VIITORUL COPIILOR NOSTRI?

Cat in gluma cat in serios, spre asta tinde societatea noastra:

Patru prieteni care nu s-au mai vazut de 30 de ani s-au reunit la o petrecere. Intre timp, unul dintre ei a trebuit sa mearga la toaleta, iar cei trei ramasi au inceput sa vorbeasca despre copiii lor:

– Fi’miu e mandria si bucuria mea. A pornit de jos. Are studii economice si de management si a inceput incet-incet sa urce pe scara ierarhica, iar acum a ajuns presedintele companiei. E atat de bogat incat si-a permis sa-i cumpere unui prieten de ziua lui, un Mercedes ultimul racnet.

– Fiu’miu de-asemenea e mandria si bucuria mea. A inceput lucrul pentru o companie aeriana si a ajuns pilot. Ulterior a ajuns partener in companie si detine majoritatea actiunilor. E atat de bogat incat i-a luat celui mai bun prieten un avion personal, de ziua lui.

– Minunat, a zis cel de-al treilea, inainte sa vorbeasca si el despre fiul sau: A studiat la cele mai bune universitati si a ajuns inginer. Apoi si-a inceput propria firma de constructii si a ajuns milionar. Si el a facut un cadou costisitor celui mai bun prieten, de ziua lui: o vila de 30000 metri patrati.

Cei trei se felicitau unul pe celalat cand in camera a venit al patrulea si i-a intrebat:

– Pentru ce sunteti asa de bucurosi?

– Vorbeam de cat de multumiti suntem de baietii nostri, cat de mandri suntem pentru succesul lor. Al tau ce lucreaza?

– Fiu’miu e homosexual. Isi scoate banii ca stripper la un club de noapte.

Cei trei s-au aratat dezgustati: „Ce rusine… Ce dezamagire…”

– Nu e nici o rusine, a zis cel de-al patrulea. E fiul meu si il iubesc; si nici nu se descurca prea rau. De ziua lui, care a fost acum doua saptamani, a primit o vila faina de 30000, un Mercedes ultimul tip si chiar un avion privat, de la cei 3 prieteni ai lui.

Urmatorul articol este preluat de la Imperfectul.Com

Ştiu că s-au scris tomuri pe acest subiect, ştiu că s-au făcut zeci, sute de emisiuni, dar ceea ce am văzut aseară la Antena 1, m-a revoltat atat de mult încât am simţit nevoia să îmi spun părerea.

De la început fac precizarea că mă voi exprima ca un cunoscător al fenomenului şi asta pentru că mi-am dat lucrarea de diplomă pe acest subiect. Am studiat în amănunt fenomenul, am discutat cu psihologi, psihiatri şi cu alte persoane care au legătură cu subiectul.

Oricât de mult s-ar dori ca acest fenomen să devină cândva normalitate, acest lucru nu se va întâmpla niciodată. Nimic din ceea ce este anormal nu poate să devină normal. Opinia mea este că dacă nu ar fi fost nevoie de două sexe, ar fi fost doar unul și gata.

De câteva decenii se tot încearcă impunerea acceptării pe scară largă a acestei comunități prin diferite metode: legi protecționiste, marșuri, emisiuni etc. Ceea ce nu înțeleg acești oameni și cei care-i promovează este că aducând în mod din ce în ce mai violent acest subiect în dicuție, formele de respingere vor deveni și ele din ce în ce mai violente și că cea mai bună variantă pentru persoanele care au luat calea aceasta ar fi să se manifeste de preferință în spații închise, departe de ochii oamenilor normali.

Concluzia la care eu am ajuns după ce am cercetat fenomenul a fost că homosexualitatea este o formă de alienare mintală, este o formă de boală psihică legată de orientarea sexuală. Consider homosexualitatea la fel de periculoasă ca necrofilia, pedofilia sau zoofilia, acestea fiind formele extreme de deviație sexuală mult mai periculoase din punct de vedere social decât sado-masochismul, fetișismul de diferite forme, altele decât cele general acceptate. Homosexualitatea, ca și celelalte alienări, își are rădăcinile în trăiri, în experiențe nefaste pe care subiectul le-a suferit începând cu prima zi de viață. Homosexualitatea necesită tratament și consiliere, dar cel mai important este ca subiectul să fie ajutat să conștientizeze că ceea ce simte, ceea ce trăiește nu este normal. Dacă îi vom „ajuta” spunându-le că e bine ce fac ei, de fapt îi adâncim și mai tare în negura propriei lor minți. În momentul în care subiectul va realiza ce i se întâmplă, va putea lupta cu boala. Părinții, școala, Biserica și anturajul au roluri cheie în dezvoltarea individului și îl pot călăuzi pe individ pe calea cea bună. Am întâlnit cazuri de adolescenți homosexuali care aleseseră calea aceasta doar pentru că li se părea „cool”.

Realitatea ne spune că nu există societate care să fi acceptat această situație. Ea a fost intens politizată, dar fără nici un succes real. Părinții își retrag copiii din clasele unde profesor este homosexual, oamenii evită astfel de vecini, angajatorii nu agrează angajații cu astfel de orientări. Și acestea nu sunt întâmplări din România, ci din SUA.

Așadar, cine vrea să fie homosexual, n-are decât, dar s-o facă acasă și nu pe stradă! Fără marșuri sau alte feluri de manifestări! Noi, cei normali, ar trebui să ieșim pe stradă cu pancarde pe care să scrie: „Noi f***m femei!” sau femeile cu pancarde: „Nouă ne place p**a!”???? Ar fi penibil!