoţite de implicare. Citiţi la Matei, capitolul 25, cum trebuie să-i îmbrăcăm pe cei goi, să adăpostim pe cei străini, să hrănim pe cei flămânzi, să vizităm bolnavii şi pe cei din închisoare. Toate se referă atât la sensul literar, cât şi la cel spiritual, adică la cei goi spiritual, la cei înfometaţi spiritual, la cei străini spiritual şi la cei bolnavi şi captivi spiritual. Şi sunt încă şi mai multe exemple.

Un suflet viu porneşte şi împlineşte aceste lucruri. Priviţi la Sf. Ioan de Kronstadt. A ridicat aşezăminte, a ajutat alcoolici, a strâns prostituate de pe străzi, oferindu-le un loc sănătos de muncă, şi deci, un venit. Sf. Nicolae a făcut la fel, Sf. Vasile cel Mare, la fel. Credinţa ortodoxă este una activă, nu pasivă. Cred că multe probleme ale Europei de Est vin din faptul că regimul comunist nu i-a îngăduit nici o implicare în social. Iar acum, această pasivitate a devenit firească. Noi nu suntem protestanţi şi nu trebuie să cădem în extrema opusă a activismului social, numai acţiune, fără rugăciune. Pasivism. Activism. Toate ism-urile sunt dăunătoare. Ortodoxia nu este un ism. A fi activ social, nu este o ideologie pentru noi, nu este un scop în sine, ci doar urmarea faptului că avem credinţă, că ţinem poruncile – iubeşte-L pe Dumnezeu şi iubeşte-ţi aproapele.

– Cum să înţelegem fragmentul din rugăciunea din cadrul Liturghiei, înainte de Împărtăşanie: nu voi spune vrăjmaşilor taina Ta, nici sărutare îţi voi da ca Iuda…

– „A spune vrăjmaşilor Taina Ta” înseamnă a fi un trădător al lui Hristos, în loc să ne spovedim Lui. „Sărutul lui Iuda” înseamnă sărutul unui ipocrit. Iar păcatul a devenit instituţionalizat în zilele noastre, lucru foarte trist. Trebuie să interpretăm aceste cuvinte ca pe o avertizare. Suntem gata să-I fim credincioşi, să-L mărturisim? Dacă nu, sincer, ar trebui să ne fie ruşine că ne numim ortodocşi şi degeaba ne mai împărtăşim.

– Putem considera păcatul un act de trădare faţă de Dumnezeu?

– Da, păcatul este un act de necredinţă, de trădare a Împăraţiei lui Dumnezeu. Dar nu trebuie sădeznădăjduim, pocăinţa este mereu posibilă. Dumnezeu ne primeşte înapoi.

Autoservirea şi încurajarea egoismului. Evadarea în natură.

– Se pare că oamenii sunt interesaţi numai cum să consume şi să stăpânească mai mult. Lumea este egoistă. Chiar şi pe acest tărâm binecuvântat, observăm un dezinteres crescând faţă de religie. Oamenii când au necazuri, mai degrabă tind să-l înjure pe Dumnezeu, decât să se întoarcă la El. Să fie pentru că Dumnezeu nu ne îndeplineşte cererile egoiste?

– Întregul sistem vestic de consum se bazează peegoism: „mă iubesc doar pe mine însumi”. Aceasta crează inimi împietrite, capabile doar de iubire de sine. Sistemul occidental, pe care România se pliază acum, e în întregime bazat pe sine. Ce înseamnă consumerismul? Auto-absolvire-de-păcate, auto-măgulire, iubire de sine. Deoarece cultura modernă este egoistă, este destructivă faţă de orice colectiv, familie, naţiune, şi desigur, faţă de Biserică, cel mai mare colectiv care se opune individualismului. Ca şi ţările vestice, România urmează acum un curs auto-destructiv, sinucidere spirituală, deci şi culturală.

– Ştiţi la ce mă gândesc? Această bunăstare adusă de tehnologie te poate face fericit într-un fel, dar nenatural, fiindcă te împinge spre egoism. Luptându-te pentru propriul interes, pentru propria reuşită, uiţi de cei din jur, în timp ce necazul te ţine într-o stare de veghe. Când eşti necăjit, îl vezi şi pe celălalt de lângă tine când e necăjit, dar când îţi merge bine nu-l mai vezi. Omul aleargă după plăcere dar totul este o iluzie. La un moment dat te plictiseşti de atâta alergătură şi vrei altceva (altă plăcere deşartă). De ce nu ne găsim fericirea/împlinirea în lucrurile care produc plăcere?

– Da, sunt de acord. Consumerismul este pur egoism. Totul a început prin conceptul american de „autoservire”. Cum rămâne cu „servitul” celorlalţi?

Astăzi, văd tineri care trăiesc într-o lume antisocială a lor, cu MP3-uri, cu laptopuri, cu Facebook, cu MySpace, asta personalizată, aia personalizată. Sunt izolaţi faţă de alţii, faţă de realitate, într-o lume virtuală, centrată pe sine. Al meu, al meu, al meu. Eu, eu, eu. Mie, mie, mie.

Insatisfacţia se datorează faptului că aceste lucruri aducătoare de plăcere funcţionează doar pe termen scurt. Ele satisfac trupul, simţurile şi mintea doar pentru o perioadă scurtă, dar nu pot face nimic pentru suflet, care numai el singur este nemuritor. Miezul societăţii moderne e axat pe furnizarea acestor plăceri pe termen scurt, de moment, pentru că este lipsit de suflet şi e muritor, efemer.

– Găsesc interesant, fascinant chiar, câte lucruri poţi învăţa prin interacţiunea cu animalele şi natura. Când plantezi o sămânţă şi o îngrijeşti să răsară, când hrăneşti animalele primind ca recunoştinţă blândeţea lor; florile, păsările, e ca şi cum „cineva” încearcă să ne trimită/înveţe un mesaj. Nu aţi crede? În timp ce o societate eminamente tehnologizată, refuză într-un fel această lecţie.

– Cine a plantat Edenul „în Est”? Dumnezeu. Ne amintim că Dumnezeu „se plimba prin Grădină în răcoarea zilei”. Deci fiecare îngrijire de creaţia lui Dumnezeu este, de fapt, o imitare a lui Dumnezeu, Tatăl cel iubitor. Omul ar face bine să gândească despre el că este mai degrabă un grădinar decât un tehnolog. Şi tehnologia este o imitare a lui Dumnezeu, dar imperfectă, defectuoasă, întotdeauna are un dezavantaj, un efect secundar. De ce? Pentru că Dumnezeu e bun, dar omul e păcătos, iar păcatul afectează şi se răspândeşte în tot ce face, crează, atinge.

Îmi aduce aminte când americanii au ajuns pe lună, primul lor proiect a fost să instaleze rachete acolo. De ce? La fel şi cu spaţiul, atât americanii cât şi sovieticii au avut proiecte pentru „sateliţi ucigaşi”, pentru „războiul stelelor”. Imediat cum ajunge omul undeva, face probleme, atât de inutile.

În zilele noastre, oamenii încep să revină la ideea de „protejare a naturii” de propria-i tehnologie. Dar chiar şi aşa, dacă privim atent, şi asta e dăunător, pentru că încearcă să protejeze mediul tot prin tehnologie. Spre exemplu, mi s-a spus că maşinile electrice sunt foarte periculoase, nu numai pentru că, desigur, trebuie să se alimenteze de la o sursă electrică, dar şi pentru că nu pot fi reciclate, bateriile lor fiind foarte dăunătoare mediului.

În general, acest ecologism nu este decât o venerare neopăgână a naturii. Cuvintele „mediu înconjurător” este total greşit, necreştinesc, pentru că este centrat pe om, pentru că vorbeşte doar de ce „înconjoară omul”. O mişcare ecologistă creştină ar vorbi despre îngrijirea „creaţiei lui Dumnezeu” nu despre „mediul înconjurător al omului”. Şi cu asta ne întoarcem la imaginea omului ca grădinar, în Grădina Domnului. Până nu vom face acest lucru, Dumnezeu nu va mai „păşi” niciodată printre noi.

Efemeritate sau eternitate, două principii care se exclud reciproc.

– Un mare teolog român (Dumitru Stăniloae) a spus că omul e împins spre patimi de frica morţii, dar paradoxal, în starea de după plăcerea aceasta trecătoare, el simte tocmai mirosul morţii, morţii spirituale, desigur.

– Ne temem de moarte fiindcă este un procesc nefiresc pentru noi. Dumnezeu nu ne-a creat pentru moarte, ci pentru viaţă; El e numit Creatorul, Dătătorul de viaţă. Moartea a venit în lume prin păcatul lui Adam (Romani 6, 23). Totuşi, până nu acceptăm realitatea căderii noastre, starea noastră păcătoasă, nu ne putem pocăi. Şi fără pocăinţă nu putem scăpa de moarte. Fugim de ea, prin afirmarea cărnii păcătoase, dar apoi ne dăm seama că aceasta este muritoare. Ne îmbogăţim material, dar nu găsim nici o fericire în materie, ba chiar regretăm trecutul, când nu eram bogaţi.

– Este foarte interesant faptul că nu putem dormi din cauza grijilor pământeşti, dar faptul că nu ne mântuim nu ne îngrijorează aşa de mult. Îmi amintesc nişte pasaje din Pateric:
„ – De ce eşti trist, avva?
– Încă mai mănânc”.
„ – De ce eşti trist, avva?
– Încă mai dorm.” Dar acum, indiferent de cât are, omul caută să adune şi mai mult. Unde-ţi este comoara, acolo ne este şi inima (Luca 12, 34) ?

– Ca oricare altă minciună, păcatul este un cerc vicios, ca un drog, o dependenţă. Odată ce pornim, vrem să continuăm. Putem întrerupe acest obicei numai prin căinţă, printr-o viaţă nouă, consacrată raiului. Cuvântul grec pentru pocăinţă este „metanoia”, care înseamnă „o shimbare a minţii”. Şi asta este ce trebuie să facem, să ne schimbăm mintea, să întoarcem spatele păcatului şi să ne iîntoarcem la casa Tatălui nostru.

– Am vorbit despre Scriptură şi despre prezent, să vorbim un pic de viitor. Omenirea a fost dintotdeauna interesată de cunoaşterea viitorului, de zilele din urmă… Acum, oamenii vorbesc numai despre asta, conspiraţii, sfârşitul lumii, otrăvuri, şi altele asemenea. Câteodată am impresia că ştim mai multe despre Apocalipsă decât Însuşi Dumnezeu, dar mai nimic despre Înviere. Ce impact poate avea această vedere îngustă şi negativistă asupra sufletelor noastre? Ce aduce sfârşitul, cum îl putem întârzia şi care ar fi atitudinea corectă pentru acest subiect?

– Nu recomand nimănui să citească Apocalipsa, singura carte profetică a Noului Testament. Să ne concentrăm pe cele patru Evanghelii, peEpistole şi Psalmi. Poate fi chiar periculos să citim Apocalipsa; sufletul tău trebuie să fie pregătit pentru asta. Toată această preocupare cu sfârşitul lumii poate fi negativă, cu pseudo-profeţiile, morbiditatea şi deznădejdea sa. Cum ai spus, Învierea e cea cu adevărat importantă.

Nu sfârşitul lumii ar trebui să ne preocupe, ci sfârşitul nostru, adică moartea şi judecata noastră. Hristos ne-a chemat să ne mântuim pe noi înşine. Nu suntem noi salvatorii lumii, El e singurul Salvator al lumii. Numai mântuindu-ne pe noi, putem ajuta efectiv şi pe alţii.

Toate speculaţiile despre sfârşit sunt zadarnice. Mântuitorul Însuşi spune că numai Tatăl ştie când vine sfârşitul (Matei 24, 36). Deci, dacă vreo fiinţă umană pretinde că ştie când va veni sfârşitul, este doar mândrie, aroganţă, minciună (iluzie), deoarece susţine că ştie mai multe decât Dumnezeu.

Putem amâna prin pocăinţă. Fiecare act spiritual înseamnă o prelungire cu încă o secundă a lumii, timp în plus pentru pocăinţă. Sfârşitul va veni atunci când nu va mai exista nici o faptă spirituală, cu alte cuvinte când lumea va fi moartă spiritual, ca pe vremea lui Noe.

Atitudinea firească este să ne preocupăm desprepropria moarte şi mântuire. N-ar trebuie să ne îngrijorăm prea tare, ştiind că Dumnezeu este dragoste. Dacă nu vom gândi aşa, ne va cuprinde deznădejdea.

Mereu atenţi la realitate, niciodată depăşiţi de ea. Necesitatea de a avea un suflet viu.

– Totuşi, părinte, trebuie să-i informăm pe cei din jur despre ce se petrece, pentru că după atâţia ani de îndoctrinare, suntem supuşi alteia, de acelaşi tip. Oamenii obişnuiţi nu ştiu asta pentru că în media nu se spune, iar mulţi nu au acces la internet, sau la o sursă de informaţii credibilă. Cred că este necesar să informăm aproapele pentru ca acesta să ia cea mai bună decizie, în cunoştinţă de cauză.

– Desigur că trebuie să fim conştienţi de ce se întâmplă în jurul nostru şi să spunem şi altora. Este absolut vital pentru că astăzi lumea este manipulată de forţele întunericului. Trebuie să creem o conştiinţă ortodoxă, o ortodoxie conştientă. „Iată, vă trimit în mijlocul lupilor;, fiţi, aşadar, înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii” (Matei 10, 16). Încă o dată, repet, nu suntem din lume, dar trăim în lume. Asta nu înseamnă că trăim într-un ghetou, trăim în realitate şi trebuie să ştim ce atitudine să avem în faţa realităţii. Asta înseamnă să fim „întelepţi ca şerpii”. Pe de altă parte, trebuie să ne străduim să ne menţinem „curaţi”, altfel spus „blânzi ca porumbeii”. Trebuie să ne păstrăm integritatea, dar trebuie, de asemenea, să cunoaştem natura firii umane şi duşmanii activi din lumea ce ne înconjoară. Dacă nu cunoaştem tactica duşmanului, cum vom rezista?

Astăzi, toată lumea încearcă să ne îndoctrineze, să ne spele creierul, iar acest lucru a fost mult mai rău pe timpul comuniştilor. Că aceştia s-au înşelat, este evident. Totuşi, lumea vestică este mult mai subtilă, iar ideologia sa, al ei „Sex in the city” este mult mai periculos. Comuniştii au fost neandertali. Cine mai foloseşte astăzi ciocanul şi secera? Acum avem maşini asistate de calculator şi tractoare ghidate prin satelit. Deci, Vestul, inclusiv UE, este foarte sofisticat şi din această cauză propaganda lor este mai puternică decât cea a naziştilor. Doctrina lumii occidentale este o formă de exaltare a păcatului. Spune: „hai, fă-o, dacă te vei simţi bine”. Când realizăm consecinţele, este deja prea târziu, suntem deja dependenţi. Dacă UE ar face un târg, oferindu-ne o sumă considerabilă de banipentru a ne vinde sufletele, am zice nu. Dar trebuie să ştim natura târgului, uneori poate fineutru spiritual, atunci şi numai atunci, putem accepta.

Trebuie să fim vigilenţi, ne îndreptăm spre sfârşit. Evident, cu fiecare secundă care trece, suntem mai aproape, dar asta nu trebuie să devină o obsesie.

– Vorbind despre vederi înguste şi gândire protestantă, am întâlnit clerici sau monahi respectabili care clasifică totul după standarde definite de ei, care fac din regulă scop. Nu vorbesc despre interpretări dogmatice personale, mă refer la faptul că gândesc după tipare şi litere (litera omoară, Duhul eliberează (II Corinteni 3, 6). Care este graniţa dintre literă şi duh, cum spune Sf. Ap. Pavel în Epistola sa?

– Nu trebuie să fim ca fariseii, care fac idoli din reguli (să nu vindeci sâmbăta, altfel spus, să nu faci bine sâmbăta). Dacă sufletele noastre sunt vii spiritual, atunci vom şti ce să facem. Trebuie să ne întrebăm mereu, în ce constă binele cel mai mare – urmarea în literă sau în duh? Desigur, de cele mai multe ori coincid, dar nu întotdeauna. Fiecare suflet are nevoie de doza potrivită de medicament spiritual, la timpul cuvenit.

De exemplu, vă pot spune despre o tânără, foarte zeloasă, dar nu după discernământ, care postea excesiv, mândrindu-se cu asta. A ajuns la mine foarte bolnavă trupeşte. I-am dat un canon să nu postească Postul Paştilor decât în Săptămâna Mare. Într-adevăr, i-am recomandat să mânănce cât poate, pentru a-şi restabili sănătatea. Pentru asta voi da răspuns în Ziua Judecăţii. Mai târziu mi-a telefonat medicul ei de familie şi mi-a mulţumit, zicând că „am salvat-o”, pentru că se îmbolnăvise foarte grav. Deci care a fost binele cel mai mare?

Despre naţiune. Diversitate în unitate. Sfinţii sunt mereu alături.

– Părinte, în final, aş vrea să vorbiţi despre semnificaţia naţiunii, nu politic, ci după contextul desprins din Facere. De ce sunt aşa de multe naţiuni? Au ele un rol istoric? Contează trecutul unui neam, recunoştinţa faţă de strămoşi? Vor fi naţiunile judecate?

– Dumnezeu a împrăştiat oamenii pe întreg pământul, după dărâmarea turnului Babel. Deci, multe limbi şi neamuri au apărut atunci. Unitatea unei naţii nu stă în construirea unui turn Babel la Bruxelles sau Washington, ci în Duhul Sfânt de la Rusalii. Aceasta este unitatea spirituală ce permite diversitatea, în timp ce actuala unitate impusă politic, globalismul nu are alt scop decât de a distruge diversitatea şi a ne nivela pe toţi.

Trebuie să ne iubim ţara în care a rânduit Dumnezeu să ne naştem, fiindcă Dumnezeu i-a dat frumuseţea naturii şi a permis frumuseţii făcute de om să apară. Această dragoste se cheamă patriotism, care diferă readical de naţionalism. Patriotismul înseamnă iubirea propriei ţări, nu a statului sau guvernului, deci a politicii. Mai mult, patriotismul presupune şiiubirea altor ţări, fiind şi acestea create de Dumnezeu. Cine iubeşte frumuseţile pe care Dumnezeu le-a lăsatîn ţara sa, ştie să aprecieze şi frumuseţile pe care Dumnezeu le-a dat altor ţări. Ori naţionalismul n-are nimic de-a face cu Dumnezeu, totul se rezumă la mândrie statală şi ură faţă de alte neamuri. Acesta este un păcat, aşa cum am putut vedea că a fost şi nazismul.

Fiecare naţiunue are rolul ei în lume, în istorie, pe care îl vom înţelege desluşit la sfârşitul vremurilor, aşa cum vom afla şi reuşita sau nereuşita împlinirii acestui scop, a voii lui Dumnezeu în istorie, dacă a rămas fidelă moştenirii bune a trecutului, celor mai bune împliniri ale strămoşilor. Fiecare ţară are un înger păzitor şi fiecare ţară, prin cetăţenii săi, va fi judecată la sfârşit.

– Vorbiţi-ne de trecutul Angliei, despre sfinţii englezi…

– Întâi, nu putem separa Anglia de celelalte ţări vest-europene (prin vest-europene vreau să spun toate acele ţări care au trecut prin Evul Mediu, iar mai apoi prin mediul catolic şi protestant modern. În acest sens spiritual, Europa de Vest include, de exemplu, Ungaria şi Polonia).

Toate ţările vestice poate fi spus că trăiesc într-un stadiu de uitare, în ţara nepăsării, cum spune psalmistul. Acesta este tărâmul dezrădăcinării şi deci, al neliniştirii. Cei care-şi uită trecutul, copilăria, părinţii, strămoşii, sunt cei care trăiesc într-o stare de isterie. Iar în ce priveşte Europa de Vest, ne putem întreba ce ştie ea despre sfinţii săi, despre strămoşii îndepărtaţi care au trăit pentru Hristos? Aproape nimic. Europa de Vest şi-a îngropat trecutul, trăind dezrădăcinat, în aer. Dar va veni ziua, şi acum a sosit, când Europei i se va aminti de trecutul ei şi atunci va avea posibilitatea alegerii, să se întoarcă precum un fiu rătăcitor ce este, ori să renunţe complet la creştinismul său.

În cazul Angliei, mai ales, de asemenea şi-a părăsit sfinţii, de 1000 de ani, când a părăsit comuniunea cu Biserica Ortodoxă Universală. Sfinţii Angliei sunt tot aici, numai că sunt ignoraţi, dispreţuiţi, batjocuriţi de aproape toată Anglia modernă, şi nu uitaţi că „Anglia modernă” are aproape 1000 de ani.

Decât să vorbesc despre sfinţii Angliei, mai degrabă v-aş prezenta un singur exemplu. Acum trei luni m-am aflat într-o biserică străveche din Anglia, într-un loc numit Dorchester. Moaştele sfântului local, Sf. Birinus, care a trăit în secolul VII, sunt îngropate sub podeaua bisericii (iată cum dezonorează protestanţii sfinţii). Nimeni nu ştie exact unde anume se află îngropat, dar noaptea, localnicii îl pot auzi pe sfânt ieşind din mormânt şi mergând prin biserică. Şi aşa este, sfinţii nu ne părăsesc, noi îi părăsim. Dumnezeu nu ne părăseşte, noi Îl părăsim. Tâlcuiesc această întâmplare cu Sf. Birinus ca fiind de pază, patrulând, ca alţi sfinţi ai Angliei, încă rugându-se pentru moştenirea sa, pentru mica turmă de ortodocşi care a mai rămas pe aceste meleaguri.

– Iubite Părinte, mulţumesc pentru aceste rânduri frumoase. Sunt sigur că acest nou interviu va fi apreciat cel puţin ca primul. Urări de bine din România!

– Dumnezeu să binecuvâteze ţinutul românesc. Vă rog să vă amintiţi şi de mine, păcătosul, în rugăciunile voastre, în faţa candelelor din bisericile şi mănăstirile voastre, astfel încât Dumnezeu să aibă milă de mine şi de noi toţi, cei de aici.

A GREAT NEW INTERVIEW WITH FATHER ANDREW PHILLIPS

The following interview was taken in autmun 2010 and published in the march issue of ROST magazine (2011). Begining with the year of 2011, Fr. Andrew agreed to be a 1. correspondent of ROST magazine and depending with the time he has, he will send some articles, from time to time, to be published.

Intro: Dear father, let’s continue the interview we had last spring. But this time, let’s narrow down the topics and talk about concrete things. More then any other religion, Christianity speaks about a new coming, eternal life and resurrection.

BM – How aware are today’s Christians about the fact that they belong to „another world” (as you have said in the first interview)? Why don’t we „resist unto blood, striving against sin” (Hebrews 12, 4)?

Fr.A – We are in the world, but ‘not of the world’ (Jn. 15, 19). In this there is a contradiction, a tension, but tension can always be creative. Today’s crisis, and the word ‘crisis’ in Greek means ‘judgement’, comes from the fact that people no longer recognise that we are not of the world, most are not even faintly aware of it, they see only an earthly destiny for humanity. According to them our destiny is to become compost, for an earthly destiny always ends in death. They find that this diabolical illusion of imagining that we are of the world makes their life easier, because it means that they have no responsibilities before the face of Eternity, before God. This is escapism.

To resist, to strive against sin is difficult, for the kingdom of heaven is taken by force, only with great effort (see Matt. 11, 12). And what is the Church, after all? It is the only true Resistance Movement in the world, the only true ‘Liberation Front’. I remember the revolution in Romania in 1989, when you had a ‘National Salvation Front’ under Petre Roman. We knew that it would not succeed, that you would only pass from one tyranny, the Communist, to another, that of Mammon, because it was not the real National Salvation Front. Your true and only National Salvation Front is the Romanian Orthodox Church. But resistance is difficult, because we are lazy. How much easier to swim with the tide, to go with the world than to resist it and all its temptations and vanities. But be warned, that way is spiritual self-destruction. In the West, this is obvious.

BM – Before we proceed to the next question, let’s get something clear. First, what’s the link between financial troubles and the judgement of God? What if „crisis means judgement” as you say? And second, I’m sure you haven’t met Petre Roman personally, or anyone else from FSN. Today, it turns out you were right but how could you’ve known that then?

Fr.A – All human troubles stem from human sinfulness. If there were no sin, we would still be in Eden. We can use long words like ‘financial troubles’ but in fact it means ‘greed’ – a much simpler word. The point is that all that we do has consequences. We can live in illusion for years, we can get into debt for years, but sooner or later reality will intervene. All human actions have consequences. If the actions are sinful in intention, the results will always be sinful. Indeed, very often, the consequences are far worse than the actions. For example, an irresponsible girl gets pregnant by an irresponsible man; the consequences are going to last for a lifetime, for generations, ‘unto the third generation’ as the Book of Exodus says. And the consequences of sin are called ‘judgement’. ‘We have a financial crisis’, say the politicians. What this actually means, though most politicians are too dishonest to admit it, is: ‘We are being judged by the consequences of our sins’.

Of course, I have never met Petre Roman, but it is very simple. Anyone who promises that he can save you is either a liar or else in as state of self-delusion. Only Christ the Saviour can save. Any conscious Orthodox Christian knows this.

BM – What should the attitude of a believer towards sin be, and after all, how we should define sin, because many consider to be sin only murder, rape and theft?

Fr.A – Sin is everything that separates, distances and alienates us from God, from our inevitable destiny, because we will have to stand before Him at the Last Judgement. Why deny the inevitable and refuse to prepare for it? Preparation for Judgement is to fight against sin now. If we do not do this, then we shall experience standing before the presence of the Eternal God as a burning fire, not as a loving warmth.

BM – Is indifference (in all its aspects) a sin?

Fr.A – Indifference is a disease of the soul, the disease of the Church of the Laodiceans, which
happens when our souls begin to die. Once indifference has contaminated our souls, there is only one step from that to hostility to God. Why? Because indifference means emptiness, a vacuum and satan always fills vacuums. It is not possible for there to be spiritual emptiness, it always gets filled, either with negative or else with spiritual energy. The choice is ours.

BM – What is, in simple words, the first measure that restrains sin? Is it fear of death, fear of God, knowlege of the Scripture?

Fr.A – The first measure that restrains sin is rather a consciousness that God is, that He exists. Until there is a consciousness of the existence of God, like a small flame that burns in our souls, there can be no consciousness of the immortal soul and its destiny. From here grows the consciousness of sin, of spiritual dirtiness, of the need for prayer and repentance, of death, of human destiny, of judgement and retribution. Only when we have a consciousness of God can there be in us fear of Him, fear of judgement and the desire to live a Church life and know and understand the Scriptures and the Fathers.

BM – Father, what is the essence of Christianity? After all, why would we believe, anyway? In today’s Romania, many voices claim that the Church has a much too important role in the community, that there are way too many churches compared to hospitals and schools, that you don’t need religion, aka doctrine, (of any kind) to keep out of murder and immorality. What should we tell them?

Fr.A – We believe because God is the reality that underpins the universe. We do not believe that He exists, we know that he exists, He is our daily experience. The essence of Christianity is to move nearer to Him.

At the present time, Romania is undergoing a wave of Westernisation. This began with the fall of Communism and then accelerated with Romania’s entry into the EU. There is now a concerted, conscious effort, organised and funded from Brussels, which istelf is a colony of Washington, to westernise Romania. And what does ‘westernise’ mean in the current context? It simply means to make spirtually captive, to secularise. And that means to destroy spiritual life, all awareness of spiritual reality, of the other world, all concept of the Church and eternal salvation. Therefore they create the illusions among the foolish secularists, who are manipulated from the West, that we do not need the Church, it is a waste of money, you need hospitals, schools, social security, new roads, everything for the life of the body and for the mind without God.

Perhaps Romania does need more of those things, but those things will not save Romania and Romanians from spiritual death. Only the Church can do that. There is Romania here on earth, but there is also a Romania in heaven – all those Romanians, peasants and voevody (princes) who have pleased God. That is the Romania which has eternal significance, that we must be inspired by and look to, not a degutted, westernised Romania, which will look like and behave like any other spiritually kidnapped country, with its glass and concrete blocks, its spiritually ugly culture, emptied of all spiritual and so moral beauty.

BM – Another aspect well observed is that our faith has diminished and it’s continuing to diminish further. What killed our faith, father? Is it progress, wealth, propaganda?

Fr.A – What is killing our faith is the ever greater importance that we attach to the world. And as St John the Theologian says, the world lies in evil and the prince of the world is satan. Wherever we prioritise the world, then we lose our faith.

BM – Because we mentioned the Scriptures, share with us 3 passages from the Scriptures that you love especially. For instance it is still fresh in my memory what happened to Our Lord, after he was tempted in Quarantania, and the devil left: the place was filled with angels (Mt 4, 11). Or when the Apostles were on the way to Emmaus and they didn’t reconginze Him (Lk, 24, 13-32). Of course, what the holy Apostle and Evangelist John wrote is really amazing and probably the most beautiful verses from the whole of the Scriptures. But name just a few you like most.

Fr. A – This, of course, is an impossible task! All I can do with such a question is to refer to the first three parts of Scripture that come to my mind.

First of all, I especially love the Gospel of St John. I want to learn it by heart. So my first quotation is the opening verse that we read on Easter Night, the Night of the Resurrection: ‘In the beginning was the Word, and the Word was with God, and the Word was God’. This is very important to me.

Secondly, there is the verse from St Matthew 6, 33: ‘Seek ye first the kingdom of God, and His righteousness; and all these things shall be added unto you’.

Finally, there are the words of the Apostle Paul from the First Epistle to the Corinthians 1, 25: ‘The foolishness of God is wiser than men; and the weakness of God is stronger than men’. But in fact that whole chapter is very dear to me, especialy verse 22; and 23: ‘The Jews require a sign, and the Greeks seek after wisdom: But we preach Christ crucified…’

BM – Indeed a tough questoin, Father, thank you for your answer, I’m glad there’s someone else loving the words of St. John, more than others… I think no matter who I ask this question I’ll get a profound answer. I wasn’t going to ask you, but sine you mentioned it, say something about the (power of the) word. God made the world just by thinking of it, Adam named the animals and the nature and they obeyed him and answered his call. Christ healed only by word, and so on… Just how powerfull is the word.

Fr.A – Christ, the Second Person of the Holy Trinity, is the Word and Wisdom of God, ‘by Whom all things were made’, as we confess in the Creed.

Now man is made in the image and likeness of God. Although we have an animal’s body, one thing distinguishes us from animals, we have an immortal soul since God breathed on us. This breath or spirit of God gave us an immortal soul and so the faculty of speech. No animal can speak, the most advanced animals can only imitate man, as for example with chimpanzees, which can ‘ape’ human-beings, with parrots that can repeat human speech, or with dogs which physically resemble their owners and even give them affection. But this is imitation, this is not intelligence, which is a faculty of the soul.

Speech therefore is the sign that we are God-like and human speech is very powerful. You have heard the saying, ‘the pen is mightier than the sword’ – so even speech written down is powerful, God-like. On the other hand, with speech, man can destroy. Our ‘worst enemy is our tongue’, say the Fathers. And yet we have St John Chrysostom – the Golden-mouth and St Nikola Velimirovich, the Serbian Chrysostom. True, the words that evil men speak hurt and cause evil, but with time even they are forgotten, but the words of good men and women have go round the world, are translated and are repeated for millennia. It is because the human word is a reflection of the Word of God. Of course, the greatest example of this are the words of the Son of God become human, which have been translated into over 2,000 languages over 2,000 years.

BM – The Holy Scriptures provide advice for all things: family, society, faith, and so on. But if I am to be cynical I would say that many spiritual falls had happened exactly in this Christian space. Towards where is our society heading, Father? The rhythm is becoming more and more hard to take. Music is infected with satanic and immoral verses, television just gives impulse to all evil, at school they learn sex and drugs… What can a true Christian do in these circumstances to keep himself clean from all this junk?

Fr.A – The world is returning to paganism of the first three centuries, that which the Apostolic Fathers combated. What can we do? Pray! To pray is to talk with God, it is a supernatural act. Every second that we pray is a second more that we devote to eternity and not to this world, to what is beyond nature and not to fallen nature. They say: ‘Tell me what you read and I will tell you who you are’. I say: ‘Tell me who you talk to and I will tell you who you are’. Do we talk to Christ, to the Mother of God, to the saints and angels – or do we talk to TV?

BM – In Romania, the sayng goes: „Tell me who your friends are, to tell you who you are”. A bit different, but works in either ways. So let’s become friends with God and His saints, that’s a good advice…

And do not despair. At times in history the Apocalypse has come very near, at other times it has receded. At present we are in a time of acceleration. This does not have to last. We can turn back. True, we are all in a train that is rapidly heading to the terminus, to the end of the world. But you know trains can break down, they can stop and they can also go backwards, into reverse. Nothing is inevitable with this train. It depends on us.

Trust in the Providence of God. He alone can make good out of bad. So do not believe in the black prophecies and cynicism of those who have lost their faith. Because they have lost their faith, they have also lost their hope. and because they have lost their hope, they have lost their love.

BM – About our society, should we be content and justify our lack of resistance to the idea that there is nothing we can change, should we cease to be the spirit of the „world”?

Fr.A – Every prayer, every fast, every act of going to church, every confession, every communion is an act of resistance to the world and all its upside down pyramid of values. We fight to the end. Everything is in God’s hands. I am opposed to those who acuse other races or groups of conspiracy. There is only one who conspires against us and that is the devil.

It is true that at different times, the devil uses different people, groups of people and ideologies against us. For example, at one time, it was the Communists whom he manipulated to use against us, today the devil has no time for Communism. It is irrelevant to his cause. He has far more efficient helpers today. Unfortunately, many accept these new enemies into their hearts and homes, whereas they would never have accepted Communism. All our enemies are in fact victims of the devil, they have given up their God-given freedom to become slaves of the devil. All these sophisticated, ‘educated’ people, who think they know everything and are going to save humanity with their technology are all weak, manipulated victims of the devil.

BM – Father, a curiosity I wanted to ask you the first time, but I forgot, how often do you confess and how often do you take Communion?

Fr.A – I encourage the people to come to confession and communion frequently. I recommend once a month, but probably on average people come less often than this. When you live in a country of Orthodox Tradition, perhaps you do not take communion so frequently, but in Western countries which are spiritual deserts, you have to take an active part in Church life in order to survive spiritually. On the other hand, I also believe in very careful preparation before communion. We must keep the fasts, say our prayers, read the Gospels and the Epistles, read the Lives of the Saints. Our Orthodox Life is a virtuous circle: we need the grace of God from the holy sacraments, but we also need to make great efforts of repentance in order to partake of the sacraments regularly. This in turn gives us the zeal to repent and desire to take communion even more regularly.

To make it even clearer, let me add these words:

Prayer is not enough. If our prayer is sincere, action always follows. As the Apostle James says, faith without works is dead (James 2, 17). A soul that is alive does things. It prays first and then it acts. A soul that is dead has neither faith nor works. A soul that is dying, though not yet dead, can easily fall into a passive pietism, a sort of fatalism, a quietism. This is not Orthodox. For example, too many mention only that God is merciful. Of course, this is true, but God is also a Righteous Judge. The Fathers all say that when we think of the sins of others, we should think of the mercy of God. But when we think of ourselves, we should think of God the Righteous Judge – and tremble. How do we obtain salvation? Prayer and communion, but action always follows. Read Matthew chapter 25, how we must clothe the naked, lodge the stranger, feed the hungry, visit the sick and those in prison. Both literally and in the spiritual sense, I mean the spiritually naked, the spiritually hungry, the spiritual stranger, the spiritually sick and captive. And there are even more of those.

A soul that is alive goes and does things. Look at St John of Kronstadt. He set up a home for the employed, he helped alcoholics, he took prostitutes off the streets and gave them healthy work and so an income. St Nicholas did the same, so did St Basil the Great. The Orthodox Faith is active, not passive. I think many of the problems in parts of Eastern Europe come from the fact that the Communists did not allow the Church any social activity. And now this passivity has become normal. Of course, we are not Protestants, we must not fall into the opposite extreme of social activism. All action and no prayer. Passivism. Activism. All isms are bad. And Orthodoxy is not an ism. Being socially active is not an ideology for us, it is not an aim, it is just a result of having faith, of obeying the commandments – love God and love your neighbour.

BM – How do you understand, ‘I shall not tell Thine enemies the secret, nor give Thee a kiss like Judas’, from the prayer before Communion at the Liturgy?

Fr.A – ‘Telling His enemies the secret’ means being a traitor to Christ instead of confessing Him. And the kiss of Judas is the kiss of the hypocrite. These words are pleas for sincerity from us all, because in our times every sin makes us into a traitor and a hypocrite. And sin has become almost institutionalised in our daily lives. This is very sad. We must take these words as a warning to us. Are we ready to be faithful to Christ, to witness to Him? Are we ready to be martyred for Him? If not, then frankly, we should be ashamed to call ourselves Orthodox Christians and not take communion.

BM – Can we consider sinning as an act of treason in front of God?

Fr.A – Yes, sin is act of unfaithfulness, of treason to the kingdom of God. But we should not despair, repentance is always possible. God accepts us back.

BM – It seems people are interested only in how to consume more, how to seize. The world is selfish. Even in this blessed land (region) we can observe a decrease in interest in religion. People, when they have troubles, tend to curse God, rather than come back to Him, as once. What determines this stony heart? Could it be because God doesn’t meet our selfish claims?

Fr.A – The whole modern Western consumer system is based on egoism: ‘I love myself’. This creates stony hearts, capable only of loving themselves. The Western system, which Romania is absorbing now, is all based on the self. What is consumerism? It is self-indulgence, self-flattery, self-love. Because modern culture is selfish, it is destructive of anything collective, of the family, of the nation and of course of the greatest community of all, the Church, which is opposed to individualism. Like Western countries, Romania is now on a course of self-destruction, of spiritual and so cultural suicide.

BM – You know what I think? This welfare brought by technology makes you happy in a way, but in an unnatural way, because it pushes you towards egoism. Strugling for your own interest, you forget about others, while troubles keep you in a state of awareness. When you feel bad, you can see others feeling bad, but when you are well, you don’t see them anymore. Man runs after pleasure, but it is all an illusion. At one point you get bored with all the running and desire something else (another pleasuring thing). Why don’t we feel satisfied by what we find in this pleasuring things?

Fr.A – Yes, I agree. Consumerism is pure egoism. It all began with the American concept of ‘self-service’. What about serving others?

Today I see young people who live in an anti-social world of their own, with MP3s, with laptops, with Facebook, with MySpace, personalised this, personalised that. They are sealed off from otehrs, form reality, in a virtual (= self-centred) world. My, My My. Me, Me, Me. I.I.I.

This dissatisfaction is because these pleasuring things give only short-term pleasure. Short-term pleasure satisfies for a short time the body, the emotions and the mind, but it can do nothing for the soul, which alone is eternal. The whole of modern society is based on providing this short-term pleasure because it is soulless, not eternal.

BM – I think it’s quite interesting, fascinating even, how many things one could learn by interacting with animals and nature. When you plant a seed and care for it to grow, when you feed animals and receive their kindness; the flowers, the birds, it’s like „someone” is trying to tell/teach us something. Won’t you say so? Meanwhile, a technological society refuses in a way this teaching.

Fr.A – Who planted the Garden of Eden ‘in the east’? God. We recall God ‘walked in the garden in the cool of the day’. And so any care for God’s Creation is in fact an imitation of God the Loving Father. Man would do better to think of himself as a gardener than a technologist. Technology is an imitation of God, but it is always faulty, it always breaks down, it always has a disadvantage, a side-effect. Why? Simply because God is good, but man is sinful. His sin spread to everything that he makes, creates, touches.

I remember when the Americans got to the moon, they at once had a project to put bombs on the moon. Why? The same thing with space, both the Americans and the Soviets had plans for ‘killer satellites’, for ‘star wars’. As soon as man goes somewhere, he causes problems, so unnecessarily.

Nowadays, people are beginning to return to the idea of ‘protecting the environment’ from their own technology. But if you look at this, it is also harmful because they are trying to protect the environment with even more technology. For example, I have been told that electric cars are very harmful because of course they have to get their electricity from soewhere, but also because they cannot be recycled and the batteries they use are very anti-environment.

In general, this environmentalism is just a neo-pagan worship of fallen nature. This word ‘environment’ is completely wrong, anti-Christian, because it is man-centred, because it only talks about what is ‘around man’. A Christian ecological movement would talk about looking after ‘God’s Creation’, not looking after ‘man’s environment’. And so we return to the idea of man as a gardener in God’s garden. Until we return to that, God will never again ‘walk’ among us.

BM – A great Romanian theologian (fr. Dumitru Staniloae) said that man is pushed towards passions by the fear of death, but paradoxically, in the state that follows sinful pleasure or vanity, man finds precisely the smell of death, spiritual death, of course.

Fr.A – We fear death, because it is unnatural for us. God did not create us for death, but for life. God is called the Creator, the Giver of Life. Death came into the world with the sin of Adam and, as the Apostle says, ‘the wages of sin is death’ (Romans 6, 23). However, until we accept the reality of our fallenness, our sinful state, we cannot find repentance. And without repentance, there can be no escape from death. We run away from death by asserting our sinful flesh, but then we realise that flesh is mortal. We become materially rich but find no happiness in it and actually regret the past, when we were not rich.

BM – It is at least interesting the fact that we cannot sleep because of earthly worries, but the fact that we won’t be saved doesn’t trouble us that much. I remember some dialogues from the Desert Fathers: Why are you upset, avva? I still (need to) eat. Why are you upset, avva? I still (need to) sleep. But now, no matter wealth, man just wants more and more… „For where your treasure is, there will your heart be also (Lk. 12, 34)” ?

Fr.A – Like any lie, all sin is a vicious circle, like a drug, an addiction. Once we start, we want to go on. We can only break out of the habit of sin through repentance, though new life, the breaking into earth of heaven. The Greek word for repentance is ‘metanoia’, which really means ‘a change of mind’. And that is what we must do – to change our mind, turn our backs on sin and return to our Father’s House.

BM – We spoke about the Scriptures and about the present, let’s talk a little about the future. Mankind has always been interested in knowing the future, the last days… Now, people are talking only about this, conspiracies, end of times, poison and so on. Sometimes I feel like we know more about the Apocalypse than God Himself or, anyway, we know more about the Apocalypse but almost nothing about the Resurrection. What impact could this negative and narrow view have on our souls? What brings the end, how can we delay it, and what should be the normal attitude to the topic?

Fr.A – I never recommend anyone to read the Book of the Apocalypse of St John, the only prophetic book in the New Testament. Let us concenterate on the four Gospels, the Apostle and the Psalms. It can actually be dangerous to read the Book of the Apocalypse. Your soul must be ready for it. This whole concern with the end of the world can be negative, with its pseudo-predictions, morbidity and despair. As you say, it is the Resurrection that is really important.

We should not be so concerned with the end of the world, we should be concerned with the end of our world, that is our own mortality and then judgement. Christ calls us to save ourselves. We are not saviours of the world. He is the only Saviour of the world. Only if we can save ourselves can we actually help anyone else.

All speculations about the end of the world are futile. Our Lord Himself says that He does not know when the end of the world will come, it is only His Father who knows (Matt. 24, 36). Thus, if human-beings claim that they know when the end will come, that is pure spiritual pride, arrogance, illusion, for they are claiming that they know more than Christ.

We can delay the end through repentance. Every spiritual act is another second of time that the world will last, an extension, extra time gained for repentance. The end will come only when there are no more spiritual acts, when the world, in other words, is spiritually worthless, as it was before Noah.

The normal attitude to the last things is to think of our own salvation and our own mortality. We should not worry about this for we know that God is Love. If we do not think like this, we will fall into despair.

– Still, Father, we must inform people of what is going on, because after all these years of indoctrination, we are subjects to another kind, of the same type. So, ordinary people don’t know about it, because on TV they don’t say it, and many lack access to the internet or a credible source. I think is necessary to inform and educate our fellows, so they can take the best decision for themselves.

– Of course, we must be aware of what is going on in the world around us and tell others. That is absolutely vital because today the world is being manipulated by dark forces. We must create an Orthodox consciousness, a conscious Orthodoxy. ‘Behold, I send you forth as sheep in the midst of wolves; be ye therefore wise as serpents and harmless as doves’ (Matt 10, 16). Again, I repeat, we are not of the world, but we do live in the world. This does not mean that we live in a ghetto, we live in reality and we must know what attitudes to have towards that reality. That means ‘being wise as serpents’. On the other hand, we must strive to keep ourselves ‘clean’, in other words to remain ‘as harmless as doves’. We must keep our integrity, but we must also know about human nature and our enemies who are active in the world around us. If we do not know the tactics of our enemies, how can we resist them?

Today, the whole world is trying to indoctrinate us, to brainwash us and this is much worse than under Communism. That the Communists were wrong was obvious. However, the Western world is far more subtle and its ideology, its ‘Sex in the city’, is far more dangerous. The Communists were Neanderthals. Who today uses a hammer and a sickle? Now we use a machine assisted by a computer and a tractor guided by a satellite. So the Western world, including the EU, is very sophisticated, but therefore its propaganda is worse than that of the Nazis. The Western world is a form of flattery for human sin. It says: ‘Go on, do it, it will make you feel good’. But when we realise the consequences, it is already too late, we are already addicted. If the EU offers big money if we sell our souls to it, then we must say no. But we have to know the price of their money, sometimes it is spiritually neutral, then – and only then – we can accept.

We have to be aware. We are moving towards the end. Obviously, every second that passes means we are a second closer to the end. But this must not become an obsession.

BM – Speaking about narrow views and Protestant thinking, I found respectable clerics or monks who think acording to standards defined by them (they make the rule into an aim). I’m not talking about a personal understanding of dogma, I’m referring to the fact that they close what they think into patterns and classify them acording to „letters” (…the letter killeth, but the spirit giveth life, II Corinthians 3, 6). What is the border line between „letter” and „spirit” as the Apostle Paul says in his Epistle?

Fr.A – We must not be like the Pharisees, who make idols out of rules (you must not heal on the Sabbath, in other words, you must not do good on the Sabbath). If our souls are spiritually alive, then we will know what to do. We must constantly ask ourselves, where does the greater good lie – in following the letter, or following the spirit. Of course, they often conincide, but it is not always the case. Each human soul needs the correct dose of spiritual medicine at the right time.

For example, I can think of a young woman, very zealous for the faith, but zealous ‘not according to knowledge’, who fasted excessively and was proud of this. She came to me in a state of ill health. I gave her a penance (epitimia), not to fast during the Great Fast until Great and Holy Monday. Inded, I commanded her to eat as much as she could eat within reason in order to restore her health. I will have to answer for this at the Last Judgement, but later her doctor phoned me and thanked because he said that I had ‘saved’ her, because she had been making herself seriously ill. So where was the greater good?

BM – Father, finally I would like you to talk about the meaning of the nation, not politically but acording to the Scriptures, especially from the context of Genesis. Why are there so many nations? Do they have a historic role? Is the past of a nation important? Is the tribute to our ancestors important? Will nations be judged?

Fr.A – God scattered the peoples after the building and fall of the Tower of Babel. So, many different languages were formed and so many different nations were formed. The unity of the nations is not in building a new Tower of Babel, in Brussels or in Washington, it is in the Holy Spirit, in the Day of Pentecost. This is spiritual unity, which allows diversity, whereas the present politically-imposed unity, globalism, is all about destroying diversity, making us all the same.

We must love the country where it was God’s will for us to be born, because God created its natural beauty and allowed its manmade beauty to come into existence. This love is called patriotism. But this is totally different from nationalism. Patriotism is the love of our own country, not of the State or government. That is politics. Moreover, patriotism is also the love of other countries, because God made them too. He who loves the beauty that God has put in his own country can also appreciate the beauty that God has put in other countries. Nationalism, however, has nothing to do with God, it is about State pride and hatred of other countries. This is a sin, as we saw with Naziism.

Every nation has a role to play in the world, in history. We shall only understand this clearly at the end of time and how each nation has performed, both managing and also failing to do God’s Will in history, whether it has remained faithful to the best of its past, to the best achievements of its ancestors. Each nation has a guardian angel and each nation through its individuals will be judged at the end of time.

BM – Speak about England’s past, about the saints of England…

Fr.A – First of all, we cannot separate England from the other countries of Western Europe (by Western Europe, I mean all those countries that went though the Catholic Middle Ages and then the Catholic or Protestant modern times. So, in this spiritual sense, Western Europe includes, for example, Hungary and Poland).

All Western countries can be said to be living in a state of oblivion, in the land of forgetfulness, as the psalm says. This is the land of rootlessness and therefore restlessness. Those who forget their past, their childhood, their parents, their ancestors, are those who live in a kind of hysteria. And as regards Western Europe, we can wonder what it knows of its saints, of its distant ancestors who lived for Christ. Hardly anything. Western Europe has buried its past and so lives rootlessly. But the day will come, and is now coming, when Western Europe will be reminded of its past and then it will have a choice, to turn back like the prodigal son it is, or else to renounce Christ completely.

As regards England, specifically, it also left its saints nearly 1,000 years ago, when it fell out of communion with the Universal Orthodox Church. The saints of England are still here, but they are igored, despised, mocked by nearly all of modern England and, do not forget, ‘modern England’ is nearly 1,000 years old.

Rather than speak of all of England’s saints, I will mention just one, as an example. Three months ago I was in an ancient church in England, in a place called Dorchester. The relics of the local saint, St Birinus who lived in the seventh century, are buried beneath the church floor (that is how Protestants dishonour the saints). No-one knows where his relics lie exactly, but at night, they hear the saint getting out of his grave and walking up and down the church. And so it is, the saints do not leave us, we leave them. God does not leave us, we leave God. I think of St Birinus on patrol, on guard, like the other saints of England, still praying for his heritage, for the little flock of Orthodox that is left here.

BM – Dear Father, thank you for these beautiful lines, I’m sure this second part of the interview would be appreciated at least as the first one has been. Best wishes from Romania!

Fr.A – May God bless the Romanian land and people. Please remember me, a sinner, in your prayers, and with your candles in your churches and monasteries, that God will have mercy on me and all of us here.