un blogger SCEPTIK

un blog sceptic

Drumul spre succes este pavat cu câteva erori pe cale

Pe 11 octombrie 1726, Benjamin Franklin a coborât de pe Berkshire, inhalând ”aerul tare” al Philadelphiei. În urma petrecerii a doi ani în Londra, învăţând meşteşugul tipăritului, a trecut înapoi Atlanticul după o călătorie de 12 săptămâni care l-a lăsat ameţit, dar însetat de confortul Americii. În nu mai mult de trei ani va fi publicând ”The Pennsylvania Gazette”, un popular ziar zilnic, urmat de indispensabilul ”Poor Richard’s Almanack”. Dar in acea faină zi de octombrie, tânărul de 20 de ani avu altă idee – o idee care l-a făcut să alerge în camera lui să-şi caute pana de scris şi o sticluţă cu tuş roşu.

Cu acestea a schiţat un grafic – zilele săptămânii deasupra şi 13 ”virtuţi” pe margini – pe care-l va folosi să-şi testeze dezvoltarea personală. ”Am conceput îndrăzneţul şi minuţiosul proiect al atingerii perfecţiunii morale”, scria Franklin în Autobiografia sa. ”Am dorit să trăiesc fără să comit vreo greşeală vreodată şi să cuceresc totul, fie vocaţie, obicei sau companie la care m-ar putea conduce”. Virtuţile pe care le-a înşirat au fost: răbdarea, tăcerea, ordinea, determinarea, austeritatea, perseverenţa, sinceritatea, dreptatea, moderaţia, curăţenia, liniştirea, fecioria şi smerenia.

Franklin şi-a dat repede seama că era imperfect. Puncte negre au început să-i apară pe grafic. În prima duminică a exerciţiului şi-a trădat virtutea tăcerii de două ori (cu ”obiceiul care mi-a intrat: vorbitul aiurea, în dodii, cu două înţelesuri şi glumeţ, care m-a făcut acceptat numai de cei mărunţi”) şi o dată virtutea ordinii. În ziua următoare şi-a încalcat iarăşi votul tăcerii şi al ordinii, numai că, de data asta, şi pe al austerităţii (”a nu risipi nimic”). Marţea a adus aceleaşi lacune şi încă una în plus, a nesoluţionării.

Pe durata acelei săptămâni şi a următoarei, Franklin îşi va trăda toate virtuţile, poate cel mai neîndoielnic pe cea a fecioriei. Asta nu era o problemă nouă: în timp ce lucra ca tipograf în Londra, socotea nulă perspectiva căsătoriei, din cauză că era des prins în ”scandaluri cu femei uşuratice care-mi cădeau în cale”. Cădeau în calea lui, cu adevărat.

Ce-a început Franklin să priceapă a fost că încercarea de-a atinge perfecţiunea era inutilă. A renuţat la graficul lui, socotind c-ar fi mai bine să-şi permită căteva scăpări, pentru a fi aproape perfect, în loc să încerce din greu să cucerească înălţimi de neatins pe care orice alunecare, cât de uşoară, să-i dea peste cap toată săptămâna.”Din aproape în aproape e mai bine” a concluzionat. ”Un om bine intenţionat ar trebui să-şi permită câteva greşeli”.

E o părere răspândită că, pentru a atinge un ţel, trebuie lucrat constant – să nu mergi pe o cale ocolitoare, când una dreaptă e cu putinţă. Deci organizaţiile Gurmanzii Anonimi, Dieta Tkins, Dieta South Beach, şi alţii, interzic o varietate de ”alimente rele”; consultanţii financiari probabil îşi vor sfătui clienţii împotriva alegerii unui restaurant fiţos în timp ce economisesc să-şi cumpere o casă, ori maşină; un preot va căuta să-şi descurajeze enoriaşii de la păcat, indiferent cât de mic. Pentru atingerea unui scop, teoria spune să nu te abaţi de la calea cea mai scurtă, să-ţi permiţi un eşec e ca şi cum ţi-ai arunca în aer şansa de reuşită.

Şi totuşi, o nouă concepţie provoacă aceste metode moştenite şi argumentează că, luând-o pe arătură, chiar implicându-te într-un comportament hedonistic, ar putea fi calea cea mai sigură către succes.

Rita Coelho do Vale este profesor asistent la ”Católica Lisbon School of Business and Economics” unde studiază procesul uman de luare a deciziilor cu respectarea auto-controlului. Ea afirmă nu numai că putem, dar şi că trebuie să ne angajăm în activităţi contrare eticii ţelului suprem.

În experimente conduse cu Rik Pieters şi Marcel Zeelenberg şi publicate în numărul pe ianuarie 2016 al ”Journal of Consumer Psychology”, do Vale a sondat felul în care oamenii aleg să-şi atingă scopul. Ea a ajuns la concluzia că este mai bine să-ţi propui să dai greş din când în când – să te dedai luxurilor ocazionale când economiseşti pentru o casă; să serveşti o felie de prăjitură cu ciocolată când încerci să dai jos câteva kile – decât să sfârşeşti într-un eşec, oricum, şi să devii atât de demoralizat încât să renunţi cu totul la ce ţi-ai propus.

”E ceva atât de evident, dar nimeni nu a studiat vreodată aceste fenomene”, mi-a spus do Vale. ”Cu toţii ne planificăm pauze de-a lungul zilei – o cafea, un pui de somn – şi ştim că ne vom simţi mai bine după aceste pauze de odihnă. Dar pe termen lung pur şi simplu nu gândim aşa”.

Do Vale a condus o pereche de experimente legate de dietă. Un ”grup cu abordare directă” a fost rugat să adere la un regim strict de 1500 calorii pe zi, cu alegeri de mâncare limitate, în timp ce unui grup ”cu abordare intermitentă” i-a fost dată o dietă şi mai strictă, de 1300 de calorii, cu alegeri limitate; totuşi, după şase zile de regim strict, celui de-al doilea grup i-a fost permisă o zi cu 2700 de calorii, la libera alegere. Do Vale a găsit că ”intermitenţii” au fost capabili de un auto-control mai mare, compunând o varietate mai mare de strategii pentru a depăşi tentaţia foamei: au fost mai motivaţi să parcurgă dieta. Participanţii din grupul ”cu abordare directă” au fost mai degrabă dispuşi să renunţe la regim şi au raportat regres emotional când, din greşeală, au mâncat mai mult. Concluzia este că, atâta timp cât e sub control, deseori e bine să fii rău. ”Unicul mod de-a scăpa de tentaţie”, scrie Oscar Wilde în ”The Picture of Dorian Gray”, ”este să-i cedezi”.

În iunie 2007, Angela Duckworth a publicat un studiu revoluţionar, unde a găsit că însuşirea personală de ”tărie de caracter” a fost de departe cel mai important factor de reuşită – chiar mai important ca mediul socio-economic. Lumea psihologilor a luat foc.

Duckworth, profesoară a Universităţii Pennsylvania, deţinătoarea unei burse MacArthur (în mare parte datorită rezultatelor obţinute în legătură cu ”tăria de caracter”) a devenit o oratoare căutată şi o predicatoare a succesului meritocratic: susţine ideea că succesul depinde de efort şi că, oricine, indiferent de unde, poate ajunge în vârf. E o teorie croită pentru clasa mijlocie şi superioară: ”Suntem aici pentru că am încercat; voi sunteţi acolo pentru că n-aţi făcut-o”. În ”Grit: the Power and Passion of Perseverance” care urma să fie publicată, Duckworth îşi sprijină rezultatele cu anecdote interesante. La academia militară West Point, scorul ”tăriei de caracter” al unui cadet a fost un prevestitor mai bun al reuşitei la (foarte solicitantul antrenament de vară) Beast Barracks decât abilităţile fizice, de lider sau intelectuale; la concursul de ortografie ”Scripps National Spelling Bee”, concurenţii cei mai tari de caracter au fost cei mai probabili să ajungă în finală, indiferent de scorul de inteligenţă sau capacităţile ortografice iniţiale.

”Scorul tăriei de caracter”, stabilit printr-un test creat de Duckworth, se bazează pe răspunsuri la întrebări privind sârguinţa, îndeplinirea sarcinilor, muncă asiduă şi nedescurajarea în faţa regresului. ”Trişatul” este inacceptabil pentru o persoană foarte ambiţioasă, dar dacă se-mpiedică cumva e capabilă să se ridice şi să meargă înainte.

Rezultatele lui Duckworth sunt implacabile. Până la un punct are dreptate: oamenii care sunt capabili să persevereze în ciuda eşecurilor repetate tind ca, în final, să aibă succes. Totuşi, această abordare a indeplinirii scopului şi această viziune asupra regresului (care va trebui depăşit, nu plănuit sau acceptat) aşează succesul undeva departe de putinţa omului.

Adevărul este că mulţi oameni nu sunt extrem de tari de caracter; nu vor fi in stare să studieze 15 ore pe zi pentru un concurs ortografic sau să termine un antrenament militar extenuant, în căldura verii. Iar succesul nu este garantat nici celor mai ambiţioşi. De fapt, dispoziţia psihică necesară menţinerii unei perseverente mişcări înainte poate fi propria sursă de regres. Persoanele obsesive şi care vor ce e mai bine pentru ele tind să fie cele mai ambiţioase; tind, de asemenea, aşa cum scrie şi psihiatrul Universităţii Texas, Monica Ramirez Basco, în cartea ei ”Never Good Enough” (2000), să fie ”mai vulnerabili la depresie când evenimente stresante apar”.

Mai mult, oricât am vrea să ne atingem ţelurile – fiind dispuşi să muncim pentru ele – există limite pentru capacităţile noastre de muncă şi voinţă. Asta pentru că voinţa este o resursă finită, conform lui Roy Baumeister, profesor de psihologie la Florida State University, care a inventat termenul de ”golire a eului”. Golirea eului (risipirea, dispariţia voinţei) este motivul pentru care vei avea mai puţin chef să faci sport după o zi grea la serviciu; motivul pentru care oamenii mai săraci, după cheltuirea energiei să găsească cel mai bun preţ la produsele de bază din alimentară, pot cumpăra apoi pungi de Skittles şi reviste de doi bani de la chioşcul de la ieşire. Ai atât de puţină voinţă la îndemână să o foloseşti până când va trebui să iei o pauză de la luarea deciziilor şi s-o laşi să se reîmprospăteze. În principalul studiu despre voinţă al lui Baumeister, oamenii care au fost rugaţi să ţină un discurs în favoarea credinţelor contrare lor au fost mai puţin capabili să termine un puzzle complicat după, sugerând ca stresul psihologic i-a golit de voinţă.

Dar de ce unii au vădit mai multă voinţă – şi, deci, potenţialul pentru o mai mare ambiţie – decât alţii? S-ar putea rezuma la tipurile si numărul de decizii pe care trebuie să le facă în fiecare zi, factori care sunt influenţaţi în primul rând de starea socio-economică a fiecăruia.

”Indolenţa”, care permite unei persoane să-şi folosească mai mult din resursele cognitive şi emoţionale, vine din avutul unei comode plase de siguranţă socială şi financiară, după Sendhil Mullainathan, profesor de economie la Harvard University şi Eldar Shafir, cercetător al comportamentului la Princeton University. Relaxarea este deseori un indicator mai bun al potenţialului succes decât tăria de caracter. Este motivul pentru care o mamă singură şi împovărată, oricât de ambiţioasă şi silitoare ar fi, este mai probabil să aibă o viaţă grea, în ce priveşte succesul, comparativ cu un tânăr dintr-o familie îndestulată. Lipsa ei de relaxare înseamnă că are mai puţin loc loc pentru greşeală; chiar dacă ea se pricepe la fel de bine să-şi revină din eşecuri (chintesenţa tăriei de caracter) pur şi simplu se va lovi de regrese mai puternice şi mai numeroase, conducând la o mai rapidă golire a voinţei.

Veţi vedea în curând cum privilegiul poate exercita influenţă în cazul comportamentului condus de ţel. În această lumină, ideea că munca asiduă şi pasiunea sunt tot ce trebuie pentru succes, începe să pară groaznic de naiv. În aproape fiecare caz, mai ales unde relaxarea nu e la îndemână, e recomandat să stabileşti un eşec. ”Este important să-ţi plănuieşti dinainte un eşec” spune do Vale. ”Poate ar trebui să numim eşecul ceva diferit – un moment de indulgenţă, un moment de odihnă, o economisire de voinţă”.

Epicur a înţeles că anticiparea viitoarei plăceri este o plăcere în sine. Preluându-i ideile, iluminatul filosof Jeremy Bentham nota: ”Natura a aşezat omenirea sub guvernarea a doi stăpâni suverani, durerea şi plăcerea”. Totuşi, plăcerea, pentru Epicur şi Bentham, era definită nu prin senzaţie sau incitare, ci prin absenţa atât a durerii, cât şi a sperării absenţei ei. Pentru Freud, ”principiul plăcerii” descria urmărirea activă a plăcerii; dar în ambele cazuri, durerea şi plăcerea sunt sentimente binare: în timp ce o persoană încă ar mai avea de îndurat durere, prin privirea în viitor a unui moment lipsit de durere – adică plăcere – poate fi suficient distrasă de la starea curentă de discomfort trupesc.

Istoricul plăcerii exagerate este, în general, un răspuns la o lipsă percepută. Cu alte cuvinte, plăcerea este relativă. Pentru francezii decadenţi ai secolului al XIX-lea târziu, de pildă, a căror opere ar putea părea lascive, pornografice, nenecesare (amintire a Marchizului de Sade), exagerata lor plăcere vine să întrupeze o semnificaţie mai îndrăzneaţă când juxtapusă cu valorile burgheze, care au adus niveluri de inegalitate financiară şi lipsuri nemaiauzite de la Revoluţie.

Luând un exemplu mai prozaic, consumând 2300 de calorii, s-ar putea să nu fie plăcut pentru cineva care consumă atâta zilnic; totuşi, devine dintr-o dată plăcut cuiva obişnuit să mănânce doar 1300 de calorii pe zi. Un restaurant elegant înseamnă foarte puţin dacă fiecare noapte este petrecută la mese auguste, dar semnificativ mai mult când unul a servit cine compuse în principal din Ramen. Aşadar, a plănui regrese hedonistice în drumul tău pentru atingerea scopului este să transformi un proces altfel dureros într-unul mai plăcut. ”Simplul fapt de-a şti că vor avea un moment de plăcere în viitor a făcut participanţii mai stăruitori în a-şi atinge ţelurile”, a spus do Vale.

Totuşi, plăcerea, în sine este un concept alunecos. Desigur, urmărirea plăcerii – şi evitarea durerii – nu ne anunţă direct fiecare mişcare? La asta se reduc toate scopurile noastre – maximizarea plăcerii, minimalizarea durerii? În ”De Anima”, Aristotel susţine că animalele doresc lucruri şi, odată cu această dorinţă, li se naşte mişcarea – un leu doreşte mâncare deci aleargă după o gazelă. Dar pentru fiinţele umane, spune Aristotel, raţiunea joacă, de asemenea, un rol în urmărirea ţelului.

Oamenii folosesc raţiunea pentru a modela cum îşi imaginează un obiect util al plăcerii. Cu raţiunea şi dorinţa lucrând în tandem alegem şi ne urmărim scopurile. În ”Phaedrus”, Platon a spus că sufletul este ghidat de calul negru al pasiunii şi de unul alb al raţiunii. Socrate a fost de acord, dar a spus că cel alb are o importanţă mai mare – trebuie să folosim raţiunea să urmărim lucrurile bune; lăsând dorinţa să domnească peste raţiune este să alergăm în cele din urmă după lucrurile nesemnificative şi temporale.

Există aspecte neplăcute, chiar dureroase, în urmărirea multor ţeluri, aşa încât trebuie să fim isteţi faţă de ce alegem să împlinim. A merge unde dorinţa şi plăcerea ne săgetează, înseamnă a cădea în capcana urmăririi lucrurilor care le vrem în momentul imediat, dar de care să nu ne pese deloc pe termen lung. Privind cu detaşare în vieţile noastre, este fascinant să vedem că, atât ţelurile, cât şi căile de realizare a lor, deseori trec neexaminate. De ce vrem ceea ce vrem? De ce credem că o abordare directă, inflexibilă e cea mai sigură cale de succes? Prea rareori ne chestionăm dorinţele şi cea mai bună cale de-a le împlini – mai ales când acele metode sunt contrare felului în care ne-am obişnuit.

După ani de zbatere în a atinge perfecţiunea, Franklin a renunţat în cele din urmă la graficul său cu virtuţi. A remarcat că singura greşeală, care a stat la baza celorlalte, a fost mândria. ”În realitate, nu este, probabil, nici o altă patimă naturală atât de greu de supus ca mândria” a scris el. ”Deghizeaz-o, luptă-te cu ea, doboar-o, înnăbuş-o, mortific-o cât ar vrea cineva, încă trăieşte… chiar dacă aş putea concepe că am biruit-o complet, tot aş fi, probabil, mândru de smerenia mea”.

Gândul că vreodată ar putea dobândi perfecţiunea, fără regrese, fără pauze, Franklin a recunoscut, a fost cea mai gravă eroare a lui. A fost naiv. Şi mândru. Abia decenii mai târziu, în timp ce-şi scria autobiografia, şi-a dat seama că scopurile sale nu pot fi atinse numai încercând din greu, pornind spre ele mereu şi mereu, fără odihnă sau fără a lăsa loc pentru plăcere: ”pura convingere speculativă că era în interesul nostru să fim cu desăvârşire virtuoşi n-a fost suficient să ne împiedice alunecarea”. A văzut că urmărind cele mai sincere scopuri va necesita mai mult decât simpla dorinţă. Va necesita de asemenea raţiune. Va necesita un plan.

Traducere Mihail B. de la https://aeon.co/essays/the-road-to-excellence-is-paved-with-a-few-lapses-on-the-way

Anunțuri

Septembrie 9, 2017 Posted by | Uncategorized | , , , , , | Comentarii închise la Drumul spre succes este pavat cu câteva erori pe cale

NOU INTERVIU CU PARINTELE ANDREW PHILLIPS (2011)

INTERVIUL A FOS LUAT DE MINE (BM) IN TOAMNA LUI 2010 SI PUBLICAT IN REVISTA ROST (NR. PE MARTIE, 2011).

Intro: Dragă Părinte, să continuăm interviul din primăvara lui 2009, dar de data asta să restrângem subiectul şi să vorbim de lucruri concrete. Mai mult decât în oricare altă religie, în creştinism se vorbeşte despre o a doua venire, viaţă veşnică şi înviere.

Deşertăciunea lumii

– Cât de conştienţi sunt creştinii de azi despre faptul că „aparţin altei lumi” (aşa cum aţi spus în primul interviu)? De ce nu ne „împotrivim păcatului până la sânge” (cf. Evrei 12, 4)?

– Suntem în lume, dar „nu din lume” (cf. Ioan 15, 19), iar această afirmaţie conţine o contradicţie, o tensiune, dar tensiunile pot întotdeauna fi constructive. Criza de azi – iar în greacă, criză înseamnă judecată – reprezintă consecinţa faptului că oamenii nu-şi mai dau seama că nu aparţin lumii. Mulţi nu sunt câtuşi de puţin conştienţi de acest fapt; văd doar un destin pământesc pentru umanitate. Conform lor, menirea noastră este de a deveni îngrăşământ natural, pentru că un destin pământesc se sfârşeşte mereu în moarte. Ei consideră că această iluzie drăcească a ne imagina că suntem „din lume” le face viaţa mai uşoară, pentru că înseamnă absolvirea de orice responsabilitate în faţa Eternităţii, în faţa lui Dumnezeu. Asta înseamnă fuga de realitate.

A rezista, a te împotrivi păcatului este dificil, deoarece Împărăţia Cerului se ia cu forţa, numaiprin eforturi mari (cf. Matei 11, 12). Şi ce este Biserica, la urma urmei? Este singura „Mişcare de Rezistenţă” adevărată din lume, singurul „Front al Salvării”. Mi-aduc aminte Revoluţia din 1989, când aţi avut un „Front al Salvării Naţionale”, condus de Petre Roman. Ştiam că nu va reuşi, că nu veţi face decât să treceţi de la o tiranie (comunismul) la alta, a Mamonei, pentru că nu a reprezentat adevăratul Front al Salvării Naţionale. Adevăratul şi singurul vostru Front al Salvării Naţionale este Biserica Ortodoxă Română. Dar rezistenţa (în faţa păcatului, n.n.) este dificilă, pentru că suntem leneşi. Mult mai uşor este să te dai cu valul, să mergi cu lumea, decât să te opui ispitelor şi deşertăciunilor ei. Dar fiţi avertizaţi, această cale este sinucidere spirituală. În Vest, e evident.

– Înainte de a trece la următoarea întrebare, să lămurim ceva. Întâi, care este legătura dintre dificultăţile financiare şi judecata lui Dumnezeu. Cum adică prin „criză” înţelegem „judecată”, cum spuneţi? Apoi, sunt convins că nu l-aţi cunoscut personal pe dl. Petre Roman, sau pe altcineva din FSN. Azi, se vede că aţi avut dreptate, dar cum aţi putut şti, atunci?

– Toate necazurile omului îşi au originea în păcatele sale. Dacă n-ar fi fost păcatul, s-ar fi aflat şi-acum în Rai. Putem folosi sintagme lungi ca „necazuri financiare” dar, de fapt, se defineşte printr-un singur cuvânt, mult mai simplu, „lăcomie”. Ideea este că tot ce facem, are urmări. Putem trăi ani de zile cu iluzii, putem acumula datorii în timp, dar mai devreme sau mai târziu, o păţim. Toate acţiunile umane au un efect. Dacă motivul acţiunii va fi unul păcătos, rezultatul va fi întotdeauna păcătos. Dar deseori consecinţele sunt mult mai grave decât acţiunea în sine. De exemplu, o fată iresponsabilă rămâne însărcinată de un băiat iresponsabil. Consecinţele durează o viaţă, pentru generaţii întregi, „pînă la a treia generaţie”, cum scrie în Cartea Ieşirii. Iar consecinţele păcatului sunt numite „judecăţi”. „Ne confruntăm cu o criză financiară” spun politicienii. Ce vor, de fapt, să spună, deşi mulţi nu au sinceritatea să recunoască, este că „suntem judecaţi de urmările păcatelor noastre”.

Sigur că nu l-am cunoscut pe dl. Petre Roman, dar e foarte simplu. Oricine care promite că te va salva, este fie un mincinos, fie un înşelat. Numai Mântuitorul Hristos ne poate salva. Orice creştin ortodox conştient ştie lucrul acesta.

Lupta cu păcatul. Indiferenţa ucide. Ataşarea de lume slăbeşte credinţa.

– Care ar trebui să fie atitudinea unui credincios faţă de păcat, şi, la urma urmei, ce înţelegem prin păcat, deoarece mulţi consideră păcat doar crima, violul şi hoţia?

– Păcat este tot ce ne separă, ne distanţează şi înstrăinează de Dumnezeu, de finalul nostru inevitabil, pentru că vom sta în faţa Lui la Judecata de Apoi. De ce să negăm inevitabilul,refuzând să ne pregătim ca atare? Pregătirea pentru Judecată este împotrivirea faţă de păcat, acum. Dacă n-o vom face, vom experimenta prezenţa în faţa Dumnezeului etern ca un foc aprins, nu ca şi căldură a dragostei.

– Este indiferenţa, sub toate aspectele sale, păcat?

– Indiferenţa este o boală a sufletului, boala Bisericii din Laodiceea, care apare când sufletele noastre sunt pe moarte. Odată ce necontaminează sufletele, mai este doar un pas până la împotrivirea faţă de Dumnezeu. De ce? Pentru că indiferenţa reprezintă un gol, un vacuum, iar satana întotdeauna umple golurile. Este imposibil să existe gol spiritual, mereu el va fi umplut, fie cu energie negativă, fie cu energie spirituală. Alegerea ne aparţine.

– Care ar fi, în cateva simple cuvinte, măsura potrivită pentru împiedicarea păcatului? Să fie frica de moarte, frica de Dumnezeu, cunoaşterea Scripturii?

– Prima măsură care împiedică păcatul este mai degrabă conştiinţă că Dumnezeu este, decât că Dumnezeu există. Până când nu avem conştiinţa existenţei lui Dumnezeu, precum o mică flacără ce arde în sufletul nostru, nu putem avea conştiinţa nemuririi sufletului şi a destinului său. Din aceasta se naşte conştiinţa păcatului, a mizeriei spirituale, a nevoii de rugăciune şi pocăinţă, a morţii, a chemării omului, a Judecăţii şi rasplăţii. Numai când avem conştiinţa lui Dumnezeu poate exista în noi teama de El, frica de Judecată şi dorinţa de a trăi o viaţă bisericească, cunoscând şi înţelegând Scriptura şi Părinţii.

– Care este esenţa creştinătăţii? De ce am crede? În România, astăzi, multe voci susţin că Biserica are un rol prea mare în societate, că sunt mult prea multe biserici comparativ cu numărul de spitale şi şcoli, că nu ai neapărat nevoie de religie, doctrină, de nici un fel pentru a te feri de crimă şi imoralitate. Ce să le spunem?

– Avem credinţă pentru că Dumnezeu este Cel care stă la baza universului. Nu credem că există, ştim că există, El este experienţa noastră zilnică. Esenţa creştinătăţii este de a ne apropia mai mult de El.

În prezent, România urmează un val de occidentalizare, care a început cu căderea comunismului şi a crescut odată cu integrarea României în UE. Există astăzi un efort conştient, concentrat din partea Bruxellesului, în sine o colonie a Washingtonului, pentru occidentalizarea României. Şi ce înseamnă „occidentalizare” în acest context? Simplu: a face captivi spiritual, a seculariza. Iar asta înseamnă distrugerea vieţii spirituale, toată conştientizarea realităţii spirituale, a celeilalte lumi, întregul concept de Biserică şi mântuire veşnică. Aşadar, crează iluzia între blegii secularişti, care sunt manipulaţi de Vest, că nu mai avem nevoie de Biserică, e o pierdere de bani, că ne trebuie spitale, şcoli, asistenţă socială, noi şosele, totul pentru viaţa trupului şi o minte fără Dumnezeu.

Poate că România ar necesita mai multe dintr-acestea, dar ele nu vor salva România şi românii de la moartea spirituală. Asta numai Biserica o poate face. Există o Românie aici, pe pământ, dar există una, de asemenea, în cer – alcătuită din toţi acei români, ţărani şi voievozi care s-au făcut plăcuţi înaintea Domnului. Aceea este România care are valoare veşnică şi care trebuie să ne inspire, la care să ne raportăm, nu o Românie lipsită de caracter, occidentalizată, care va arăta şi se va comporta ca oricare altă ţară răpită spiritual, cu clădirile ei de sticlă şi beton, cultura hidoasă, golită atât de frumuseţe spirituală cât şi morală.

Puterea cuvântului.

– Un alt aspect bine remarcat este că ni s-a diminuat credinţa şi că acest proces evoluează pe zi ce trece. Ce ne-a omorât credinţa, părinte? Progresul? Bunăstarea? Propaganda?

– Ce ne ormoară credinţa este continua importanţă pe care o acordăm lumii. Aşa cum Sf. Ap. Ioan spune că lumea zace în păcate, iar stăpânul lumii este diavolul. Oricând ne ataşăm de lume, pierdem din credinţă.

– Fiindcă am pomenit de Scriptură, împărtăşiţi-ne trei pasaje scripturistice pe care le îndrăgiţi în special. De exemplu, am proaspăt în memorie ce s-a întâmplat cu Domnul nostru după ispitirea din Carantania. După plecarea diavolului, nebiruitor, Dumnezeu i-a trimis îngeri să-I slujească, drept cunună (Matei 4, 11). Sau când Apostolii, în drum spre Emaus, nu L-au recunoscut deşi Îl vedeau şi le vorbea (Luca 24, 13-22). Desigur ce a scris Sf. Ap. şi Ev. Ioan le întrece pe toate, fiind, poate, cea mai frumoasă parte din toată Scriptura. Dar numiţi doar câteva care v-au plăcut.

– Această sarcină este, desigur, imposibilă! Tot ce pot face cu o întrebare ca asta este să numesc trei pasaje care-mi vin acum în minte.

Întâi, vreau să precizez că iubesc în mod deosebit Evanghelia Sf. Ioan. Vreau s-o învăţ pe de rost. Deci prima citare este versetul de la început, care-l citim în noaptea de Paşti, a Învierii: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu”. Aceste cuvinte înseamnă mult pentru mine.

Apoi, ar fi versul de la Matei 6, 33: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă”.

La urmă, cuvintele Apostolului Pavel din prima Epistolă către Corinteni 1, 25: „Pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor şi ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor”. De fapt, tot capitolul îmi este foarte drag, mai ales versetele 22 şi 23: „Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie”.

– Într-adevăr o întrebare dificilă, părinte, mulţumesc pentru răspuns. Mă bucură să ştiu că mai sunt şi alţii care iubesc în mod deosebit cuvintele Sf. Ap. şi Ev. Ioan. Cred că oricui aş pune această întrebare, aş obţine răspunsuri profunde. Nu aveam de gând să vă întreb, dar pentru că aţi adus vorba, spuneţi ceva despre puterea cuvântului. Dumnezeu a făcut lumea numai cu gândul, Adam a pus nume naturii şi animelelor, iar acestea îl ascultau, răspunzândchemării lui. Mântuitorul a vindecat numai prin cuvânt… Cât de puternic este cuvântul?

– Domnul Hristos, a doua Persoană a Sfintei Treimi, este Cuvântul şi Înţelepciunea lui Dumnezeu „prin Care toate s-au făcut”, aşa cum mărturisim în Crez.

Omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Deşi avem trup de animal, un lucru ne deosebeşte de animale, faptul că avem suflet nemuritor, de vreme ce Dumnezeu a suflat Duhul Său asupra noastră… Această suflare a Duhului ne-a înzestrat cu suflet nemuritor şi putinţa de a vorbi. Nici un animal nu poate vorbi, cele mai dezvoltate pot doar să imite omul, cum e cazul cimpanzeilor care pot „maimuţări” fiinţele umane, papagalilor, care pot repeta cuvinte omeneşti, sau câinilor, care pot semăna psihic cu stăpânii lor şi chiar să le dăruiască afecţiune. Dar asta e imitare, nu inteligenţă, care este o facultate a sufletului.

Aşadar, vorbirea este un semn cum că suntem asemenea lui Dumnezeu, iar cuvântul omenesc este foarte puternic. Aţi auzit de zicala „stiloul e mai puternic decât sabia” – deci orice vorbă aşternută pe hârtie este foarte puternică, dumnezeiască. Pe de altă parte, chiar şi cu vorba, omul poate distruge. Cel mai mare duşman al nostru este limba, spun Părinţii. Şi totuşi, avem un Ioan Gură-de-Aur şi un Nicolae Velimirovici, Gură-de-Aur al sârbilor. E-adevărat, cuvintele rostite de oamenii răi, rănesc şi produc rău, dar în timp ele sunt uitate, pe când spusele oamenilor buni fac înconjurul lumii, fiind traduse şi repetate de milenii. Asta deoarece cuvântul omului este o reflexie a Cuvântului lui Dumnezeu. Cu siguranţă, cel mai mare exemplu în acest sens sunt cuvintele Fiului lui Dumnezeu, care au fost traduse în aproximativ 2000 de limbi, în aproape 2000 de ani.

– În Sfânta Scriptură găsim răspunsuri la multe probleme despre: credinţă, familie, societate, etc. Însă dacă aş fi cinic aş spune că multe căderi importante au avut loc tocmai în acest spaţiu creştin. Încotro se îndreaptă societatea noastra, părinte? Ritmul devine din ce în ce mai insuportabil. Muzica e infectată cu versuri satanice şi imorale, televiziunea impulsionează spre rău, la şcoală învaţă să facă sex şi să se drogheze… Ce poate face un creştin adevărat în aceste circumstanţe?

– Lumea se reîntoarce la păgânismul primelor trei secole, pe care l-au combătut Sfinţii Părinţi. Ce putem face? Să ne rugăm! A ne ruga înseamnă a vorbi cu Dumnezeu, este un act supranatural. Fiecare secundă în care ne rugăm e o secundă în plus dedicată eternităţii şi nu lumii acesteia, ceea ce este peste natură nu în natura căzută. Se zice „spune-mi ce citeşti, ca să-ţi spun cine eşti”. Vorbim noi cu Hristos, cu Maica Domnului, cu Sfinţii şi Îngerii, sau vorbim cu televizorul?

– În România zicala e puţin diferită „spune-mi cu cine te împrieteneşti, ca să-ţi spun cine eşti”, dar merge îm ambele cazuri. Deci să ne împrietenim cu Dumnezeu şi Sfinţii Săi… Un sfat bun!

– Şi să nu deznădăjduim. În diverse momente ale istoriei, Apocalipsa a fost foarte aproape, în alte momente s-a îndepărtat. În prezent, se află într-un stadiu de înaintare accelerată, dar asta nu trebuie să dureze. O putem întoarce. E-adevărat că ne aflăm într-un tren care se îndreaptă rapid spre terminus, spre sfârşitul lumii. Dar, ştiţi, trenurile se mai şi strică, pot fi oprite şi se pot merge în marşarier. Nimic nu e inevitabil cu trenul ăsta. Depinde de noi.

S-avem încredere în Pronia divină. Numai El poate face bine din rău. Aşadar, nu credeţi profeţiile sumbre şi cinismul celor ce şi-au pierdut credinţa, pentru că şi-au pierdut de-asemenea şi speranţa. Şi tocmai pentru că şi-au pierdut speranţa şi-au pierdut şi dragostea.

Rugăciunea sporeşte răbdarea, iar răbdarea aduce nădeje. Viaţa duhovnicească.

– În ce priveşte prezentul, ne putem mulţumi sau justifica lipsa de rezistenţă pe ideea ca nu putem face nimic, să cedăm „lumii”?

– Fiecare rugăciune, fiecare post, fiecare participare la slujbă, fiecare spovedanie, fiecare Împărtăşanie reprezintă un act de rezistenţă în faţa lumescului şi a piramidei ei inversate de valori. Totul e-n mâna Domnului. Nu sunt în asentimentul celor care acuză alte rase sau grupuri de conspiraţie. Nu există decât un singur conspirator împotriva noastră – diavolul.

Da, în anumite momente, diavolul foloseşte diverşi oameni, grupuri şi ideologii contra noastră. Spre exemplu, la un moment dat, comuniştii au fost cei pe care i-a manipulat şi folosit împotriva noastră, în timp ce astăzi, nu mai are vreme de comunism; este irelevant pentru cauza lui. Azi, are ajutoare mult mai eficiente. Din nefericire, mulţi acceptă aceşti noi duşmani în casele lor, în timp ce n-ar fi acceptat niciodată comunismul. Toţi duşmanii noştri, sunt, de fapt, victime ale satanei, care au renunţat la libertatea dăruită de Dumnezeu pentru a deveni robii diavolului. Toţi aceşti oamnei sofisticaţi, „educaţi”, care cred că ştiu totul şi că vor salva omenirea cu tehnologia lor, sunt victime slabe, marionete ale diavolului.

– Părinte, o curiozitate despre care am vrut să vă întreb şi data trecută, cât de des spovediţi şi împărtăşiţi acolo?

– Încurajez spovedania şi Împărtăşania regulat. Recomand o dată pe lună, dar de multe ori oamenii vin mai rar. Când trăieşti într-o ţară ortodoxă prin tradiţie, poate nu vă împărtăşiţi aşa des, însă în ţările occidentale, adevărate deşerturi spirituale, trebuie să participi activ la viaţa bisericii, ca să poţi supravieţui spiritual. De asemenea, cred în pregătirea cu atenţie înaintea Cuminecării, care trebuie însoţită de post, rugăciune, citirea Evangheliilor, Epistolelor şi a vieţilor sfinţilor. Viaţa noastră duhovnicească este un cerc virtuos: avem nevoie de Harul divin din Sfintele Taine, dar trebuie să depunem eforturi pentru a lua parte regulat la aceste Taine. Împlinind aceste condiţii, vom căpăta râvna pentru pocăinţă şi dorinţa de a ne împărtăşi şi mai des.

Dar vreau să mai spun ceva, pentru a mă face mai bine înţeles. Nu ajunge doar rugăciunea. Dacă suntem sinceri în rugăciune, trebuie să şi acţionăm în concordanţă. Aşa cum Sf. Ap. Iacob spune, „credinţa fără fapte, moartă este” (cf. Iacob, 2, 17). Un suflet viu, acţionează. Întâi se roagă, apoi acţionează. Un suflet mort, n-are nici credinţă, nici fapte. Iar un suflet pe moarte, dar care încă nu a murit, poate cădea cu uşurinţă într-un pietism pasiv, un fel de fatalism, un chietism. Asta nu e o atitudine ortodoxă. De exemplu, mulţi spun doar că Dumnezeu este milostiv. Desigur, e adevărat, dar El este de asemenea şi Drept Judecător. Părinţii spun că atunci când ne gândim la păcatele altora, ar trebui să ni-l imaginăm pe Dumnezeu milostiv, dar când ne gândim la ale noastre, să ni-l imaginăm ca Drept Judecător şi să ne cutremurăm. Cum ne mântuim? Prin rugăciune şi Împărtăşanie, dar întotdeauna acestea trebuie însoţite de implicare. Citiţi la Matei, capitolul 25, cum trebuie să-i îmbrăcăm pe cei goi, să adăpostim pe cei străini, să hrănim pe cei flămânzi, să vizităm bolnavii şi pe cei din închisoare. Toate se referă atât la sensul literar, cât şi la cel spiritual, adică la cei goi spiritual, la cei înfometaţi spiritual, la cei străini spiritual şi la cei bolnavi şi captivi spiritual. Şi sunt încă şi mai multe exemple.

Un suflet viu porneşte şi împlineşte aceste lucruri. Priviţi la Sf. Ioan de Kronstadt. A ridicat aşezăminte, a ajutat alcoolici, a strâns prostituate de pe străzi, oferindu-le un loc sănătos de muncă, şi deci, un venit. Sf. Nicolae a făcut la fel, Sf. Vasile cel Mare, la fel. Credinţa ortodoxă este una activă, nu pasivă. Cred că multe probleme ale Europei de Est vin din faptul că regimul comunist nu i-a îngăduit nici o implicare în social. Iar acum, această pasivitate a devenit firească. Noi nu suntem protestanţi şi nu trebuie să cădem în extrema opusă a activismului social, numai acţiune, fără rugăciune. Pasivism. Activism. Toate ism-urile sunt dăunătoare. Ortodoxia nu este un ism. A fi activ social, nu este o ideologie pentru noi, nu este un scop în sine, ci doar urmarea faptului că avem credinţă, că ţinem poruncile – iubeşte-L pe Dumnezeu şi iubeşte-ţi aproapele.

– Cum să înţelegem fragmentul din rugăciunea din cadrul Liturghiei, înainte de Împărtăşanie: nu voi spune vrăjmaşilor taina Ta, nici sărutare îţi voi da ca Iuda…

– „A spune vrăjmaşilor Taina Ta” înseamnă a fi un trădător al lui Hristos, în loc să ne spovedim Lui. „Sărutul lui Iuda” înseamnă sărutul unui ipocrit. Iar păcatul a devenit instituţionalizat în zilele noastre, lucru foarte trist. Trebuie să interpretăm aceste cuvinte ca pe o avertizare. Suntem gata să-I fim credincioşi, să-L mărturisim? Dacă nu, sincer, ar trebui să ne fie ruşine că ne numim ortodocşi şi degeaba ne mai împărtăşim.

– Putem considera păcatul un act de trădare faţă de Dumnezeu?

– Da, păcatul este un act de necredinţă, de trădare a Împăraţiei lui Dumnezeu. Dar nu trebuie sădeznădăjduim, pocăinţa este mereu posibilă. Dumnezeu ne primeşte înapoi.

Autoservirea şi încurajarea egoismului. Evadarea în natură.

– Se pare că oamenii sunt interesaţi numai cum să consume şi să stăpânească mai mult. Lumea este egoistă. Chiar şi pe acest tărâm binecuvântat, observăm un dezinteres crescând faţă de religie. Oamenii când au necazuri, mai degrabă tind să-l înjure pe Dumnezeu, decât să se întoarcă la El. Să fie pentru că Dumnezeu nu ne îndeplineşte cererile egoiste?

– Întregul sistem vestic de consum se bazează peegoism: „mă iubesc doar pe mine însumi”. Aceasta crează inimi împietrite, capabile doar de iubire de sine. Sistemul occidental, pe care România se pliază acum, e în întregime bazat pe sine. Ce înseamnă consumerismul? Auto-absolvire-de-păcate, auto-măgulire, iubire de sine. Deoarece cultura modernă este egoistă, este destructivă faţă de orice colectiv, familie, naţiune, şi desigur, faţă de Biserică, cel mai mare colectiv care se opune individualismului. Ca şi ţările vestice, România urmează acum un curs auto-destructiv, sinucidere spirituală, deci şi culturală.

– Ştiţi la ce mă gândesc? Această bunăstare adusă de tehnologie te poate face fericit într-un fel, dar nenatural, fiindcă te împinge spre egoism. Luptându-te pentru propriul interes, pentru propria reuşită, uiţi de cei din jur, în timp ce necazul te ţine într-o stare de veghe. Când eşti necăjit, îl vezi şi pe celălalt de lângă tine când e necăjit, dar când îţi merge bine nu-l mai vezi. Omul aleargă după plăcere dar totul este o iluzie. La un moment dat te plictiseşti de atâta alergătură şi vrei altceva (altă plăcere deşartă). De ce nu ne găsim fericirea/împlinirea în lucrurile care produc plăcere?

– Da, sunt de acord. Consumerismul este pur egoism. Totul a început prin conceptul american de „autoservire”. Cum rămâne cu „servitul” celorlalţi?

Astăzi, văd tineri care trăiesc într-o lume antisocială a lor, cu MP3-uri, cu laptopuri, cu Facebook, cu MySpace, asta personalizată, aia personalizată. Sunt izolaţi faţă de alţii, faţă de realitate, într-o lume virtuală, centrată pe sine. Al meu, al meu, al meu. Eu, eu, eu. Mie, mie, mie.

Insatisfacţia se datorează faptului că aceste lucruri aducătoare de plăcere funcţionează doar pe termen scurt. Ele satisfac trupul, simţurile şi mintea doar pentru o perioadă scurtă, dar nu pot face nimic pentru suflet, care numai el singur este nemuritor. Miezul societăţii moderne e axat pe furnizarea acestor plăceri pe termen scurt, de moment, pentru că este lipsit de suflet şi e muritor, efemer.

– Găsesc interesant, fascinant chiar, câte lucruri poţi învăţa prin interacţiunea cu animalele şi natura. Când plantezi o sămânţă şi o îngrijeşti să răsară, când hrăneşti animalele primind ca recunoştinţă blândeţea lor; florile, păsările, e ca şi cum „cineva” încearcă să ne trimită/înveţe un mesaj. Nu aţi crede? În timp ce o societate eminamente tehnologizată, refuză într-un fel această lecţie.

– Cine a plantat Edenul „în Est”? Dumnezeu. Ne amintim că Dumnezeu „se plimba prin Grădină în răcoarea zilei”. Deci fiecare îngrijire de creaţia lui Dumnezeu este, de fapt, o imitare a lui Dumnezeu, Tatăl cel iubitor. Omul ar face bine să gândească despre el că este mai degrabă un grădinar decât un tehnolog. Şi tehnologia este o imitare a lui Dumnezeu, dar imperfectă, defectuoasă, întotdeauna are un dezavantaj, un efect secundar. De ce? Pentru că Dumnezeu e bun, dar omul e păcătos, iar păcatul afectează şi se răspândeşte în tot ce face, crează, atinge.

Îmi aduce aminte când americanii au ajuns pe lună, primul lor proiect a fost să instaleze rachete acolo. De ce? La fel şi cu spaţiul, atât americanii cât şi sovieticii au avut proiecte pentru „sateliţi ucigaşi”, pentru „războiul stelelor”. Imediat cum ajunge omul undeva, face probleme, atât de inutile.

În zilele noastre, oamenii încep să revină la ideea de „protejare a naturii” de propria-i tehnologie. Dar chiar şi aşa, dacă privim atent, şi asta e dăunător, pentru că încearcă să protejeze mediul tot prin tehnologie. Spre exemplu, mi s-a spus că maşinile electrice sunt foarte periculoase, nu numai pentru că, desigur, trebuie să se alimenteze de la o sursă electrică, dar şi pentru că nu pot fi reciclate, bateriile lor fiind foarte dăunătoare mediului.

În general, acest ecologism nu este decât o venerare neopăgână a naturii. Cuvintele „mediu înconjurător” este total greşit, necreştinesc, pentru că este centrat pe om, pentru că vorbeşte doar de ce „înconjoară omul”. O mişcare ecologistă creştină ar vorbi despre îngrijirea „creaţiei lui Dumnezeu” nu despre „mediul înconjurător al omului”. Şi cu asta ne întoarcem la imaginea omului ca grădinar, în Grădina Domnului. Până nu vom face acest lucru, Dumnezeu nu va mai „păşi” niciodată printre noi.

Efemeritate sau eternitate, două principii care se exclud reciproc.

– Un mare teolog român (Dumitru Stăniloae) a spus că omul e împins spre patimi de frica morţii, dar paradoxal, în starea de după plăcerea aceasta trecătoare, el simte tocmai mirosul morţii, morţii spirituale, desigur.

– Ne temem de moarte fiindcă este un procesc nefiresc pentru noi. Dumnezeu nu ne-a creat pentru moarte, ci pentru viaţă; El e numit Creatorul, Dătătorul de viaţă. Moartea a venit în lume prin păcatul lui Adam (Romani 6, 23). Totuşi, până nu acceptăm realitatea căderii noastre, starea noastră păcătoasă, nu ne putem pocăi. Şi fără pocăinţă nu putem scăpa de moarte. Fugim de ea, prin afirmarea cărnii păcătoase, dar apoi ne dăm seama că aceasta este muritoare. Ne îmbogăţim material, dar nu găsim nici o fericire în materie, ba chiar regretăm trecutul, când nu eram bogaţi.

– Este foarte interesant faptul că nu putem dormi din cauza grijilor pământeşti, dar faptul că nu ne mântuim nu ne îngrijorează aşa de mult. Îmi amintesc nişte pasaje din Pateric:
„ – De ce eşti trist, avva?
– Încă mai mănânc”.
„ – De ce eşti trist, avva?
– Încă mai dorm.” Dar acum, indiferent de cât are, omul caută să adune şi mai mult. Unde-ţi este comoara, acolo ne este şi inima (Luca 12, 34) ?

– Ca oricare altă minciună, păcatul este un cerc vicios, ca un drog, o dependenţă. Odată ce pornim, vrem să continuăm. Putem întrerupe acest obicei numai prin căinţă, printr-o viaţă nouă, consacrată raiului. Cuvântul grec pentru pocăinţă este „metanoia”, care înseamnă „o shimbare a minţii”. Şi asta este ce trebuie să facem, să ne schimbăm mintea, să întoarcem spatele păcatului şi să ne iîntoarcem la casa Tatălui nostru.

– Am vorbit despre Scriptură şi despre prezent, să vorbim un pic de viitor. Omenirea a fost dintotdeauna interesată de cunoaşterea viitorului, de zilele din urmă… Acum, oamenii vorbesc numai despre asta, conspiraţii, sfârşitul lumii, otrăvuri, şi altele asemenea. Câteodată am impresia că ştim mai multe despre Apocalipsă decât Însuşi Dumnezeu, dar mai nimic despre Înviere. Ce impact poate avea această vedere îngustă şi negativistă asupra sufletelor noastre? Ce aduce sfârşitul, cum îl putem întârzia şi care ar fi atitudinea corectă pentru acest subiect?

– Nu recomand nimănui să citească Apocalipsa, singura carte profetică a Noului Testament. Să ne concentrăm pe cele patru Evanghelii, peEpistole şi Psalmi. Poate fi chiar periculos să citim Apocalipsa; sufletul tău trebuie să fie pregătit pentru asta. Toată această preocupare cu sfârşitul lumii poate fi negativă, cu pseudo-profeţiile, morbiditatea şi deznădejdea sa. Cum ai spus, Învierea e cea cu adevărat importantă.

Nu sfârşitul lumii ar trebui să ne preocupe, ci sfârşitul nostru, adică moartea şi judecata noastră. Hristos ne-a chemat să ne mântuim pe noi înşine. Nu suntem noi salvatorii lumii, El e singurul Salvator al lumii. Numai mântuindu-ne pe noi, putem ajuta efectiv şi pe alţii.

Toate speculaţiile despre sfârşit sunt zadarnice. Mântuitorul Însuşi spune că numai Tatăl ştie când vine sfârşitul (Matei 24, 36). Deci, dacă vreo fiinţă umană pretinde că ştie când va veni sfârşitul, este doar mândrie, aroganţă, minciună (iluzie), deoarece susţine că ştie mai multe decât Dumnezeu.

Putem amâna prin pocăinţă. Fiecare act spiritual înseamnă o prelungire cu încă o secundă a lumii, timp în plus pentru pocăinţă. Sfârşitul va veni atunci când nu va mai exista nici o faptă spirituală, cu alte cuvinte când lumea va fi moartă spiritual, ca pe vremea lui Noe.

Atitudinea firească este să ne preocupăm desprepropria moarte şi mântuire. N-ar trebuie să ne îngrijorăm prea tare, ştiind că Dumnezeu este dragoste. Dacă nu vom gândi aşa, ne va cuprinde deznădejdea.

Mereu atenţi la realitate, niciodată depăşiţi de ea. Necesitatea de a avea un suflet viu.

– Totuşi, părinte, trebuie să-i informăm pe cei din jur despre ce se petrece, pentru că după atâţia ani de îndoctrinare, suntem supuşi alteia, de acelaşi tip. Oamenii obişnuiţi nu ştiu asta pentru că în media nu se spune, iar mulţi nu au acces la internet, sau la o sursă de informaţii credibilă. Cred că este necesar să informăm aproapele pentru ca acesta să ia cea mai bună decizie, în cunoştinţă de cauză.

– Desigur că trebuie să fim conştienţi de ce se întâmplă în jurul nostru şi să spunem şi altora. Este absolut vital pentru că astăzi lumea este manipulată de forţele întunericului. Trebuie să creem o conştiinţă ortodoxă, o ortodoxie conştientă. „Iată, vă trimit în mijlocul lupilor;, fiţi, aşadar, înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii” (Matei 10, 16). Încă o dată, repet, nu suntem din lume, dar trăim în lume. Asta nu înseamnă că trăim într-un ghetou, trăim în realitate şi trebuie să ştim ce atitudine să avem în faţa realităţii. Asta înseamnă să fim „întelepţi ca şerpii”. Pe de altă parte, trebuie să ne străduim să ne menţinem „curaţi”, altfel spus „blânzi ca porumbeii”. Trebuie să ne păstrăm integritatea, dar trebuie, de asemenea, să cunoaştem natura firii umane şi duşmanii activi din lumea ce ne înconjoară. Dacă nu cunoaştem tactica duşmanului, cum vom rezista?

Astăzi, toată lumea încearcă să ne îndoctrineze, să ne spele creierul, iar acest lucru a fost mult mai rău pe timpul comuniştilor. Că aceştia s-au înşelat, este evident. Totuşi, lumea vestică este mult mai subtilă, iar ideologia sa, al ei „Sex in the city” este mult mai periculos. Comuniştii au fost neandertali. Cine mai foloseşte astăzi ciocanul şi secera? Acum avem maşini asistate de calculator şi tractoare ghidate prin satelit. Deci, Vestul, inclusiv UE, este foarte sofisticat şi din această cauză propaganda lor este mai puternică decât cea a naziştilor. Doctrina lumii occidentale este o formă de exaltare a păcatului. Spune: „hai, fă-o, dacă te vei simţi bine”. Când realizăm consecinţele, este deja prea târziu, suntem deja dependenţi. Dacă UE ar face un târg, oferindu-ne o sumă considerabilă de banipentru a ne vinde sufletele, am zice nu. Dar trebuie să ştim natura târgului, uneori poate fineutru spiritual, atunci şi numai atunci, putem accepta.

Trebuie să fim vigilenţi, ne îndreptăm spre sfârşit. Evident, cu fiecare secundă care trece, suntem mai aproape, dar asta nu trebuie să devină o obsesie.

– Vorbind despre vederi înguste şi gândire protestantă, am întâlnit clerici sau monahi respectabili care clasifică totul după standarde definite de ei, care fac din regulă scop. Nu vorbesc despre interpretări dogmatice personale, mă refer la faptul că gândesc după tipare şi litere (litera omoară, Duhul eliberează (II Corinteni 3, 6). Care este graniţa dintre literă şi duh, cum spune Sf. Ap. Pavel în Epistola sa?

– Nu trebuie să fim ca fariseii, care fac idoli din reguli (să nu vindeci sâmbăta, altfel spus, să nu faci bine sâmbăta). Dacă sufletele noastre sunt vii spiritual, atunci vom şti ce să facem. Trebuie să ne întrebăm mereu, în ce constă binele cel mai mare – urmarea în literă sau în duh? Desigur, de cele mai multe ori coincid, dar nu întotdeauna. Fiecare suflet are nevoie de doza potrivită de medicament spiritual, la timpul cuvenit.

De exemplu, vă pot spune despre o tânără, foarte zeloasă, dar nu după discernământ, care postea excesiv, mândrindu-se cu asta. A ajuns la mine foarte bolnavă trupeşte. I-am dat un canon să nu postească Postul Paştilor decât în Săptămâna Mare. Într-adevăr, i-am recomandat să mânănce cât poate, pentru a-şi restabili sănătatea. Pentru asta voi da răspuns în Ziua Judecăţii. Mai târziu mi-a telefonat medicul ei de familie şi mi-a mulţumit, zicând că „am salvat-o”, pentru că se îmbolnăvise foarte grav. Deci care a fost binele cel mai mare?

Despre naţiune. Diversitate în unitate. Sfinţii sunt mereu alături.

– Părinte, în final, aş vrea să vorbiţi despre semnificaţia naţiunii, nu politic, ci după contextul desprins din Facere. De ce sunt aşa de multe naţiuni? Au ele un rol istoric? Contează trecutul unui neam, recunoştinţa faţă de strămoşi? Vor fi naţiunile judecate?

– Dumnezeu a împrăştiat oamenii pe întreg pământul, după dărâmarea turnului Babel. Deci, multe limbi şi neamuri au apărut atunci. Unitatea unei naţii nu stă în construirea unui turn Babel la Bruxelles sau Washington, ci în Duhul Sfânt de la Rusalii. Aceasta este unitatea spirituală ce permite diversitatea, în timp ce actuala unitate impusă politic, globalismul nu are alt scop decât de a distruge diversitatea şi a ne nivela pe toţi.

Trebuie să ne iubim ţara în care a rânduit Dumnezeu să ne naştem, fiindcă Dumnezeu i-a dat frumuseţea naturii şi a permis frumuseţii făcute de om să apară. Această dragoste se cheamă patriotism, care diferă readical de naţionalism. Patriotismul înseamnă iubirea propriei ţări, nu a statului sau guvernului, deci a politicii. Mai mult, patriotismul presupune şiiubirea altor ţări, fiind şi acestea create de Dumnezeu. Cine iubeşte frumuseţile pe care Dumnezeu le-a lăsatîn ţara sa, ştie să aprecieze şi frumuseţile pe care Dumnezeu le-a dat altor ţări. Ori naţionalismul n-are nimic de-a face cu Dumnezeu, totul se rezumă la mândrie statală şi ură faţă de alte neamuri. Acesta este un păcat, aşa cum am putut vedea că a fost şi nazismul.

Fiecare naţiunue are rolul ei în lume, în istorie, pe care îl vom înţelege desluşit la sfârşitul vremurilor, aşa cum vom afla şi reuşita sau nereuşita împlinirii acestui scop, a voii lui Dumnezeu în istorie, dacă a rămas fidelă moştenirii bune a trecutului, celor mai bune împliniri ale strămoşilor. Fiecare ţară are un înger păzitor şi fiecare ţară, prin cetăţenii săi, va fi judecată la sfârşit.

– Vorbiţi-ne de trecutul Angliei, despre sfinţii englezi…

– Întâi, nu putem separa Anglia de celelalte ţări vest-europene (prin vest-europene vreau să spun toate acele ţări care au trecut prin Evul Mediu, iar mai apoi prin mediul catolic şi protestant modern. În acest sens spiritual, Europa de Vest include, de exemplu, Ungaria şi Polonia).

Toate ţările vestice poate fi spus că trăiesc într-un stadiu de uitare, în ţara nepăsării, cum spune psalmistul. Acesta este tărâmul dezrădăcinării şi deci, al neliniştirii. Cei care-şi uită trecutul, copilăria, părinţii, strămoşii, sunt cei care trăiesc într-o stare de isterie. Iar în ce priveşte Europa de Vest, ne putem întreba ce ştie ea despre sfinţii săi, despre strămoşii îndepărtaţi care au trăit pentru Hristos? Aproape nimic. Europa de Vest şi-a îngropat trecutul, trăind dezrădăcinat, în aer. Dar va veni ziua, şi acum a sosit, când Europei i se va aminti de trecutul ei şi atunci va avea posibilitatea alegerii, să se întoarcă precum un fiu rătăcitor ce este, ori să renunţe complet la creştinismul său.

În cazul Angliei, mai ales, de asemenea şi-a părăsit sfinţii, de 1000 de ani, când a părăsit comuniunea cu Biserica Ortodoxă Universală. Sfinţii Angliei sunt tot aici, numai că sunt ignoraţi, dispreţuiţi, batjocuriţi de aproape toată Anglia modernă, şi nu uitaţi că „Anglia modernă” are aproape 1000 de ani.

Decât să vorbesc despre sfinţii Angliei, mai degrabă v-aş prezenta un singur exemplu. Acum trei luni m-am aflat într-o biserică străveche din Anglia, într-un loc numit Dorchester. Moaştele sfântului local, Sf. Birinus, care a trăit în secolul VII, sunt îngropate sub podeaua bisericii (iată cum dezonorează protestanţii sfinţii). Nimeni nu ştie exact unde anume se află îngropat, dar noaptea, localnicii îl pot auzi pe sfânt ieşind din mormânt şi mergând prin biserică. Şi aşa este, sfinţii nu ne părăsesc, noi îi părăsim. Dumnezeu nu ne părăseşte, noi Îl părăsim. Tâlcuiesc această întâmplare cu Sf. Birinus ca fiind de pază, patrulând, ca alţi sfinţi ai Angliei, încă rugându-se pentru moştenirea sa, pentru mica turmă de ortodocşi care a mai rămas pe aceste meleaguri.

– Iubite Părinte, mulţumesc pentru aceste rânduri frumoase. Sunt sigur că acest nou interviu va fi apreciat cel puţin ca primul. Urări de bine din România!

– Dumnezeu să binecuvâteze ţinutul românesc. Vă rog să vă amintiţi şi de mine, păcătosul, în rugăciunile voastre, în faţa candelelor din bisericile şi mănăstirile voastre, astfel încât Dumnezeu să aibă milă de mine şi de noi toţi, cei de aici.

Martie 26, 2011 Posted by | INTERVIURI, ORTODOXIE | , , , , , , | Comentarii închise la NOU INTERVIU CU PARINTELE ANDREW PHILLIPS (2011)

F.O.R.-UL CONTESTA ACTELE BIOMETRICE

Către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,

Preşedintele României,

Parlament,

Guvern

A trecut mai bine de o săptămână de la lucrările Sfântului Sinod al BOR din 25-26 februarie 2009, Sinod de la care poporul dreptcredincios român aştepta acel cuvânt profetic şi mărturisitor al Duhului Sfânt prin care să fie readusă pacea în inimi, în sufletele celor care-şi văd din nou primejduite libertatea şi conştiinţa creştină prin impunerea actelor de identitate electronice cu cip în ţara noastră. Timpul ce a trecut nu a fost, din păcate, decât o confirmare a bănuielilor pe care le-a născut încă din primul moment textul comunicatului biroului de presă al Patriarhiei.

Încă din ziua imediat următoare încheierii întrunirii Sinodului, pe 27 februarie, Forul Ortodox Român (F.O.R.) observa că nu s-a primit din partea Sinodului nici un text oficial de răspuns la problema paşapoartelor biometrice, dându-se publicităţii doar un simplu comunicat (nr. 21/26 febr. 2009) [1] al Biroului de Presă al Patriarhiei. Textul confuz şi contradictoriu al comunicatului a fost „explicat” într-un mod incalificabil de purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, cunoscut pentru scandalurile provocate în mai multe rânduri prin declaraţiile sale „semi-oficiale”, unele dintre acestea fiind cu totul străine de învăţătura Bisericii Ortodoxe. Ca urmare a constatării acestei incorecte informări a poporului ortodox privind hotărârea luată de Sfântul Sinod, F.O.R. a emis un comunicat [2] prin care solicita punerea la dispoziţia credincioşilor a stenogramei integrale a dezbaterii sinodale.

Întrucât au trecut zece zile de la solicitarea F.O.R. şi nu s-a dat nici un răspuns din partea cancelariei Patriarhiei, şi nici măcar nu a fost scoasă la lumină presupusa hotărâre (nr. 638/2009) urmată de semnăturile ierarhilor, credem că este de datoria noastră de fii duhovniceşti ai Bisericii Ortodoxe Române să luăm atitudine. Cu tot respectul, considerăm că prin acest comunicat insidios se urmăreşte denigrarea în faţa propriilor credincioşi a însuşi Sfântului Sinod al BOR, a tuturor membrilor lui, şi prin aceasta crearea unei rupturi grave între ierarhii Bisericii şi turma încredinţată lor de către Hristos spre păstorire.

Cu adâncă durere în suflet ţinem să precizăm următoarele:

1. Considerăm comunicatul de presă nr. 21/26 febr. 2009 un fals, întrucât prin acesta biroul de presă al Patriarhiei se substituie Sfântului Sinod, emiţând un text prolix şi evaziv, pricină de tulburare şi sminteală în rândul credincioşilor, fără a da publicităţii sursa (decizia nr. 638/2009), în cazul în care aceasta există cu adevărat (fapt care nu reiese deloc din enumerarea deciziilor Sfântului Sinod făcută în comunicatul nr. 22/27 februarie 2009 al aceluiaşi birou de presă, unde nu se regăseşte şi decizia „nr. 638”). Dacă totuşi documentul există, în virtutea transparenţei de care se cuvine să dea dovadă o atare instituţie, trebuie ca textul original al deciziei să fie dat urgent publicităţii, mai ales că în ultimii ani documente de mare importanţă au ajuns să vadă lumina tiparului într-o altă formă decât fuseseră formulate în plenul Sfântului Sinod.

2. Numărul de înregistrare al deciziei invocate este acelaşi cu cel al scrisorii trimise de Patriarhul BOR către Ministrul Administraţiei şi Internelor, respectiv nr. 638/28 ian. 2009. Este oare doar o simplă sfidare, un artificiu, sau Dumnezeu a îngăduit acest lucru pentru a ne se demonstra prin această „coincidenţă” legătura existentă între scrisoarea în cauză şi conţinutul comunicatului? De altfel, cea mai simplă analiză poate scoate în evidenţă faptul că mare parte din afirmaţiile ce constituie fondul justificativ al comunicatului au fost preluate fără nici o modificare (cuvânt cu cuvânt) din răspunsul pe care Ministrul Administraţiei şi Internelor l-au dat la scrisoarea Patriarhiei Române. Lucrul încă nu ar fi fost chiar atât de grav dacă unele afirmaţiile reproduse în comunicat nu ar fi cu totul false:

a) Paşaportul nu este un hatâr pe care ni-l face statul [3], ci modalitatea prin care ni se asigură un drept fundamental consfinţit de Constituţie – dreptul la liberă circulaţie. Statul este obligat să ne asigure exercitarea acestui drept potrivit posibilităţilor noastre materiale şi conştiinţei. A ne elibera paşaportul numai cu preţul respectării unor condiţii pe care nu le putem accepta (renunţarea la libertate, intimitate şi conştiinţă creştină) înseamnă de fapt că, în chip mascat, se refuză pe viitor celor care vor avea această conştiinţă dreptul de a avea un paşaport. Extinderea acestui principiu şi la cartea de identitate, precum şi la celelalte drepturi, cum ar fi cel la şcolarizare sau la asigurări de sănătate etc. ne oferă perspectiva unui stat în care creştinii, pentru a-şi păstra credinţa, nu vor mai avea posibilitatea să-şi exercite nici un drept; parafrazând comunicatul, au libertatea de a nu exista. Ne întoarcem oare la formula prin care Nero clasa problema creştinilor: Nu este permis să existe creştini!? Cel mai grav rămâne însă faptul că validarea acestui principiu anticreştin este făcută printr-un comunicat pus pe seama Sfântului Sinod.

b) Comisia Europeană este cu totul altceva decât Grupul de etică amintit în comunicat [4]. Comisia ia act de studiile unor astfel de grupuri ale unor oameni de ştiinţă, dar poate să nu îşi asume punctul lor de vedere, aşa cum se întâmplă şi în acest caz. Astfel că, în prezent, Comisia Europeană nu interzice implanturile în scopuri nemedicale, ci susţine în mod ardent dezvoltarea tehnologiei şi aplicaţiilor cipurilor RFID, pornind de la premisa (falsă) că tehnologia este neutră [5]. Se citează dintr-un raport din 2005 al sus-numitului Grup de etică: „utilizarea pentru scopuri nemedicale a implanturilor de informare şi comunicare constituie o potenţială ameninţare la demnitatea umană şi societatea democratică”. În aceeaşi zi, 25 februarie 2009, poporul român primea în legislaţia proprie un cal troian prin publicarea în Monitorul Oficial a Hotărârii de Guvern nr. 55/2009 privind “dispozitivele medicale” implantabile active.

De ce oare într-un comunicat care avea ca subiect documentele electronice cu cip şi-a făcut apariţia pe neaşteptate problema implantului cipului „în scop nemedical” ? Cât de întâmplător este faptul că exact în aceeaşi zi intra în vigoare implantul „medical” prin care se deschide posibilitatea legală a implantării cipurilor la om în România?

Faptul că specialişti ai Ministerului de Interne sunt de fapt artizanii conţinutului de fond al comunicatului rezultă şi din punctul 3 al acestuia. Cererea de a se extinde prevederile „referitoare la cazuri de urgenţă (paşaport temporar) şi la cazuri când, din motive de conştiinţă sau religioase, persoana nu doreşte paşaport electronic care include date biometrice” este extrem de tehnică, fiind sugerată în prima fază chiar în răspunsul ministerului la scrisoarea Părintelui Patriarh. Membrii Sfântului Sinod nu ar fi putut cere decât ca statul să asigure creştinilor şi posibilitatea de a primi paşapoarte fără cip, ceea ce este foarte posibil să se fi întâmplat. Cel puţin aceasta reiese din titlul comunicatului, nu însă şi din conţinut.

Soluţia cu paşapoartele de urgenţă nu este decât o amăgire specifică metodelor de manipulare psihologică folosite pe plan mondial în promulgarea legilor nepopulare. Portiţa numită excepţie lasă speranţa că va exista posibilitatea alegerii. În realitate, excepţia poate fi înlăturată foarte uşor ulterior. Pe de altă parte, excepţia este şi o modalitate de a efectua presiune psihologică asupra celor care o aleg, adică lasă poarta deschisă discriminării şi presiunilor psihologice.

Faptul că argumentaţia comunicatului biroului de presă al Patriarhiei Române este ca şi dictată de Ministerul de Interne ne produce o mare mâhnire, văzând că, după numai 19 ani de la ieşirea de sub comunism, ne întoarcem la regimul în care politicul, prin mijloacele-i specifice, are puterea de a se interpune între Sfântul Sinod şi poporul dreptcredincios. Avem oare voie să ne resemnăm văzând că punctul de vedere al cezarului se substituie cuvântului Sfântului Sinod rostit în Duhul Sfânt? Sau, dacă spunem că Sfântul Duh ar fi glăsuit prin comunicatul amintit, nu ar fi fost firesc ca într-un mod identic să fi glăsuit şi prin toate celelalte Sfinte Sinoade ale celorlalte Biserici Ortodoxe?

3. Constatăm că poziţia care transpare din comunicatul de presă amintit şi care este afirmată apoi explicit de către purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române vine într-o evidentă contradicţie cu:

a) poziţia Sinodului Bisericii Ortodoxe a Greciei, care descria noile acte electronice ca pe o „ameninţare de coşmar” la adresa libertăţii personale (circulara nr. 2548/1 aprilie 1993 şi circulara nr. 2626/7 aprilie 1997, semnate de toţi ierarhii în frunte cu PF Serafim şi publicate în oficiosul Sfântului Sinod);

b) scrisoarea Sinodului Bisericii Ortodoxe din Creta din 22 martie 1993, în care actele de identitate electronice sunt numite „un nou gen de dosar … prin care regimul democratic este desfiinţat şi conştiinţa naţională este anulată”;

c) poziţia Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe din Ucraina (Patriarhia Moscovei) ce a criticat „codificarea” populaţiei, într-un act din 1998 şi într-o pastorală din 29 decembrie 2003, semnate de Mitropolitul Vladimir al Kievului şi de toţi membrii Sfântului Sinod;

d) atitudinea Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse care a reamintit statului că „strângerea, păstrarea şi utilizarea informaţiei despre viaţa privată a persoanelor fără acordul acestora nu este permisă (art. 24)”;

e) poziţia Sinodului Bisericii Ortodoxe Sârbe care a cerut cu hotărâre în 2006 ca legea privind actele de identitate electronice „să nu fie pusă în practică”;

f) declaraţia Sfintei Chinotite a Sfântului Munte Athos din 21.08.1997, semnată de toţi stareţii mănăstirilor Sfântului Munte, în care părinţii athoniţi afirmă că datoria fundamentală a mărturisirii credinţei şi încrederea în proorociile descoperite Sfinţilor de Mântuitorul „ne obligă să refuzăm orice fel de act de identitate electronic cu cod numeric unic, ca aducând prejudicii libertăţii persoanei şi conştiinţei noastre creştine” (documentele amintite la punctele a-f au fost depuse la registratura Patriarhiei Române sub forma referatului nr. 1588/25.02.09 de către editura Predania);

g) epistolele şi afirmaţiile clare ale unor mari Cuvioşi (epistola „Semnele vremurilor – 666” a Cuviosului Paisie Aghioritul de acum exact 22 de ani) şi duhovnici contemporani (arhim. Iustin Pârvu, arhim. Arsenie Papacioc, părintele Adrian Făgeţeanu, părinţii români de la Sfântul Munte Athos şi mulţi alţii).

h) poziţia exprimată de zeci şi zeci de asociaţii ortodoxe din România, care au depus în ultimele două luni mai multe memorii la cancelaria Sfântului Sinod, unele dintre ele prezentând şi o foarte bogată bază de documentare;

i) poziţia a peste o sută de mii de români care şi-au exprimat prin semnătura lor, prin scrisori, formulare şi petiţii, respingerea acestei tentative de control şi îngrădire a libertăţii persoanei umane.

Trebuie spus că majoritatea Bisericilor Ortodoxe au tratat teologic problema actelor de identitate electronice, luând ca bază a discuţiilor Apocalipsa Sfântului Ioan Evanghelistul şi profeţiile Sfinţilor Părinţi.

De cea mai mare importanţă este şi comunicatul emis de Sinodul Mitropolitan al Clujului în urma şedinţei din 19 februarie 2009 (semnat în unanimitate de cei 8 membri ai Sinodului), în care sistemul de identificare biometric inaugurat de actele de identitate electronice cu cip a fost caracterizat în termenii următori: „acest sistem de supraveghere e un atentat la libertatea şi intimitatea oamenilor, drepturi consfinţite nu numai de legile civile, ci şi de normele religioase. E ca şi cum un duhovnic ar divulga secretul spovedaniei, fapt aspru pedepsit în rânduielile bisericeşti, dar cu drept de cetăţenie în sistemul transparenţei fără perdea. Biometria nu numai că nu o sancţionează, dar, dimpotrivă, o legiferează, omul fiind tratat nu ca făptură a lui Dumnezeu, înzestrată cu suflet, inteligenţă şi libertate.”

Mărturisim că nu putem crede că ierarhii BOR (exceptând dintru început pe ÎPS Bartolomeu Anania, care nu a fost prezent la lucrări şi care îşi făcuse publică poziţia; deci nu se poate vorbi în nici un caz de „unanimitate” la nivelul întregului Sinod) au putut semna o hotărâre care vine în contradicţie cu poziţia celorlalte Biserici Ortodoxe surori. Se cuvine ca cei care au alcătuit comunicatul cu nr. 21/26 februarie a.c. să-şi asume în faţa lui Dumnezeu şi a credincioşilor ortodocşi de pretutindeni tulburarea şi confuzia pe care au provocat-o. Ne rugăm lui Dumnezeu să le dăruiască, în marea Sa milostivire, vreme de pocăinţă.

Totuşi, din toată această lucrare de manipulare a celor simpli şi de muşamalizare a unei chestiuni de cea mai mare importanţă, a rezultat şi o atitudine care, dacă pe unii îi mulţumeşte, iar pe alţii îi sminteşte, pe cei mai mulţi dintre noi ne obligă la o poziţie clară. Este vorba despre declaraţia publică a purtătorului de cuvânt al Patriarhiei, în care acesta afirmă că doreşte să se numere printre primii cetăţeni români posesori ai unui paşaport biometric cu cip. Se cade să considerăm această atitudine sfidătoare ca pe o invitaţie la a ne preciza fiecare, limpede şi răspicat, propria poziţie faţă de actele de identitate electronice, dar şi, pe viitor, faţă de alte provocări ale ateismului contemporan.

În acest context, credem că fiecare creştin ortodox, fie el ierarh, preot, monah sau mirean, trebuie să-şi asume mărturisitor, în faţa lui Dumnezeu şi a propriei conştiinţe, o poziţie fără echivoc faţă de aceste măsuri care atentează la identitatea sa de persoană liberă creată după chipul lui Dumnezeu.

Prin această atitudine a noastră nu urmărim compromiterea nimănui, nu dorim în nici un fel crearea unor situaţii păgubitoare pentru toţi, ci ne îndeplinim o datorie de conştiinţă, aceea de a mărturisi adevărul fără fanatism.

În concluzie, prin această scrisoare deschisă, noi, semnatarii ei, creştini ortodocşi, cerem să ne fie emise documente de identitate fără nici un fel de mecanisme electronice incorporate, şi prin aceasta ne afirmăm opţiunea de a nu accepta documentele de identitate electronice cu cip, solicitând totodată ca ierarhii Bisericii Ortodoxe Române şi autorităţile statului să acţioneze în consecinţă, respectându-ne alegerea, libertatea şi conştiinţa creştină.
Discernământul duhovnicilor noştri, îndelunga răbdare a poporului român în faţa provocărilor şi pacea sufletească pe care o simţim asumându-ne o asemenea atitudine (urmând aşadar şi îndemnului Sinodului Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei din 2 februarie 2009) ne aduc mângâiere duhovnicească. Ne rugăm la Bunul Dumnezeu ca prin harul Său să ne ajute să ducem „lupta cea bună” până la sfârşit, cu ajutorul arhiereilor ortodocşi, care drept învaţă cuvântul Adevărului Hristos.

Aşa să ne ajute bunul Dumnezeu şi Maica Domnului!

Forul Ortodox Român, Sf. 40 de Mucenici din Sevastia, 9 martie 2009

N O T E:

1. http://www.basilica.ro/ro/comunicate/sfantul_sinod_solicita_alternativa_la_pasapoartele_biometrice.html

2. http://www.forul.ro/

3. „a. A avea un paşaport este un drept şi nu o obligaţie, paşaportul fiind un document eliberat la cerere pentru cei ce doresc să călătorească în afara spaţiului Uniunii Europene. Astfel, se deduce că cei care invocă obiecţii de conştiinţă sau motive religioase au libertatea să nu solicite acest nou tip de paşaport;” (fragment din răspunsul ministerului inclus în comunicatul nr. 21/2007)

4. „Constată că însăşi opinia Comisiei Europene exprimată, la 16 martie 2005, prin Grupul European pentru etica în ştiinţă şi noile tehnologii este împotriva implantării în corpul uman a cip-ului electronic: «utilizarea pentru scopuri nemedicale a implanturilor de informare şi comunicare constituie o potenţială ameninţare la demnitatea umană şi societatea democratică» (pct. 6.4), iar «implanturile destinate supravegherii … ar putea fi folosite de către autorităţile statale, indivizi sau grupuri pentru a creşte puterea lor asupra altora» (pct. 6.4.4).” (din comunicatul nr. 21/2007)

5. A se vedea seminarul organizat, în iulie 2007, de oficialii Comisiei Europene, printre care şi Viviane Reding, comisar european al comunicaţiilor, intitulat „European Policy Outlook RFID”. După oficialii europeni, instrumentele tehnologice RFID sunt inovaţii care au mare potenţial de dezvoltare economică. În ciuda problemelor de ordin etic, recunoscute, fie şi în treacăt, de oficialii europeni, premisa de la care pleacă C.E. este că o lege specială dedicată folosirii RFID nu e necesară, de dragul de a păstra legislaţia europeană neutră faţă de tehnologie (!?). Oricât de multe dileme şi capcane la adresa libertăţii ar putea ascunde tehnologia RFID, oricât de mult ar periclita demnitatea umană, Comisia Europeană propune o abordare de tip pozitiv. Sursa: http://www.iot-visitthefuture.eu/fileadmin/documents/roleofeuropeancommision/European_Policy_Outlock_RFID.pdf

Martie 9, 2009 Posted by | ATITUDINI, MASONERIE, NEW-AGE, OCULTISM, ORTODOXIE, POLITICA, SANATATE, STIRI | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

GANDURI DESPRE MILA CRESTINA

Milostenia (Caritatea) provine din latinescul „caritas” sau grecul „agape” (dragoste non-erotica) si consta in ajutorarea celor nevoiasi prin bunuri sau actiuni spre beneficiul lor.

Milostenia nu poate fi separata de aspectul de jertfa pentru ca fie ca renuntam la o parte din bani, fie ca renuntam la un bun, fie ca ne implicam intr-o actiune care necesita timp si daruire, jertfim ceva, ne lipsim de ceva.

Dar jertfa nu poate fi lipsita nici de dragoste, pentru ca daca milostenia ar fi conditionata de ceva, atunci nu ar mai fi milostenie, nu ar mai fi jertfa. Prin urmare, jertfa, milostenia se face din dragoste.

Jertfa suprema a facut-o chiar Dumnezeu, Care Si-a jertfit unicul Sau Fiu (Ioan 3:16) dovedind prin aceasta dragostea Lui fata de oameni, dar totodata dand si o noua porunca, a iubirii – sa ne iubim unii pe altii asa cum si El ne iubeste pe noi (Ioan 15:12). Dar nu numai noi intre noi, crestinii, ci si pe vecin si chiar si pe dusman suntem invatati sa-i iubim (Matei 22:39; Luca 6:27). Sfantul Apostol Pavel considera milostenia ca prima intre virtuti (I Cor 13,3). Dar prin aceasta milostenie, Sfantul Apostol Pavel nu se refera la ceea ce inteleg unii astazi, o donatie de 2% din impozitul pe salar. Actiunea de milostenie trebuie sa se reflecte si in inima celui ce o face, asa cum a fost si cu Sfantul Martin (soldat roman), care, vazand un sarac tremurand de frig, si-a rupt mantia militareasca in doua, daruind o jumatate aceluia. Seara, Sf. Martin l-a visat pe Mantuitorul care i-s zis: „iata-l si pe Martin, cel nebotezat; M-a imbracat”. Pentru ca daruind celui sarac insusi Hristos primeste. „Adevarat, adevarat zic voua, cine va da un pahar cu apa in numele Meu nu-si va pierde plata Sa”, zice in alta parte Mantuitorul (matei 25, 41).

Deoarece milostenia se face atat din dragostea fata de Dumnezeu cat si din implinirea poruncilor Lui, este necesar ca aceasta sa imbrace ambele dimensiuni, atat interna cat si externa.

Milostenia crestina este cea mai pura si sfanta dintre toate, fiind cu adevarat „radicala” de vreme de dizolva bariera dintre Mine si Celalalt. In fata lui Dumnezeu oamenii sunt egali: nu exista rasism. Numai in crestinism milostenia imbraca o forma ascetica, jertfitoare. Dar si aici, de-a lungul timpului si chiar si acum, caritatea a fost (si este) perceputa ca o opera sociala. Pentru omul modern succesul, siguranta, conditia sociala, concurenta, profitul, pretigiul, ambitia, satisfacerea placerilor de orice fel, egocentrismul, intelegerea superficiala a religiei sau identificarea ei cu folclorul pagan, il impiedica sa observe adevaratul sens al vietii crestine si al rostului sau pe pamant. Secularizarea accepta religia dar in termenii definiti de ea.

Pentru omul secularizat, individul este o notiune abstracta. La fel si neamul sau umanitatea. Dar pentru un crestin, individul este o persoana. Insusi Dumnezeu este unul, in trei persoane! Activistul social, nu are interes pentru individ, de aceea de multe ori ii lipseste dragostea si grija pentru persoana, el actionand mai mult in numele dreptatii si ordinii si nu in ultimul rand al fericirii. Dar in afara lui Dumnezeu nu exista fericire ci doar surogate cu care firea umana isi indulceste amarul zilei. Asta pentru ca ne-crestinul nu tinteste „dincolo” si nu se raporteaza la lumea de „dincolo”, uitand ca suntem trecatori pe acest pamant. Este adevarat ca si alte religii au ideea unei alte lumi, in care ajunge sufletul dupa ce se desparte de trup. Totusi aceasta idee, sa luam spre exemplu Nirvana, nu poate fi bine definita nici chiar de initiati; este ceva abstract, impersonal. De aceea, pentru un crestin conteaza mai mult prezentul „acum”, dar vazut numai in viitorul „vesnic”. Fa ce trebuie acum pentru ca de maine sa traiesti vesnic! Dintre toate biruintele lumii acesteia, numai iubirea (inteleasa ca jertfa, daruire, caritate) are valoare vesnica. Daca un lucru se poate echivala cu un altul, iubirea nu are pret; este infinita. Iubirea daruita infinit atrage primirea unei alte iubiri infinite; iubirea nu are limita si se potriveste oricui; saracul vrea sa fie iubit, dar si bogatul; uratul vrea sa fie iubit, dar si frumosul, pacatosul vrea sa fie iubit, dar si sfantul. Toti vrem sa fim iubiti, iar singurul care cuprinde in iubirea Sa pe toti este Mantuitorul Hristos, care Si-a pus sufletul pentru toti si care face ca soarele sa rasara atat peste cei drepti cat si peste cei pacatosi.

Poate si pentru acest fapt, pentru ca iubirea este divina, ea nu are nevoie de nimic din aceasta lume. Iubirea exista, asa cum am aratat mai sus in toate conditiile si circumstantele. Chiar si in iad Dumnezeu este prezent cu iubirea Sa. Raul acela de foc este tot dragostea lui Dumnezeu, dar care arde pe cei care n-au fost in stare sa raspunda iubirii dumnezeiesti! Iubirea este o manifestare a Imparatiei lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este iubire.

Totusi, cine este sarac si cine bogat? Sfantul Ioan Gura de Aur, in Cuvantul la Duminica a 21-a dupa Rusalii ne lamureste ca sarac este cel insetat de a avea multe, iar bogat este cel care se multumeste cu putin, si ne indeamna sa ne facem prieteni cu „bogatia cea nedreapta” (Luca 19,9) si sa adunam comori in Ceruri, acolo unde nici molia nu le roade, nici furul nu le sapa. Ca la sfarsitul vietii, bogatul va lasa lumii bogatiile sale si va iesi din viata ca de pe o scena, si lepadandu-si masca, se va arata mai sarac decat toti, pentru ca ar fi trebuit sa-si imbogateasca sufletul cu virtuti, dar n-a facut-o. Si nici acum, dupa ce o viata intreaga a alergat dupa averi, fiind mereu ingrijorat si ingandurat, nu se poate bucura de o viata linistita, pacatele lui hotarandu-i soarta.

Iar Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca toti care au bani si ii tin numai pentru ei, mare osanda isi vor lua, fiind vinovati de toate relele pe care le puteau preintampina. De aceea bogatilor le-a pus conditie sa lepede mai intai averea si apoi sa-L urmeze, in timp ce aceia care au doar cat le trebuie sunt indemnati sa staruiasca in rabdare si trezvie.

Sfantul Ioan Casian, in Cele opt ganduri ale rautatii, vorbind despre patima iubirii de arginti, ne aminteste ca „mai bine este a da decat a lua” (Fapte 20, 35) osandind totodata pe cei ce rastalmacesc pasajele biblice si cred ca mai bine este sa fii bogat pentru a da si altuia, decat sa fii sarac si sa te multumesti cu ce ai. Sfantul Ioan Casian ne ofera o serie de dovezi scripturistice din care reiese ca nimic nu e mai de pret decat sa-ti castigi existenta din lucrul mainilor tale. Acest fapt este bine placut lui Dumnezeu, iar Harul Duhului Sfant se va pogori peste tine.

Sa urmam asadar poruncilor evanghelice, invataturii crestine, sfaturilor Sfintilor Parinti, sa nu punem conditii milosteniei noastre, sa nu fim zgarciti pentru ca oricine se lipsestde putin, in numele lui Hristos, insutit va lua inapoi.

Iar cei porniti pe calea cea stramta si ingusta a mantuirii, sa nu uite ca „Milostiv este Domnul”!

Bibliografie:

+ ALEXANDER SCHMEMANN, Postul Mare, ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1995

+ Encyclopedia of World Poverty, Sage Publications. Inc., 2006

+ P.S.B. (23), Sfântul Ioan GURA DE AUR partea a III-a

+ Sfântul Ioan GURA DE AUR Predici la Duminici si Sarbatori Ed. Bunavestire Bacau 1997

+ Sfântul Simeon NOUL TEOLOG, Învataturi, vol 2, ed. Credinta Stramoseasca, 2003

+ Sfantul Ioan CASIAN, Filocalia, volumul I, editia a II-a, editura Harisma, Bucuresti, 1992

+ Ierom. Ioan IAROSLAV, Cum sa ne mantuim, ed. Scara 2006

Octombrie 3, 2008 Posted by | ATITUDINI, ORTODOXIE | , , , , | Comentarii închise la GANDURI DESPRE MILA CRESTINA

UN NOU SITE: DESPRE MANTUIRE

Semnalez aparitia unui nou site ce trateaza problema mantuirii, in lumina Sfintilor Parinti. In zilele de astazi, cand multi se fac pe sine povatuitori si calauzitori, cuvintele pline de duh ale Sfintilor care au batatorit calea spre Rai inaintea noastra, vin sa desparta lumina de intuneric. Sa urmam asadar caii batatorite de ei si sa ne regasim cu totii in Imparatia lui Dumnezeu! Amin.

Sfintii Parinti, Despre Mantuire

Septembrie 29, 2008 Posted by | ATITUDINI, BLOGROLL, ORTODOXIE, STIRI | , , , , | 1 comentariu

CE A ADUS ORTODOXIA LUMII

Daca tot am deschis un front impotriva unor termite care rod Biserica din interior (apropos, blogul bastrixxx.wordpress.com care se vrea o parodie la bastrix.wordpress.com nu-mi apartine catusi de putin) de ce sa nu vorbim si despre cei care in ciuda pregatirii lor gazetaresti sau intelectuale NU VOR sa inteleaga anumite aspecte, clare ca lumina zilei. Totodata, daca primul front mi-l insusesc pe deplin, asumandu-mi responsabilitatea pentru naduful varsat asupra unor pseudo-ortodocsi, de data suplimaceasta lansez provocarea tuturor, considerand-o de maxima importanta. Nu stiu cat vor pricepe unii din ce sustinem noi, dar avem datoria de a explica, ca sa nu creada ca suntetm cazuti din bananierii africani sau ca am calatorit prin timp, veniti de undeva din Evul Intunecat.

Domnul Petru Clej, care scrie la revista ACUM a lansat un sondaj de opinie, intitulat provocator: „Ce efect a avut religia ortodoxa asupra dezvoltarii Romaniei”. Cu o zi in urma i-am trimis un mesaj privat acestui domn in care il rugam politicos sa inteleaga ca a fi ortodox traitor este un efort care se adauga peste pecetea Botezului si pe langa participarea minimala la slujbele duminicale. Crezand ca este vorba despre o confuzie de termeni, o intelegere superficiala a ideii de crestin ortodox sau de Biserica Ortodoxa, i-am explicat domnului Petru Clej de ce nu trebuie confundata evlavia pietista a unora cu trairea duhovniceasca a unui ortodox practicant si care este diferenta intre a te crede ortodox si a fi ortodox, pentru ca este o diferenta.

Se pare, insa, dupa cum se vede din invitatia de a participa la acest sondaj, ca la domnul Petru Clej n-a fost vorba de o confuzie sau de o intelegere eronata ci de un act voit de asociere a termenului de „ortodox” cu acela de „inapoiat”. Ca este asa se vede lesne din titlul sondajului ACUM.

Domnia sa face aceleasi asocieri/interpretari eronate ca si multi alti ne-ortodocsi, care, nestiind mai nimic despre Istoria Bisericii Universale, isi apara credinta cea mai apropiata de sufletul lor, fie ca vorbim despre o credinta catolica, sau protestanta sau budista, fie ca vorbim de necredinta, de ateism. Astfel, domnul Clej, care a petrecut ceva vreme in Angliterra civilizata, bate un apropos: Ortodoxia n-a facut decat sa ne tina inapoiati. Asa s-a intamplat si la noi si la rusi precum si in alte state ortodoxe, care din cauza religiei drept-maritoare au ajuns sarantocii lumii. Desigur, presupunerea aceasta nu poate fi valida, deoarece si America Latina (majoritar catolica) sau Africa (majoritar pagana desi cu foarte multe bogatii naturale) sunt mai sarace decat tarile majoritar ortodoxe, ceea ce conform logicii domnului Clej, ii contrazice presupunerea.

Apoi, domnul sus-mentionat amesteca si termenii: ce treaba are Biserica cu dezvoltarea economica? Biserica se ocupa de mantuirea sufletelor, iar Ortodoxia aduce ca argument multimea impresionanta de moaste, de Cuviosi, Sfanta Lumina de la Ierusalim precum si minunile care se petrec cu fiecare din noi. Biserica imbratiseaza omul si-l primeste in randul sau, dar nu obliga pe nimeni sa se schimbe, cu de-a sila, in virtutea libertatii depline pe care Dumnezeu a acordat-o omului. De ce sa fie socotita Biserica responsabila pentru ca in capul statului si-au facut aparitia niste caste de hoti, care au instaurat un regim corupt, de subjugare a poporului. Din contra, asa cum s-a intamplat si in perioada de ocupatie sovietica, Biserica a fost o victima a regimului politic, chinuindu-se sa supravietuiasca.

Ii amintesc domnului Clej, care a lucrat chiar la BBC, ca tocmai pe acest canal s-a spus ca dupa al doilea razboi mondial, Romania avea cea mai puternica moneda din Europa, iar cei ce au incetinit dezvoltarea economica a tarii au fost tocmai hotii care au vandut tara strainilor, spre exploatare (sa nu uitam ca am avut regi straini, a se citi ce spune istoricul englez G. Forrester despre acestea) si care n-au avut in gand o strategie pe termen lung de dezvoltare a Romaniei, totul rezumandu-se ca si acum la a fura cat mai mult intr-un termen cat mai scurt. Iar aceste gunoaie care mai mereu s-au aflat la conducerea tarii, (cand se ridica sus oamenii de nimic, nelegiutii misuna pretutindeni) nu se pot numi ortodocsi, macar ca si acum ii vedem adunati pe la evenimente religioase, manati sau constransi de necesitatea strangerii de voturi.

Prin urmare patimile si pacatele neamului ne0au atras soarta pe care acum ne-o meritam din plin. Pentru ca niciodata n-am stiut sa ne promovam valorile si am stat mai mereu cu mana intinsa, cand spre est, cand spre vest. Pe de alta parte, situatia geografica a facut pe multi sa ravneasca la tarisoarele romane. Ce-a facut Ortodoxia? Ne-a aparat identitatea si ne-a pastrat ca neam pana in ziua de astazi, in conditiile in care pana si Viena au ajuns turbanele turcilor. Dar ce-a facut Apusul? Apusul n-a facut decat sa incerce sa ne subjuge si sa colonizeze teritoriile recent descoperite si sa negutatoreasca sclavi. A trimis Apusul vreun ajutor lui Stefan, Mircea, sau Mihai Viteazul? Nici pomeneala. Doar vorbe mieroase si cutite-n spate. Si-acum ravnim la bogatia apusului castigata prin uneltiri si viclesuguri? Prin inrobire, furturi si siluiri? Prin privilegii furate cu tunul si onoruri acordate tradatorilor? Sa dorim sa facem parte din structurile europene care interzic taranului sa detina mai mult de 20 de litri de tuica; care invadeaza Irakul in scop defensiv si democratic pentru a-i suge petrolul, care darama lacasuri de cult in Kosovo instaurand un regim mafiot, de traficanti de droguri si carne vie, socotindu-l democratic https://sceptik.wordpress.com/2008/02/14/noul-stat-terorist-kosovo/ | https://sceptik.wordpress.com/ziua.net/display.php?data=2008-02-16&id=233257? Sau la ce civilizatie sa ravnim domnule Petru Clej? La sodomia promovata ca egalitate de sanse, la hirotonia de episcopese si episcopi homosexuali, ca nici macar bisericile nu mai sunt biserici la ei, dumneavoastra nu vedeti? Priviti la Apus si veti vedea moartea, in diferite nuante. Si va intrebati si ne provocati si pe noi sa spunem ce a adus ortodoxia lumii? Raspundem: pe Hristos, fiul Dumnezeului celui viu, care a facut cerul si pamantul, de Care toate se infricoseaza si care, aici e aici, va veni la plinirea vremii pentru a cere socoteala fiecaruia de cum L-a primit. Asta marturisim, chiar daca dvs. nu ne credeti, ca a adus ortodoxia lumii. Dar umanismul ce a adus domnule Clej? Dar civilizatia dvs. ce a adus? Cozi mai putine la birourile fiscale, pentru asta va bucurati? Considerati o reusita comandarea pizzei pe internet? Dar bolile, experimentele pe oameni, adulterele, inrobirea celor mai slabi, suferinta astea nu le vedeti? Iadul pe pamant, asta a adus umanismul european. L-a alungat pe Hristos si a facut dumnezeu din civilizatie, din democratie, din libertinaj.

Apusul e mai dezvoltat si datorita faptului ca a detinut numeroase colonii, fapt pentru care acele popoare se zbat acum in mizerie si pentru ca si-au impus puterea cu forta, instaurand si detronand conducatori, manipuland si inrobind. Nu demult am citit ca pentro orice dolar american pe care Africanii il primesc ca imprumut de la tarile civilizate, trebuie sa plateasca inapoi 13!! Asta e echitabil? Ce a adus ortodoxia lumii, tarii? Respectul de sine, iubirea de Dumnezeu si ferirea de asemenea blestematii. Noi nu am apucat sa ne dezvoltam pentru ca mai mereu eram solicitati la razboaie cu imperii de zeci de ori mai puternice: pe de o parte cu turcii si tatarii, pe de alta cu „fratii catolici” unguri si poloni. Ce a adus ortodoxia tarii/lumii? O spiritualitate aparte, o religie cu care atunci cand o descopera occidentalii exclama cu lacrimi de bucurie: „We’re HOME!”. Dar se pare ca pe dvs. nu va intereseaza aceste lucruri, fiind pornit spre a va demonstra si sustine propriul punct de vedere, indiferent de raportarea la Adevar.

Ortodoxia a dat tarii un Cosbuc, un Goga, un Tutea, un Nichifor Crainic, un Mircea Vulcanescu, un Eminescu si nu in ultimul rand un Nicolae Paulescu, si as vrea sa-l includ aici si pe sarbul Tesla, macar ca nu-i roman.

Biserica nu condamna tehnica in sine ci pe cei ce fac din tehnica idol, precum cercetatorii elvetieni care spera sa desopere prin noul laborator de 5 miliarde molecula numita „a lui Dumnezeu” despre care nu se stie mare lucru, dar care se crede a avea un rol esential in functionarea Universului. Ei cred ca pe Dumnezeu il poti pune pe-o masa si diseca, sau cum spunea un coleg de-al dvs. „la Dumnezeu se ajunge numai prin stiinta, nicidecum prin religie”.

Asadar, domnule Clej, fara a lungi mai mult discutia, vreau sa va spun ca ortodoxia are foarte multe de oferit lumii si exista profetii conform carora toti se vor intoarce la Ortodoxie, dupa ce Sfanta Sofia va reveni in mainile ortodocsilor. Vom trai si vom vedea… Insa as vrea sa mai precizez 2 lucruri: primul, ca nu poti intelege lucrurile pana nu incepi sa le studiezi sincer si detasat, ar al doilea ca prostia umana si nesimtirea (si celelalte patimi) nu au granite. De pilda, puteti citi AICI cum arata Parisul acum cateva sute de ani. Cand la noi se ridicau biserici, monumente de arta, parisienii nici macar nu descoperisera canalizarea!

Septembrie 9, 2008 Posted by | ATITUDINI, ORTODOXIE | , , | 31 comentarii

ISPITA DE A TE CREDE TEOLOG

Da, asa cum ma asteptam, au venit si reactiile la ce am scris fata de Ieromonahul Petru din Basarabia, noul, marele si cel mai teolog dintre teologi. Asa cum spunea si altcineva, acest Ieromonah se pare ca are ceva cu Sfintele Taine, a inceput cu Sfantul Maslu iar acum continua cu Sfanta Cununie. Pare-se ca nici Spovedania n-ar fi asa importanta ininte de Cumincare. Insa replica nu vine din parta sa ci din partea „colegului de suferinta” don Bastrix, care, simtindu-se si el cu musca pe caciula, s-a autosesizat in acest caz, pentru ca aparandu-l pe „frendul” Petru se scoate curat si pe sine, pentru ca, alaturi de mandria de doctorand in teologie a parintelui Petru, pr. Dorin este el insusi un exponent al curentului pietisto-comunist prin care inovatia ajunge pe acelasi esafod cu Traditia/Tipicul. Sustinator al ierarhiei, pe romaneste lingau, pr Dorin nu face decat sa sminteasca la randu-i lumea si sa polueze netul, vorba lui, precum o Dacie din anii 70. Mostra in acest sens, gasiti pe situl lui Sorin Tudor, intr-o discutie referitoare la masonerie. Acolo, participantii la discutie, n-au mai rabdat obraznicia si „badarania” pr. Dorin care ii punea pe toti la zid, in locul lor asezandu-se pe sine, si l-au rugat, cu prea multa smerenie, as putea spune, sa-si vada de treaba dumisale.

Acum, pr. Dorin, din lipsa de alte subiecte, in loc sa reflecteze la importanta si semnificatia pe care si-a asumat-o ca slujitor al Domnului, se lanseaza impertinent in atacuri personale, lipsite de fond. Un fel de „hotul striga Hotii!”. Nici nu ma asteptam la altfel de postare…

Ma acuza ca sunt antiintelectualist, presupunand ca n-am terminat nici liceul, cand de fapt, ar trebui sa vada ca masura omului in cele duhovnicesti nu este intelectualul, asa cum afirma si Nichifor Crainic, ci copilul. In stiinta sunt apreciati intelectualii, savantii, cercetatorii, in crestinism e de dorit „naivitatea” pruncilor. Intelectualii nu au ce cauta in Biserica. Ei is cu Big Bangul, cu Darwin si alte teorii. In Biserica sunt cautati sfintii. Sigur ca si intelectualii isi pot aduce aportul, dar nu dupa mintea lor inselatoare, impatimita, ci supusa analizei duhovnicesti a unui duhovnic iscusit. Asa ca pr. Dorin, in loc sa tindeti spre a fi un preot intelectual mai bine v-ati orienta in a fi un preot smerit si sfant, despatimit, pentru aputea lucra si la mantuirea aproapelui, in mod real nu inchipuit.

Va puteti amagi voi toti ca sunteti mari teologi, comparativ cu „schizofrenicii” din secolul 20 sunteti mai schizofrenici. Nici macar la nivelul unuia ingrijitor de grajd nu ati ajuns, sau al unui taran simplu de care aminteste Dan Puric sau Petre Tutea. Credeti ca ce faceti voi prin studii de astea prin care schimonositi Ortodoxia foloseste pe cineva? Nu face decat sa va alimenteze orgoliul si sa produca sminteala. Va credeti intelectuali dar sunteti snobi! Niste caraghiosi!

Nu pricep cine intelege superficial lucrurile sau cine frunzareste cartile Sfintilor Parinti pentru a cita haotic. Tizul dumneavoastra de peste Prut sustine la fel, ca el reprezinta pe Sfintii Parinti, cand el e departe de adevar. Cat priveste pe teologii care au tradus/compilat din Sfintii Parinti, da ei au fost teologi, mari teologi, voi sunteti niste pierde-vara, care v-ati strecurtat printr-o universitate pentru a avea „mandat” de a trimite sufletele in iad! Ma intreb daca voi chiar aveti credinta, daca sunteti ortodocsi adevarati sau doar cu numele, ca sa mancati si voi o paine cumva…

Nu ma autovotez deloc, poate Cucernicia Voastra se autovoteaza si crede de aici ca toti o fac. Autosuficienta emanata de blog si ideile unsuroase pe care se sustineti vadesc modul total gresit in care percepeti lucrurile. Cine sunteti voi, va comparati voi cu Sfantul Nicodim Aghioritul sau cu Dumitru Staniloae sa desfiintati voi Maslul, Cununia, sa sustineti Intercomuniunea si sa aprobati validitatea botezului ereticilor? Aveti iluminare de sus ca asa e bine? Aveti voi trairea Cuviosilor din manastirile Moldave (si nu numai)?

Uitati-va la voi ca sunteti niste papitoi, sunteti niste clovni, niste nesimtiti total atunci cand credeti ca sunteti ceva si incepeti prin a inova. Niste mormoloci care va zbateti in mocirla gandirii atrofiate de lipsa totala a discernamantului.

Va credeti vedete si va place sa mergeti pe podiumuri luminoase, in pas de defilare, voi sunteti stra-stranepotii fariseilor din vechime care va imbracati in haine luminoase si mergeti prin piete – agore virtuale – sa vi se plece lumea si sa va numeasca invatatori, autori de studii de care rad copios dracii; voi sunteti stra-stra-stranepotii fariseilor din vechime mustrati aspru de Mantuitorul, care l-ati intrebat pe orb de unde vede si apoi l-ati mai intrebat odata, doar, doar s-ar incurca, voi sunteti ca si fariseii care au zis despre Mantuitorul: „tu ai venit sa ne inveti pe noi?”. Voi stiti toate, sunteti intelectuali, sunteti doctoranzi, autori de studii supranumite de voi teologice, nepercepute ca atare. Din mana voastra se va cauta sangele aproapelui, prin voi vine sminteala dar vai de voi, ce raspuns infricosator veti da, ce raspundere uriasa, la ce v-ati inhamat, habar n-aveti. Voi care bagatelizati si jigniti pe cei care nu va aud, sau in fata carora ati pali de rusine, voi ridicati cuvantul mereu, in orice domeniu, indiferent de spatiul temporal sau fizic. Intotdeauna oamenii de nimic ajung sa se considere ca sunt ceva.

Gunoaiele vor si ele sclipirea giuvaierurilor dar nu curatindu-se pe sine ci intinandu-le pe acestea. Credeti ca diplomele voastre, care sunt emise tot de cei ca voi, au vreo valoare? Doar daca n-ai cu ce aprinde focul… Oare ce zice lumea de cei ca voi, credeti ca va confirma vreunul? Nu faceti decat sa dezgustati pe toti! Sa citeasca lumea de la un preot ca cine sustine Cununia e schizofrenic… Iar cine nu-i pentru ecumenism e dus cu pluta, e dobitoc, fara carte, anagramat, analfabet… Sunteti niste broscoi care polueaza fonic!

Spuneti de mine ca stau mereu cu piatra pentru a o arunca dar intai de toate voi aruncati cu noroi si intinati. Voi sunteti cei care ironizati si raniti tot ce ar putea fi promitator si benefic. Si-asa abia ne vindecam ranile dupa perioada comunista, iar voi veniti si accentuati criza. Unii cauta sa foloseasca pe aproapele explicandu-le din tipic, din parinti, din simbolisme iar voi veniti si daramati totul. NEGHIOBILOR! Vrajmasul si nimeni altul va face sa va purtati asa. El primul va indeamna sa scuipati in fasole, sa aruncati cu dejectii in luminatorii neamului si in valorile romanesti, el care nu suporta lucrarea unui Arsenie Papacioc, Iustin Parvu sau Ilie Cleopa, el va indeamna sa va impartasiti cu ereticii, ca unde a stralucit suferinta mucenicilor (ardeleni) sa se instaleze acum duhoarea putreziciunii, moartea sufleteasca!

Ma (ne) faceti hulitor(i) al ierarhiei, dar ce ierarhie este aceasta care-si vinde propriul suflet? Sa vorbeasca in numele lor nu al poporului pe care ar trebui sa-l reprezinte. Daca vladica Corneanu sau Sofronie nu se simt ortodocsi sa mearga sa adere la un post de cardinal, nu sa tarasca dupa ei intreaga obste! Inainte pe scaunele episcopale se puneau oameni sfinti. Da, da! Acuma se-aleg dintre cei cu diplome in strainatate si onoruri malteze! Nici nu-i de mirare ca va sustineti unul pe altul! Daca ar ajunge in Sinod oameni duhovnicesti, intreg esafodul vostru putred ar pica. N-ar fi cine sa mai blagosloveasca „studiile” euromonahului Petru, nici pe cine sa perieze don Bastrix.

Dar vremea e a voastra, voi si cei ca voi faceti sa se confirme Scriptura si profetiile. Trebuie sa existati si voi, dar nota bene, e diferenta in binecuvantare si ingaduinta!! Cine are ureci de auzit…

Septembrie 8, 2008 Posted by | ATITUDINI, ORTODOXIE | , , , | 4 comentarii

DESPRE DESPARTIREA SUFLETULUI DE TRUP SI DESPRE AJUTORUL LACRIMILOR

Fiii mei si prea cinstiti frari, iarasi deschid gura mea si va impartasesc cuvantul povatuirii, cu toate ca sunt nevrednic si cuvantul meu nu are nici o putere. Dar fiind voi si la intelepciune iscusiti si la pricepere intregi, nu va trebuie multe cuvinte de indemn, ca destoinici sunteti singuri sa va invatati, pentru ca s-a revarsat peste voi cunostinta lui Dumnezeu si frica Domnului a luminat cugetele voastre, prin Sfintele Scripturi, prin propovaduirea Evangheliei si prin invataturile cele duhovnicesti.

Eu nu indraznesc sa ma socotesc vrednic de aceste daruri, ca sunt intunecat de intinaciunea faptelor si a cuvintelor; ma sarguiesc dar si eu cu voi; indraznind, ma silesc a urma voua; sculandu-ma, umblu si eu in urma voastra si va indemn spre calea dreapta si fara de primejdie, faptele bune, si va invat ca sa va paziti de calea rea si primejdioasa, ce duce spre pierzare, adica de rautatile patimilor. Deci nu va suparati ascultand, fratilor, nici nu va leneviti slujind lui Dumnezeu, nici nu conteniti osteneala si truda aceasta, ca sa nu pierdeti castigul cel viitor. Ci toate sa le suferiti cu vitejie: si cuvintele de mustrare si de ocara, si lucrurile pricinuitoare de scarba, suferind unul altuia in dragostea lui Dumnezeu, ajutorandu-va unul pe altul. Pentru ca chiar o sutade ani de veti petrece in truda si osteneala nici cat un ceas nu se socoteste pe langa multimea nemarginita a veacurilor nemuririi, pe care, fericiti sunt cei ce o vor castiga. Patimiti putin rau ca intr-un vis, ca sa castigati viata cea fara de sfarsit. Sa nu ne fie mila de trupul nostru, care este vrajmasul infranarii poftelor noastre. Sa rabdam putina vreme, deoarece scapam de aceasta viata, dupa cum vedem in toate zilele pe unul cate unul dintre frati mergand spre ingropare. Ziua trecuta zece au murit deodata, fiindca s-au innecat in apa. Mai inainte iarasi au murit doi deodata si lasa noua numai dragostea lor si pomenirea lor, nimic altceva din cele trupesti. Asa ca, nici noi nu vom ramane aici, fratilor, nicidecum. Vai de noi, vai de noi fratilor, cat de infricosata este taina mortii si cum avem datoria sa fim pururea destepti, curati, ingrijiti, socotind ca intr-o clipa putem muri. Cum va fi oare despartirea sufletului de trup? Si venirea ingerilor lui Dumnezeu, nu zic si aratarea dracilor, pentru ca la cei ce se supun patimilor si acestia se arata? Cum va fi, apoi, vazand fata lor cea grozava si auzind glasul lor infricosat: vino suflete, iesi? Oh! Ce cumplita munca va fi atunci; o ce durere vom suferi la despartire! Atunci faptele buna si stiinta neprihanita vor fi de mare ajutor, mangaiere si bucurie celor ce se despart de trup. Atunci supunerea are mare indraznire, smerenia mare mangaiere, lacrimile mult ajutor, faptele cele bune izgonesc pe demoni si rabdarea foloseste desavarsit la tot lucrul. Atunci diavolii se intorc rusinati, iara sufletele care s-au ostenit cu savarsirea faptelor bune vor merge cu ingerii la Mantuitorul, cu mare bucurie. Atunci mare frica va cuprinde sufletele care sunt obisnuite cu patimi si sunt robite de pacat; ca atunci biruiesc diavolii si pogoara sufletul ticalos in iadul cel mai de jos dimpreuna cu dansii, in intunericul si tartarul muncii, si va fi ticalosia aclui suflet fara de sfarsit.

Drept aceea, sa ne curatim, o fratilor. Sa varsam sangele nostru prin stradanie. Nici un lucru sa nu ne desparta de porunca lui Dumnezeu: nici osteneala, nici durerea, nici mancarea, nici bautura, nici odihna, nici desfatarea. De va fi trebuinta sa murim in toate zilele, sa suferim bucurandu-ne, sa vietuim afara de grijile lumii, si de nimic nu ne vom teme, afara de Dumnezeu: nici de om, nici de fiare, nici de foc, nici de mare, nici de altceva ce pare in ochii nostri infricosat. Pentru ca omul, fiind zidit dupa chipul lui Dumnezeu, este stapanul tuturor. Deci, avem datoria sa ne intoarcem iarasi la locul de unde am iesit si sa ne facem una cu ingerii. Pentru voi am nadejdea aceasta, iar nu pentru mine. Stiind lenea vietii mele si nevrednicia starii si patimile sufletului meu, numai graiesc, doar sfatuiesc, va trezesc si va indemn, urmez voua si va ajut si pe cat imi este cu putinta, va povestesc bucuria si castigul bunatatilor viitoare ce va asteapta. Si va arat, cat pot, folosul vostru, numai de veti rabda, de va veti imbarbata, de nu va veti impotrivi, de veti taia voia voastra de tot, pentru ca in aceasta taiere a voii voastre traind, nu veti trai sa mancati, ci veti manca si veti vietui; nu va socotiti a fi in lumea aceasta. Astfel, ca un nevrednic ma rog lui Dumnezeu ca sa fiti paziti si fericiti si sa va mantuiti, pentru rugaciunile parintelui nostru. Trimiteti-mi, va rog, si voi mie rugaciunile voastre. Fiti ucenici alesi ai lui Dumnezeu si ascultatori nemincinosi, vietuind ca parintii nostri cei mai dinainte, ca sa dantuiti dimpreuna cu Dosoftei, sa va proslaviti cu Acachie, sa va veseliti cu Zaharia si cu toti aceia pe a caror cale umblati si a caror viata vietuiti. Deoarece cred ca va vor primi in locasurile lor, ca pe niste prieteni si cetateni ai lor, in Hristos Iisus Domnul nostru, a Caruia este slava si puterea dimpreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Cuvintele Sfantului Teodor Studitul, Ed. Episcopiei Alba Iulia, 1994

Iulie 25, 2008 Posted by | ORTODOXIE | , , , , | 1 comentariu

SFANTUL TEODOR STUDITUL, DESPRE INSELACIUNEA POFTELOR, DESFATAREA TRUPULUI SI INTOARCERE LA POCAINTA.

Fratilor, nici o oprire nu are cel ce vrea sa se mantuiasca. Nici o indreptare nu-l tine sa nu se izbaveasca, macar de va cadea in pacatele cele mai mari si mai grele. Si ca este cuvantul acesta adevarat, am multe marturii de spus.

Una din cele multe este aceea a lui David, capetenia talharilor, care s-a citit in ziua Vinerii, la noi. Ca s-a aratat, in ce chip era mai inainte ucigas de oameni si cu alte rautati grele insarcinat si cum, caindu-se si venind spre pocainta lui Dumnezeu prin cinul calugaresc, atat s-a imbunatatit, incat si pe cei care ii avea diavolul supusi si osanditi spre chinuri i-a mantuit. Pentru ca a zis catre el ingerul: „Davide, Davide, Dumnezeu a iertat pacatele tale si de astazi inainte vei fi facator de minuni”. Marea milostivire de oameni a lui Dumnezeu s-a aratat asupra lui, ca nu numai ca l-a iertat de atatea ucideri mari ce facuse, ci facator de minuni l-a aratat. Voiesti sa vezi si altul? Afla de Manase, care cincizeci si doi de ani a facut pe evrei sa se inchine idolilor si apoi, pocaindu-se din toata inima, nu numai ca s-a mantuit, ci si peasna (cantare, psalm, nn) a scris si a cantat-o lui Dumnezeu, care si pana in ziua de astazi se canta in biserica lui Dumnezeu. Asijderea si cei ce au cazut in patima dragostei trupului si s-au cait. Cati si cati au fost, ca nu au numar. Unul din ei a fost si proorocul David, ca si el a cazut in pacat de desfranare si de ucidere, dar, pocaindu-se, a luat iarasi darul proorociei. Asijderea si Maria Egipteanca din patima fara de satiu a desfranarii a ajuns la vietuire ingereasca si s-a invrednicit si de darul proorociei. Pentru aceea nici o piedica nu poate gasi omul ca sa se pocaiasca, ci numai de va vrea sa se pocaiasca, afla mantuire.

Deci si noi de acum inainte, fratilor, sa fim sarguitori, fiind incredintati ca daca Dumnezeu ca un mult milostiv a mantuit pe cei ce au cazut in adancul rautatilor, cu cat mai vartos nu ne va mantui pe noi care ziua si noaptea pentru aceasta ne rugam Lui cu deadinsul.

Insa auzind noi pocainta acelora ce am aratat mai sus, sa nu zica cineva ca, iata, ei au castigat si aici voia trupului si vor castiga si acolo desfatarea, ci sa zica mai vartos si sa creada ca patimasul nu va castiga nici cele trupesti de aici, nici bunatatile de acolo. Pentru ca cel ce se biruieste de pacate, cum poate sa se desfateze? Ce castig va avea aici pacatosul decat desfranarea, lacomia, iubirea de argint, rapirea sau alte patimi rele? Si stiti ca ei se dogoresc ca de vapaia iadului de poftele cele necuviincioase si se aprinde inima ticalosilor ca o vapaie de foc, tocmai ca a celor ce sunt bolnavi si ard de sete. Asadar drept este sa se spuna ca acestia si aici sunt osanditi si ticalosi si ca in veacul viitor se vor osandi spre chinuri, in veci, fiindca au iubit poftele trecatoare. Unii ca acestia trebuie sa suspine si sa lacrimeze, pentru ca pacatuiesc si desfraneaza. Cineva trebuie sa aiba mila de ei, iar nu sa creada ca dobandesc vreo dulceata. Cel ce petrece in fapte bune, cu adevarat castiga ambele parti, iar prin nepatimire si curatenie dobandeste bucurie negraita intocmai ca sfintii, bucurandu-se in Domnul. Si toate le socotesc dupa dragostea lui Dumnezeu, deoarece sfintilor se cade sa urmam in toate, cu bucurie.

Deci sa ne ostenim, fratilor, pentru mantuirea noastra, cu rabdare, supunere si taierea voii, care este marturia tuturor faptelor bune si ostenelilor laudate. Si asa vietuind, sa ne facem mosteni vietii vesnice, in Hristos Iisus Domnul nostru a Caruia este slava si puterea impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Cuvintele Sfantului Teodor Studitul, Ed. Episcopiei Alba Iulia, 1994

Iulie 24, 2008 Posted by | MASONERIE | , , , , , | Comentarii închise la SFANTUL TEODOR STUDITUL, DESPRE INSELACIUNEA POFTELOR, DESFATAREA TRUPULUI SI INTOARCERE LA POCAINTA.

CUVANT DESPRE CUGETAREA LA MOARTE

SFANTUL IOAN GURA DE AUR, CUVANT DE LAUDA LA SFANTA MARE MUCENITA DROSIDA SI DESPRE ADUCEREA AMINTE DE MOARTE

[…] Fiecare din bisericile mucenicilor da mare castig celor ce intra in ea, dar mai cu seama biserica aceasta a tuturor mucenicilor! Indata ce pasesti in pridvorul ei, iti cade sub ochi multimea de morminte raspandite pretutindeni! Oriunde ai privi, vezi cosciuge, morminte, racle ale celor raposati! Vederea acestor morminte ne ajuta mult sa filosofam. Sufletul, de este trandav, se trezeste indata cand le vede; de este treaz si ravnitor, ajunge mai ravnitor; de se plange de saracie, se mangaie indata cand vede mormintele acestea; de se lauda cu bogatia, se smereste si se pleaca. Vederea mormintelor ne face pe fiecare din cei ce le privim sa ne gandim la sfarsitul nostru, ne sileste sa filosofam fara sa vrem si ne convinge sa nu socotim nimic trainic din cele din lumea aceasta, nici din cele triste, nici din cele vesele. Iar cel care-i convins de asta nu cade usor in cursa pacatului.

[…] Daca vom avea mereu si in fiecare zi inaintea ochilor necunoasterea sfarsitului nostru, nu vom pacatui asa usor. Nu ne vor putea ingamfa nici bucuriile vietii, nici dobori si tulbura tristetile, deoarece si unele si altele au un sfarsit necunoscut. Adeseori cel care se scoala dimineata nu apuca seara. Poate ca nu cugetam si nu filosofam la astea cant suntem in oras; dar cand iesim afara de zidurile cetatii, cand venim la mormintele acestea si vedem multimea celor raposati, vederea celor de aici ne face, cu voia sau fara voia noastra, sa avem astfel de ganduri; iar odata cu ele, sa ne inaltam de la cele pamantesti si sa ne desprindem de dragostea ce-o avem pentru lucrurile din lumea asta. Dar nu vom fi stapaniti numai de aceste ganduri, ci ne vom si grabi spre patria noastra cea vesnica; vom primi de aici destula mangaiere ca sa ne pregatim si sa ne randuim toate lucrurile noastre pentru plecarea pe taramul celalalt, stiind ca tot ce lasam din lucrurile noastre aici pe pamant, le lasam spre paguba noastra. Dupa cum un calator, care se intoarce in graba in patria sa dupa ce a facut o lunga calatorie, pierde si pagubeste tot ce a lasat la hanul in care a gazduit, tot asa si noi pierdem si ne pagubim de toate lucrurile noastre ce le lasam aici la plecarea noastra de pe lumea asta. De aceea trebuie ca pe unele din lucrurile noastre sa le luam cu noi, iar pe altele sa le trimitem acolo inaintea noastra. Viata aceasta e un drum care nu are oprire. Si bucuriile ei, si necazurile ei sunt in vesnica curgere. De asta iubesc mai mult decat toate locurile locul acesta! De asta vin aici adeseori, nu numai cand se face slujba, ci si cand nu se face. Venind aici imi trec prin minte toate gandurile acestea. In singuratatea de aici ochii mei cauta cu liniste la mormintele acestea sii-mi indreapta sufletul la cei ce odihnesc aici si la slava lor de dincolo.

[…] Cand ajungem la raclele mucenicilor, dupa ce am trecut pe langa celelalte sicrie, gandul nostru ajunge mai inalt, sufletul nostru mai puternic, ravna noastra mai mare, credinta mai fierbinte. Cand ne gandim apoi la chinurile, la luptele, la rasplatile si la cununile sfintilor acestora, gasim iarasi alt temei de si mai mare smerenie. De ai fi facut fapte mari de tot, vei socoti ca n-ai facut nimic marecand pui fata-n fata virtutea ta cu luptele acelora, iar daca n-ai facut nici o fapta mare si buna, nu-ti vei pierde nadejdea mantuirii, pentru ca iei indemn de la vitejia lor, ca sa-ti schimbi viata in viata de virtute, pentru ca te gandesti in tine insuti ca poate ti se va intampla si tie, invrednicit fiind de bunatatea lui Dumnezeu, sa faci aceste salturi, sa te sui dintr-o data in cer si sa dobandesti acea indraznire mare de tot.

[…] Aud pe multi spunand: cutare a murit mai rau ca un caine, printre straini. N-a fost de fata nici un cunoscut, nici o ruda care sa-l dea pamantului. Abia s-au adunat cativa vecini, care au pus mana de la mana de l-au inmormantat. Deci, ca sa nu va mai intristeze asta, trebuie neaparat sa indepartez din mintea voastra si acest gand.

Nu sa-ti termini viata in pamant strain inseamna sa mori ca un caine, omule, ci sa mori in pacat inseamna sa mori mai rau ca un caine! Sa nu-mi spui mie de cel care-i purtat la groapa pe nasalii aurite, insotit de tot orasul, laudat de multimi, de cel care are ingramadite din belsug pe el haine de matase si de aur! Asta nu inseamna nimic altceva decat ca intinde viermilor o masa mai bogata. Nu mi-l arata pe acesta acum, ci arata-mi-l pe acesta insotit tot de atata cinste in ziua aceea infricosatoare a judecatii, cand Hristos va sedea pe scaun inalt, cand il va aduce inaintea Lui si-l va chema sa dea socoteala de ce a spus, de ce a facut si de ce a gandit. Adica nimeni din multimea aceasta nu va mai sta langa el, nimeni nu-l va scapa de osanda si de pedeapsa, nici nu vor mai fi strigatele si laudele acestea de aici. Nu, ci el va sta cu ochii in jos, fara indraznire, rusinat de invinuirile aduse faptelor lui, va fi luat si tarat de puterile cele rele la muncile cele fara de moarte insotite de groaznice scrasniri de dinti. Fara de folos va plange atunci si fara de folos se va bate in piept din pricina acelor dureri de nesuferit. […] Care i-a fost castigul vietii de aici? Cu ce s-a ales de pe urma lacomiei sale? La plecarea de aici a lasat altora banii, iar el, bagat in pamant, a luat cu el pacatele. […] Unul ca acesta moare mai rau ca un caine.

[…] Cu dreptii nu-i asa. Chiar daca-si sfarseste viata in pustiu, fara sa fie cineva care sa-i inchida ochii, fara sa-i stea cineva la capatai, el pleaca de aici avand drept inmormantare frumoasa indraznirea lui inaintea lui Dumnezeu. Are convoi minunat de inmormantare: ingerii sunt langa el si-i insotesc sufletul, asa cum am aratat mai inainte dand pilda pe Lazar, iar in urma lui lasa mii si mii de oameni care-i lauda viata. […] Cunoscandu-le dar pe toate acestea, sa nu socotim nefericiti pe cei care mor printre straini, ci pe cei care mor in pacate; si nici sa nu fericim pe cei care mor in casa lor, pepatul lor, ci pe cei care mor in virtute. Sa ne ingrijim deci de virtute si sa fugim de pacat. Virtutea e de folos si celor vii si celor morti, pacatul vatama si aici si dincolo, rusinand pe cei ce-l savarsesc si ducandu-i la pedepse vesnice.

Iulie 20, 2008 Posted by | ATITUDINI, ORTODOXIE | , , , , , , | 2 comentarii

SFANTUL IOAN GURA DE AUR – CUVANT LA PETRU APOSTOLUL SI ILIE PROOROCUL

SFANTUL IOAN GURA DE AUR – CUVANT LA PETRU APOSTOLUL SI ILIE PROOROCUL

„Pretextul lor e acesta:

– Sunt pacatos, spun ei, si nu pot veni la biserica!

– Dar tocmai pentru ca esti pacatos, vino, ca sa nu-ti pierzi mantuirea.

Spune-mi, te rog, care om este fara de pacate? Pentru asta, jertfa si Biserica, pentru asta, rugaciunile si postul, pentru ca sunt multe ranile sufletului. Pentru asta s-au descoperit impotriva lor si leacurile si s-a facut leac potrivit pentru fiecare din ranile sufletului. Ai Biserica! Ea aduce jertfe! Ai rugaciunile Parintilor, daruirea Sfantului Duh, pomenirile mucenicilor, adunarea sfintilor si multe la fel cu acestea, care te pot ridica din pacat la dreptate. […] Vrei sa spui ca te impiedica grijile vietii? Pacatul e insa si mai mare. Pentru ce nu imprumuti lui Dumnezeu putina vreme, ca sa primesti intreaga zi?

– Sunt pacatos si nu pot!

– Tocmai pentru ca esti pacatos, de asta vino la biserica!

Oare nu stii ca si cei care slujesc la altare sunt cuprinsi de pacate? Sunt si ei imbracati in carne, impletiti cu sange si legati cu oase! Si noi care stam pe scaun si predicam suntem incurcati in pacate. Dar nu deznadajsuim de bunatatea lui Dumnezeu, nici nu spunem despre El ca-i lipsit de omenie. Toti suntem oameni, alcatuiti din aceleasi elemente; cu toate acestea, nu incetam sa predicam, uitandu-ne la noianul iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Pacatul vostru nu-i atat de mare daca veniti la biserica cu pacate pe voi, pentru ca voi trebuie sa fiti invatati. Pacatul nostru, insa e cu atat mai mare cu cat dregatoria noastra e mai mare. Altceva este sa pacatuiasca dascalul, si altceva ucenicul. Cu toate acestea, nu incetam sa invatam, pentru ca nu cumva, din pricina smereniei, sa cadem in trandavie. Si s-a facut dupa randuiala lui Dumnezeu caderea preotilor in pacate. Si asculta cum. Daca n-ar pacatui dascalii si preotii, daca n-ar fi supusi patimilor lumesti, ar fi neomenosi cu ceilalti oameni si neiertatori. […] Ca asa stau lucrurile si ca nu spun asta intemeiat pe presupuneri, va voi dovedi-o cu fapte.

Domnul avea sa-i incredinteze lui Petru cheile Bisericii, iar, mai bine spus i-a incredintat chiar cheile cerurilor, si avea sa-i incredinteze multimea poporului. […] Petru era din fire cam neindurator; daca ar mai fi fost si fara de pacat, ce iertare ar mai fi primit de la el ucenicii? Pentru aceasta, dar, harul dumnezeiesc randuieste ca sa cada intr-un pacat, pentru ca, datorita pacatului sau, sa fie bland cu altii. Si uita-te in ce pacat ingaduie Dumnezeu sa cada. Petru cel vestit, verhovnicul apostolilor, piatra cea neclintita, turnul cel nedoborat, Petru cel vestit, cel care a spus lui Hristos: „Chiar daca ar fi sa mor impreuna cu Tine, nu ma voi lepada de Tine”, Petru, care din descoperire dumnezeiasca marturiseste adevarul: „Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”, ei bine, acest Petru, in noaptea in care a fost vandut Hristos, cand statea si se incalzea la foc si cand s-a apropiat de el o fata si i-a zis: „Si tu erai ieri cu Omul acesta”, Petru i-a raspuns: „Nu cunosc pe Omul acesta”?

O, Petre, asta ai fagaduit? N-ai fost supus la chinuri, nici la batai, si te-ai pornit sa te lepezi pentru ca ai auzit numai un cuvant al unei fete? Te lepezi, Petre? Nu ti-au stat inca in fata uneltele de tortura, nici bicele, nici loviturile, nici furiile, nici stapanitorii, nici sabii ascutite, nici porunci pronuntate, nici imparati care ameninta, nici moartea gata sa te inghita, nici inchisoarea, nici prapastia, nici marea, nimic din toate acestea, si te-ai lepadat. […] Cine este aceea care te intreaba, ca sa te lepezi? Nu un om de seama, ci o femeie, si aceasta o femeie de rand, o roaba, de nici un pret! Ea intreaba si tu te lepezi? Ce lucruri straine! O fata s-a apropiat de Petru cel vestit, o fata oarecare si a zdruncinat credinta lui Petru. Petru, stalpul, stanca, n-a indurat amenintarea unei fete; ea a vorbit numai, si stalpul s-a cutremurat, insasi stanca a fost invaluita de valuri. Pe cine ai vazut, Petre, ca te lepezi? Pe cine? Pe o fata de rand, pe o portareasa nebagata in seama. […] Totusi, iubitorul de oameni, Dumnezeu, i-a iertat pacatul; stia ca fiind om, era supus slabiciunilor omenesti. Dar, dupa cum am spus mai inainte, de asta s-a randuit si s-a ingaduit lui Petru sa pacatuiasca, pentru ca avea sa i se incredinteze popor mult; pentru ca nu cumva, din pricina firii sale aspre si a lipsei de pacat, sa fie neiertator cu fratii lui. A cazut in pacat pentru ca, gandindu-se la pacatul lui si la iertarea Stapanului, sa ierte si el pe altii dupa randuiala dumnezeiasca, potrivit lui Dumnezeu. […] I s-a ingaduit sa pacatuiasca lui Petru, pentru ca iertarea lui sa ajunga pricina iertarii altora. Dar pentru ce spun eu asta? Pentru ca si noi, preotii, care stam pe scaun si invatam, suntem legati cu pacate. De aceea preotia n-a fost incredintata nici ingerilor, nici arhanghelilor – ca ei sunt fara de pacat -, ca nu cumva din pricina sfinteniei lor, necrutatoare fata de pacat, sa trasneasca pe pacatosii din popor, ci a incredintat dregatoria aceasta unui om dintre oameni, legat si el de placeri si pacate, pentru ca, pe temeiul pacatelor sale, sa fie bun cu pacatosul cand prinde pe cineva in pacat. Daca preotul ar fi inger si ar prinde pe cineva facand desfranare, indata l-ar ucide, de vreme ce el nu este incurcat cu aceste pacate. De aceea, daca ingerul ar fi luat puterea preotiei, ingerul n-ar fi predicat, ci indata ar fi ucis; s-r fi pornit cu urgie asupra unui pacatos, pentru ca el nu este pacatosul. Acesta a fost motivul pentru care Dumnezeu a incredintat preotia oamenilor; omul, cunoscandu-si pacatele lui si stiind din experienta ce e pacatul, iarta pe pacatosi si nu se porneste cu manie impotriva lor, iar Biserica isi implineste astfel rostul ei”.

Sfantul Ioan Hrisostom continua predica cu exemplul Sfantului Prooroc Ilie, care desi dovedeste mare curaj legand cerul si infruntand pe jertfitorii lui Baal, totusi se sperie de amenintarile Izabelei, deci de o alta femeie. Si se speria atat de tare, incat 40 de zile fuge adanc in pustiu ca sa scape de ea. Dumnezeu stie adevaratul motiv pentru care Ilie a fugit, dar totusi il iscodeste sa vada ce zice, dar Ilie nu recunoaste ca a fugit de frica Izabelei. Asadar, subliniaza Sfantul Ioan Gura de Aur, s-a vadit inca o data slabiciunea firii omenesti. Ilie cel ravnitor, Ilie cel neinfricat, cel indraznet a fost lasat sa cada, prin lucrarea harului, ca sa poata imbraca „toata haina iubirii de oameni. Ai fost, Ilie, instruit de Dumnezeu. Fii milostiv ca si Stapanul tau, din cele ce-ai fost instruit, din cele ce-ai invatat de la Stapanul tau!”, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, si incheie:

„Ai vazut iubite, cum a ingaduit Dumnezeu ca stalpii aceia, stancile, turnurile, acelea sa cada intr-un mic pacat, pentru ca nu cumva prin lipsa lor de pacat sa taie din Biserica pe toti; pentru ca, atunci cand vor vedea un pacatos si vor sa fie nemilostivi cu el, sa-si aduca aminte de pacatul lor si sa fie cu el tot asa de buni cum a fost cu ei Stapanul lor.

N-am spus aceste cuvinte ca sa invinuiesc pe drepti, ci ca sa va pregatesc mai dinainte cale de mantuire, ca atunci cand pacatuiti sa nu pierdeti nadejdea mantuirii, ca atunci cand pacatuiti sa nu pierdeti nadejdea mantuirii, stiind ca si dreptii au pacatuit, dar prin pocainta nu si-au micsorat deloc cinstea lor. Am vorbit intai de virtutile lor, si apoi de pacatele lor. Si tu, dar, de esti pacatos, nu lipsi de la biserica. Nu lipsi nici daca esti drept, ca sa-ti sune mereu in ureche cuvintele Scripturii si sa ramai drept, aducandu-ti aminte de Imparatia Cerurilor si de bunatatile acelea pe care le-a pregatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El, ca Lui I se cuvine slava, impreuna cu Fiul si cu Sfantul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.”

Sfantul Ioan Gura de Aur, Predici la Sarbatori Imparatesti si Cuvantari de Lauda la Sfinti, editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2002.

Iulie 18, 2008 Posted by | ATITUDINI, ORTODOXIE | , , , , , , | 2 comentarii

PACATUL SI CHINURILE SODOMITILOR

Motto: „Omul în cinste fiind n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Psalmi 48, 21).

„Cavalerii de Curlanda” de pe la noi şi de aiurea – că doar au şi ei invitaţii lor, nu? – au intrat in săptămâna desfrânaţilor, pregătind marşul lor, a pidosnicilor. În această perioadă se scrie, puţin şi fără vlagă, aşa cum au fost şi manifestaţiile organizate, anii trecuţi, şi anul acesta de oamenii normali din această ţară.

Vremurile acestea, de rătăciri ruşinoase, au fost prevestite acum aproape 2000 de ani de Sfântul Apostol Pavel, care în epistola către Romani descrie cu maximă precizie evenimentele zilelor noastre, spunând că Dumnezeu i-a dat pe oameni unor patimi de ocară, în care femeile au schimbat rânduiala firească cu cea împotriva firii trăind unele cu altele, cum vedem că o fac lesbienele, iar bărbaţii s-au aprins de poftă trupească, unii după alţii, săvârşind lucruri de ruşine (cei generic numiţi homosexuali), urmând a primi pedeapsa pentru rătăcirea lor (cf. Romani 1, 26-27).

Tot Sfântul Apostol precizează şi de ce Dumnezeu i-a dat pe oameni unor astfel de „patimi de ocară”: pentru că deşi au cunoscut pe Dumnezeu – noi, românii, ne mai şi mândrim cu vechimea noastră ca popor creştin şi cu faptul că am fost încreştinaţi de Sfântul Apostol Andrei, „cel întâi chemat la apostolat”, dar care facem sau încuviinţăm toate faptele păgânilor – nu L-au slăvit, nici nu I-au mulţumit; rătăcind cu inima şi cu mintea am zis că suntem înţelepţi (cu toate că Dumnezeu ne-a avertizat că înţelepciunea acestei lumi este nebunie în faţa Lui) şi au schimbat slava Dumnezeului celui nestricăcios cu asemănarea omului celui stricăcios (cf. Rom. 1, 21-23), împlinind astfel proorociile psalmistului, care zice: „Omul în cinste fiind n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Psalmi 48, 21). Consecinţa: unii dintre semenii noştri au fost predaţi necurăţiei, ca să-şi pângărească trupurile lor – templul Duhului Sfânt – între ei (cf. Rom. 1, 24), Dumnezeu lăsându-i în mintea lor fără judecată, ca să facă cele ce nu se cuvine (cf. Rom. 1, 28). Plata faptelor lor o putem vedea citind cuvântul Sfântului Nil Athonitul, pe care îl redăm în continuare:

„Când necuraţii diavoli îndeamnă şi supără firea oamenilor spre lucrul cel păgânesc al sodomiei, şi mult se străduiesc până să-i aducă pe dânşii spre lucrarea acestui urât păcat, atunci se tem a sta înaintea lor în vremea lucrării păcatului. Că mai întâi seamănă gândurile cele spurcate şi aprind spre poftire, iar când aceia fac învoire şi vin spre lucrare, atunci întinaţii diavoli fug îndată de la sodomeni.

Că mai bine le este să se prăpădească de pe faţa pământului şi să se mistuiască în muncile iadului, decât să se afle înaintea lor când lucrează sodomia. De altceva nu se tem mai mult decât de cumplitul foc şi muncă a sodomitenilor. De ce? Fiindcă nici un om nu cunoaşte acea cumplită văpaie a sodomitenilor, ci numai diavolii o văd, se cutremură şi se înfricoşează, pentru că este mai cumplită decât orice altă muncă şi foc al iadului. De aceea fug să nu fie de faţă, ca nu cumva să-i urgisească Dumnezeu, ca cei ce sunt voitori şi îndemnători ai acestei lucrări a fărădelegii şi să se osândească mai înainte de vremea osândirii lor, acolo în focul osândirii sodomitenilor.

De trei lucruri se tem diavolii: Întâi, de spurcata faptă a sodomitenilor, al doilea de cea peste fire care se lucrează cu femei, a treia de malahia tăvălirii stricăciunilor (bărbat cu bărbat). De aceste trei fărădelegi se tem, căci pentru aceia care fac aceste păcate, s-a făcut acel foc deosebit (în iad). Pentru că atunci când săvârşesc ticăloşii oamenii aceste păcate – fărădelegi peste fire, fug departe ca să nu-i vadă când păcătuiesc şi să se osândească în acea cumplită şi mai înfricoşată decât toate muncile iadului, a celor ce peste fire păcătuiesc.

Diavolii se înfricoşează de această patimă, de frica focului aceluia (a iadului) iar pământul se cutremură de lucrarea cea peste fire a sodomiei. Cum îndrăzniţi să faceţi această înfricoşată fărădelege a sodomiei, întunecându-vă de nesimţirea voastră, nesocotind ce vor pătimi aceia care lucrează această cumplită fărădelege şi vă stricaţi curăţenia!”

Aşteptăm să vedem reacţia Patriarhiei, a Sfântului Sinod şi a preoţimii bucureştene, cu osebire, adică a celor care trebuie să fie în fruntea turmei, însă având în vedre experienţa anilor trecuţi nu cred că se vor implica cu ceva (poate afară de unele excepţii izolate), preferând să privească Parada gay de după perdeluţe. Cât despre noi mirenii, creştinii de rând nu putem decât să ne întrebăm, cum o face şi Ioan de la Cruce, în Cronica Antihristului, din Revista „Credinţa Ortodoxă”, din luna februarie 2008: „Şi, dacă privim uluiţi la toate acestea şi tăcem, oare cugetăm? Aşa, măcar în sinea noastră, cugetăm? Ori ne-am golit şi de cea mai elementară reacţie omenească şi creştină? Ce se întâmplă cu noi, oameni buni, dragi confraţi ortodocşi? Ne uscăm sufleteşte, devenim indiferenţi, poate înfricoşaţi, nu ne mai pasă cum ne manipulează şi ne spurcă euro-îndrăciţii de la Bucureşti? […] Iar dacă primim câte o atenţionare, ba ne ia torentul casa, ba ne moare vaca din senin, ba ne trezim cu maşina spartă ori lovită în parcare, ba ne îmbolnăvim, gata să dăm ortul popii, dar ne crucim prosteşte, ce-o fi având Stăpânul cu noi, că n-am făcut nimic. Ori am produs răul, ori am stat nesimţitori la rău – complici adicătelea – sunt fapte sortite bătăii. Dacă vom continua să ne încoronăm cu nesimţire şi neimplicare, în curând homosexualitatea va domina România şi nici nu vom avea unde să fugim ca Lot. Doamne fereşte!

Silviu Aronet, revista Gand si Slova Ortodoxe.

Mai 20, 2008 Posted by | ATITUDINI, ORTODOXIE | , , , , , | 24 comentarii