NEAMULUI VALAH STRIGARE

Fraţi Valahi din patru unghiuri, fraţi de viaţă Geto-Dacă,
Fraţi pe care nici o liftă n’a putut robi să ne facă, –
Iată-ne azi robi sub lifta unui Neam care, din lume,
Vrea pe veci să ne sugrume,
Să se şteargă dintre Neamuri strălucitul nostru nume!…

Dar, mai cruzi ca lifta neagră care azi, prin vicleşug,
Ne-a’njugat – plăvani la jug, –
Sunt acei câţiva nemernici, fraţi de sânge, scoşi din minţi
De-ai trădărilor „arginţi”,
Cari, de zornăitul dulce, nu mai pot nimic s’audă
Din cât geme ţara toată cu de lacrămi geana udă!…

Toţi acestia, – o droae de nemernici care vor
Nimicirea Ţării lor, –
S’au făcut, în mâna liftei, crunte „Coade de Topor”,
Şi s’au năpustit cu ură, fâlfâind drapele roşii,
Să doboare tot ce’n veacuri au păstrat mai drag strămoşii!…

Vor, vânduţii fără inimi, – îndemnaţi de-a liftei gloată, –
Să ne-aprindă Ţara toată;
Nu mai vor s’avem tezaur
În altare pe Iisus;
Ticăloşilor li-i sete de mărirea lor, de aur;
Drojdia se vrea de-asupra; putregaiul se vrea sus;
Sufletele lor de fiară
Nu mai au nimica sfânt;
Ei vor „patria” să piară,
„Dumnezeu” să fie frânt;
Să fim toţi o biată turmă fără drepturi, nici cuvânt!…
Să nu mai avem din toate, sub tâlharii bolşevici,
Decât jug şi plâns în gene, umilinţi, scuipat şi bici;
Soarta naţiei române s’o păstreze lifta ‘n mână
Viermii toţi s’ajungă ‘n slavă, iar luceferii’n ţărână;
Şi, sub tirania gloatei care-şi ‘nalţă pumnul strâns,
Să ni-se topeasră ochii potopiţi de-atâta plâns?…

Fraţi Valahi – cu glas de tunet, ne-a strigat un mare „Mag”
Să ne facem toţi o stâncă sub al Ţării noastre steag;
S’alungăm „semănătorii de ruine şi pustiu”,
Care vor s’arunce Neamul în mormânt fără sicriu!
El a plâns pe culmea ‘nalţă, când a buciumat aprins,
Neamului aproape ‘nvins,

Şi-al său bucium l-a dus vântul, prelungit, din stâncă’n stâncă;
L’au fost auzit şi morţii din dormirea lor adâncă:
Fraţi Valahi, chemarea-i sfântă, voi n’aţi auzit-o încă?!…

Cine să te mai trezească, Neam robit de-atâtea Iude,
Dac’ auzul tău nici glasul Magului nu-l mai aude?!
Cum să nu ne facă robi,
Ca pe nişte boi neghiobi
Cei misei: „semănătorii de pustiu şi de ruine”,
Când nici ţie nu ţi-e milă de moşia ta, de tine?!

Cum n’ar împroşca tâlharii
Cu noroi pe toţi „stegarii”,
Tot ce-avem mai drag, mai sfânt;
Cum nu ne-ar scuipa obrazul, şi pe morşii din mormânt,
Când, cu nepăsare, toţi
Ne uităm mereu la gloata de misei vânduţi, de hoţi,
Făr’a ridica un deget, – ca un hoit ce zace’n glod,
Şi din care viermii lacomi, liniştiţi, în voe rod?!…

O, vă veţi trezi odată, fraţi Valahi, dar prea târziu,
Când va fi aproape gata groapa cea fără sicriu,
În adâncul cărei Neamul aruncat va fi de viu!…

EROILOR

Spre voi, viteji al căror sânge a curs – hotarul apărându-l, –
Îngenunchiat, tot Neamul astăzi îşi nalţă sufletul şi gândul!…
Spre slava voastră, din altare, se’nalţă fumul de tămâe,
Viteji a căror nume sfinte neşterse’n veci au să rămâe!…

Fiţi binecuvântaţi în veacuri, voi, păstrători de vechi hotare, –
Viteji cari aţi căzut în lupte, visând o Românie-Mare!
De-apururea mărire vouă în înfloritul Paradis, –
Că voi aţi biruit prin moarte, şi s’a’mplinit al vostru vis …

Dar noi?… Suntem noi vrednici oare de jertfa sângelui cel sfânt
Ce-a curs din piepturile voastre pe vechiul Neamului pământ?….
Nu plângeţi oare ‘n Raiul vostru, că-atâta liotă străină
Culege roada jertfei voastre din scumpa Neamului grădină?!

O, eu aud mereu mustrarea vitejilor cu piept de fier,
Pe care tunetul adesea, mugind, ne-o bubue din cer,
Că voi prea mari aţi fost, prin jertfă, pe când urmaşii sunt prea mici,
Lăsând ca România-Mare s’ajungă Rai la venetici!

PACEA LUMII

E ştiut de toată lumea
că sub soare şi sub stele
animalele pădurii
– pline de veninul urii –
se sfâşie între ele.

Cerbul spune, că’ntr’o vreme,
nu pot şti prin ce mijloc,
reuşi precum se spune
să le-adune la un loc.
Ba dorind, cu gânduri bune,
să le mai amestece
a adus printre jivine
si-unele domestice.
Şi-adunate astfel, horă,
într’o tainică poiană,
cerbul, nobil în simţire
şi cu lacrima în geană,
a luat atunci cuvântul:
– Haideţi fraţilor, fiţi nobili,
de la leu şi pân’la oaie
dela lupi până la miel,
să uităm de-acum încolo
pe vecie de războaie,
să lăsăm să se sfâşie
numai oamenii’ntre ei.

Vreţi? – le spuse cerbu-atuncea
vreau răspunsul tuturor.
– Da! Răspunseră ferice
animalele în cor.

Şi făcură astfel roată
la umbra unui platan;
toţi semnară pactul păcii
pe o foaie de lipan.

După ce semnară pactul
pleacă toţi spre casa lor,
pe sub bolţi de fagi şi tei:
ursul cu vreo patru miei,
lupul cu vreo două oi,
un biet sarpe cu’n răţoi,
uliul cu’n cintezoi…

Însă n’au ajuns departe
şi din bietele-animale,
pân’ s’apună soarele,
n’a rămas decât blăniţa,
fulgii şi oscioarele.

Cred că tâlcul celor spuse
îl ghicesc popoarele:
Cine face
aşa pace,
sigur o să-i steie capul
unde-i stau picioarele.

BUCURA-TE TARA!…

Bucură-te, Ţară scumpă, îmbrăcată de paradă,
Că, din alte ţări străine, vin prieteni să te vadă!
Şterge-ţi lacrima din gene!… Ce oftezi într’una frântă,
Când atâtea muzici cântă?…

Cântaţi muzici, cât mai tare, toate câte sunteţi voi,
Ca să nu se-audă plânsul văduvelor de război!
La răspântiile toate, muzici, azi cântaţi, cântaţi,
Că prea gem, sleiţi de foame, marii noştri „mutilaţi”?…

Azi e zi de sărbătoare şi datoare eşti să joci,
Ţara mea cu jale multă, jefuită de escroci!…
Foametea şi desnădejdea tu n’ai drept să ţi-le spui
Ţară scumpă, nimănui,
Când la tine ospătează toată lifta cu pistrui?…

Cine să-ţi ogoae plânsul?… Să te-audă, cine poate,
Când atâtea muzici cântă la răspântiile toate?…
Cui, o lacrimă să’i pice,
Că ‘n bordei n’ai foc pe vatră,
Când tâlharii ce te pradă, ospătând, duc trai ferice,
Infrăţiţi cu veneticii, în palate mari de piatră?…

Cum vrei oare, scumpă Ţară,
Soarele dreptăţii sfinte pe-al tău cer să mai răsară,
Dacă toţi cei ce te fură, liberi petrecând, fac haz
Şi, când ceri să intre ‘n ocnă, scuipă ‘n bietul tău obraz?!
Oare, când vei pune mâna, Ţară scumpă, Ţară blândă,
În grumajii celor care vor ca Iuda să te vândă?
Celor cari într’una rod
Multul gliei tale rod, –
Câţiva hoţi înfipţi în ceafa unui biet întreg norod?…

Dar… mă iartă, Ţară blândă, că, de-a tale suferinţi,
M’am trezit şi eu, cu tine, a haiduc scrâşnind din dinţi.
Azi e sărbătoare sfântă,
Când, – deşi flămândă eşti, –
Nu se plânge, ci se cântă
Întregirea ce ţi-au dat-o Sfinţii dela Mărăseşti?…

Mâine însă, Ţară scumpă, sfinţii tăi suiţi la cer,
Să le faci dreptate cer:
Viaţa nu şi-au fost jertfit-o ei, Arhanghelii tăi mari,
Pentru ca tu s’ajungi roabă unor ceţe de tâlhari;
N’au murit, scăpându-şi Ţara, marii noştri mucenici,
Ca să ţi-se ‘nfigă ‘n glie gloatele de venetici!…
N’au căzut pentru desfrâul
Hoţilor ce’ţi fură grâul,
Ţară plină de belşug,
Nici, – când lor le crapă burta, – tu să tragi flămândă ‘n jug!

Azi deci, fâlfâind drapele, cântă, Ţară fără pâine,
Şi, – cum cer ai tăi Arhangheli, – judecata s’o’ncepi mâine
Ori destinului tău mare fir de aur ştii să’i torci,
Ori întreaga ta grădină va fi cocină de porci!…

decembrie 1936

ELEGIE DE CRÃCIUN

Un cantec aureste si-o stea la geam se-aprinde
si-o ciocanire alba în visul dinspre strada.
Ce pas se mai opreste in gheata si zapada,
la casa zavorîtã de astazi sa colinde?

Pe lenesa beteala de trista promoroaca
aud colindatorii cu steaua de clestar
si inteleg ca-i steaua anilor limpezi, dar
o las pe sub fereastra sa lunece, sa treaca.

Si magica lui usa trecutu’ncet si-atinge
si vad un pom de aur cand se deschide usa…
Dar daca mana, grabnic, luminile le stinge
si smulge mandarina si toba si papusa?

Cine-a gonit din bradul cu inimi mici de stele
si n’a mai vrut din aur sa cheme inapoi
ingerii tristi de zahar si saniile moi
zambind cu Mos-Craciunii de turta dulce’n ele?…

S-au stins in brad luceferi si portocale’n mine.
Zac jucarii de vise pe fund uitat de lada.
In scrinuri vechi dorm ingeri si inimi de zapada
si zilele de aur ca niste mandarine.

Si doar colinda curge… De ce atata zvon,
cand mana ostenita nu-i face semn sa vina?
E mai adanc, cand ninge pe cantec si lumina,
peste colinda vietii si steaua de carton.

COLIND CERESC

Cerul si-a deschis soborul
– Lerui, Doamne, Ler –
au pornit cu plugusorul
îngerii prin cer.

Merg cu pluguri de oglinda
si de giuvaier,
toti luceferii colinda
– Lerui, Doamne, Ler –

Vantul sufla cu lumina
– Lerui, Doamne, Ler –
în buhai de luna plina
leganat in ger.

Patru heruvimi cu gluga
alba de oier
sub feresti colinde’ndruga,
– Lerui, Doamne, Ler –

N-au venit cu grau la poarta,
ci au rupt din ger
stele mari ca sa le’mparta,
– Lerui, Doamne, Ler –

Si-n Florar de roade grele,
– Lerui, Doamne, Ler –
va fi campul cer de stele
tolanit sub cer…

Numai tu astepti in tinda,
– Lerui, Doamne, Ler –
suflete ce n’ai colinda
si nu stii Prier.

Nici un cantec alb nu vine
fâlfâind mister,
cu o stea si pentru tine,
– Lerui, Doamne, Ler –

MOS CRÃCIUN

Mos cu barba de zapada,
Fara daruri, mos sarman,
Tineretea ta gramada
  N’o s’o vada
    Nici ãst an.Torc paianjenii sub grinda,
Tara-i fara de baieti, –
Nu-ti mai vin cu ceata’n tinda
  O colinda
    Sa-i inveti.

De cu seara’naripatii
Ingeri nu mai canta prin
Singuraticele spatii
  Si-asteptatii
    Nu mai vin.

Plange biata gospodina,
Bratele in gol se’ntind,
Nu e ceara de-o lumina,
  Nici faina
    De-un colind.

Tu, cel vesel de-altadata
Strangi pustiul astui an
La colinda’ndatinata
  Fara ceata,
    Mos sarman.

Garbov pribegesti prin sate,
Te strecori pe la oras,
Gemi pe ziduri de cetate
  Daramate
    De vrajmas.

Cu tropare si podobii
Faci popas intr’un catun,
Sgribulit la gura sobii
  Plangi ca robii,
    Mos Craciun.

Plangi incet! Sta la uluca
Paznicul sub coif de fier
Si e’n stare, Mos-Naluca
  Sa te duca
    Prizonier!

SE DUC CAMARADE COCORII

 de Simion Lefter

Se duc camarade cocorii
cu visele noastre’napoi,
fac cerc peste ceru’nchisorii
si-si iau rãmas bun dela noi.

Pe tãrmuri de vis si luminã
duc cântecul nostru pribeag,
când îngeri de nea se închinã
si toamna se stinge în prag.

Din zãri, peste ziduri trec norii
ce-apasã pe suflete, grei,
se duc camarade cocorii,
se duc anii nostri cu ei…

JALE BASARABEANA

de Vasile Posteucã

Romanie, Romanie
Ce-ai lasat Rusii sa vie,
Sa ne duca’n pribegie?

Ca vin nesfarsita bruma
Si norocul ni-l sugruma,
Sugruma-i-ar foc si ciuma…

Stema scumpa de domnie
E si ea in pribegie.
Tara-i jale si urgie…

Lantul gleznele ne strange,
Plange tot Romanul, plange,
Nistrul duce numai sange…

Parcalabii si hatmanii
Trec prin noapte umbre stranii
Ca i-au turburat dusmanii…

Si in goana lor nebuna
Se inalta’n scari si suna
Jale grea din corn de luna…

Scoala-ti Tara, voevozii,
Ca paganii-s multi ca bozii
Si ne latra ca zavozii…

Cheama-ti codrule, voinicii
Ca ne’neaca veneticii,
Capcaunii, bolsevicii…

Tu Hotin, strabun Hotin,
Esti azi singur si strain,
Si paganii vin si vin…

Voi stejari de la Tigheci
Dati alarma pe poteci
Ca ne prapadim pe veci…

Nistrule, sa te ridici,
Capitan peste voinici,
Sa-i strivim pe venetici…

Furtunos sa iesi din maluri,
Peste sesuri, peste dealuri
Si sa-i ingropam sub valuri…

Sa le dam pamant sub glie
Tuturor ce-or sa mai vie,
Romanie, Romanie…

BISERICA IN EXIL

Te-am ridicat din dor si saracie
Sfant dor de Tara si de Libertate;
Din setea noastra grea de vesnicie,
Spre culmi de cer de oameni neumblate…

Cand ne-ndoim genunchii sub icoane,
S-aprinde-o zare de noroc in veac,
Si infruntam cu pieptul milioane,
Cand dusmanii randuiala ne-o desfac…

Copii pribegi am ctitorit altare,
Crescand icoana Tarii-n rugaciuni;
Sa-i dee Domnul viitor de Soare
Si generatii mandre de sloduni…

Tu, cel de maine, de vei sta-n rascruce,
Cu vremea noastra de dureri si vis,
Sa stii in veci, ca ruga noastra duce
Spre Tara, mult cantatul paradis…

Sa cumpanesti ca orice caramida
Am framantat-o-n lacrimi si amar,
Purtand prigoane-n sange si obida,
Si nedreptatea unui timp barbar…

Sa te smeresti si tu-n genunchi si-n ruga,
Sa intelegi ce-a plans si gandul meu,
Cand am intrat credintei noastre sluga
Si-am scris drept preamarind pe Dumnezeu…

Cinstind un ctitor, pomenind un nume,
Sa mi te-alaturi credincios prin fapta,
Caci numai cel ce ctitoreste-n lume
Strabate calea cea mai inteleapta

EXIL

de Vasile Posteuca

Supti de ani si dor, cu tâmpla surã,
Risipim nãdejdi si pribegim,
Frati cu Ahasverul din Scripturã,
Cãtre-o nouã zare de chilim,
Sã’nflorim o creangã de rãsurã,
Undeva, ‘ntr’un colt de tintirim…
Drumul nostru ce suia’n baladã,
Plânge mut în pasul monoton,
Rãzvrãtind, sudalme de corvoadã;
Iar la sold de mai tresare-o spadã,
Geme’n glodul vârstei ca’n pripon.
Gârboviti de mers si de-asteptare,
Gândul ni-i cu spini si ciumaflãi,
Hãulind a dor din zare’n zare,
Ca de mult, când am pornit, flãcãi,
Cu icoana tãrii’n chiotoare…
Cântã numai doine si bejenii
Gura strãpezitã de-aguride;
Pribegim si noaptea se deschide
Hidra care’nfulecã decenii
De cosmare slute si livide…
Cresc din stropul plânsului fierbinte,
Noi oceane între noi si tara;
Pieptul dã de stâncã înainte,
Si’napoi în mlastinã coboarã.
Cã dreptatea s’a curvit si minte…
Nãrãvitã’n târguri teherane,
Stã rânjind la masã cu cei mari,
Sã ne punã pret si pe sumane,
Doar or mai vâna câtiva dolari,
Din vânzãri de îngeri si icoane…
Iar cei dragi, acasã, cu butucii
Ruginind pe inimã si glezne,
Scriu legende’n codri, cu haiducii,
Ctitorind morminte vii în bezne
Si urcând martiri pe bratul crucii…

DOINITA SCRIE LUI MOS CRÃCIUN

de Vasile Posteuca

O, Mos Craciun, batrane bun,
Am vrut sa te’ntalnesc si eu.
Si-am vrut. O Mos Craciun,
Am vrut sa-ti spun,
Tot chinul meu si tot amarul greu;
Ca numai tu asculti copiii, Mos Craciun,
Da, numai tu esti bun,
Si Dumnezeu…

Am, Mos Craciun, o calda rugaminte.
Anume, de te duci prin tari, departe,
Sa-i iesi si lui taticul inainte,
Si roaga-l sa ne scrie grabnic, carte,
Ca noi numai de lacrimi avem parte…

Mamica n’a mai ras de ani de zile,
Sau rasfoim scrisori cu invechite file,
Venite de la dansul din razboi,
Si oridecateori e vorba de taticul,
De cand se mai batea cu bolsevicul,
Se las’o toamna neagra peste noi…

Mamica tace vesnic si ofteaza,
Si-aprinde seara lumanarea’n sfesnic,
De noi topim cu Precista’ntr’o raza,
Cu plansul ei si Pruncul ei cel vesnic…

Sa-i spui asa, tatichii, Mos Craciune,
Ca suntem mari si-umblam acum la scoala,
Dar basme nu mai are cin’ne spune…
Bunica -spune mama, cand ne spala-
S’a dus intr’o Dumineca la liturghie
Si s’a’ntalnit cu Dumnezeu,
Si-au tot vorbit mereu si s’au tot dus…
Si ea acuma nu mai stie inapoi sa vie,
Nici plansetele noastre pan’la ea n’ajung,
Ca-i drumul lung,
Si-a pus-o Dumnezeu,
Ingrijitoare peste lumanarile de seu
Ce se aprind, in ceruri, sus,
Cand susoteste frunza si se lasa seara…

De-o vreme Dorul nu mai canta cu vioara
Ca n’am avut cu ce plati chirie,
Si-a scos mamica lucruri la vanzare;
Dar Dorul, Dorul, bietul, el nu stie,
Si-si canta’n gand romantele lunare…
El crede ca vioara-i la tocmit…

Da, Mos Craciun, traim cu totii ca’ntr’un schit,
Si ochii mamei parca’s flori de tintirim…
De cand taticu-i dus si n’a venit…
In tot ce facem, spunem si gandim,
Noi numai de taticul povestim…

Asculta, Mos Craciun, mamica spune,
-Povestea ei de leagan, cu’n taciune,
Ce s’a’ntalnit odata cu’n carbune-
Ca tata se mai bate… Si’ar sa vie,
Dar n’are cum pleca din batalie.

Ea biata spune, dar eu nu o mai cred,
Si-i plang de mila uneori sub pled.
Si-as vrea s’o mangai… Ah, de-as sti cum!
De-aceea, Mos Craciune, dac’o fi si-o fi,
Si-l vei cata si nu-l vei mai gasi,
Sub nici o zare si pe nici un drum,
Sa-mi spui in fata… nu ma mai minti,
Ca mie de atat mi-i frica:
De jalea ce-o va prinde pe mamica
-S’o prapadi si dansa ca bunica…-
Si vom ramane mici si fara de mamica…

Sa-mi spui in fata ca eu n’am sa plang.
Si mana palida la piept am sa i-o strang,
Am s’o desmierd, obraz langa obraz,
Si am sa-i spun tot intamplari cu haz,
Ca sa uitam de toate… Si-or sa treaca,
Ani dupa ani prin casa-ne saraca,
Pan’ ce vom sti cu totii, intr’o zi,
Ca el, taticul, nu va mai veni…
Si ne vom mangaia’n tacere, ca orfanii,
Ce duc tristeti pe umeri si litanii…

Ti-am pus atatea lacrimi in scrisoare!
Intai spre rasarit si-apoi spre soare-apune,
Acuma du-te, Mos Craciune,
Si cata-ni-l si ada-l pe taticul.
Si dac’ar fi sa nu-l gasesti,
Sa nu-mi mai scrii povesti,
Trimite-mi indarat doar plicul…

Ca eu cunosc povestea care minte,
Si rugaciunile si lacrima fierbine;
Si-acuma du-te, Mos Craciun,
Drum bun, batrane drag, drum bun…
Doinita, fata mamei cea cuminte…