un blogger SCEPTIK

un blog sceptic

NICHOLAS MICHAEL – IN SFARSIT ACASA…

Pr. Toderitã Rusu: V-as ruga sã faceti o trecere în revistã a biografiei dumneavoastrã de pânã acum, pentru ca sã fiti mai bine cunoscut de cãtre credinciosii Bisericii noastre Ortodoxe…

Nicholas Michael: Am 36 de ani, m-am nãscut si locuiesc în Regatul Danemarcei. Viata mea nu a urmat calea pe care ar fi dorit-o pãrintii mei, în iubirea lor fatã de mine. La 16 ani, am devenit narcoman si alcoolic. Viata mea s-a surpat chiar înainte de a începe. M-am înscris pe o cale a suferintei spirituale, emotionale si fizice, de care nu m-am putut desprinde timp de încã 16 ani. Pentru cei ce n-au strãbãtut un astfel de drum al patimilor, ororile si degradarea sunt inimaginabile. N-am fost educat într-o atmosferã crestinã, dar întotdeauna am cãutat „ceva”, un „ceva” oricum „nepãmântesc”. O vreme mi s-a pãrut cã acest „ceva” l-am gãsit în droguri si în alcool. Am avut înclinatii artistice si, vreme de câtiva ani, cu tot viciul meu, am fost chiar muzician. În mod inexplicabil, pe când eram tot mai asaltat de demonul betiei, a început sã mã fascineze povestea vietii împãratului Nicolae al II-lea al Rusiei. N-a fost doar un interes oarecare, în stãrile mele de mare narcozã, doream sã citesc si sã meditez asupra unor fotografii vechi, negre si arse, vroiam sã mã îmbãt si sã ascult vechea muzicã liturgicã ruseascã, îmi venea sã urlu! Simteam nevoia sã plâng pentru acest conducãtor imperial ortodox si pentru familia lui, pentru tragica soartã a acestei tãri mari. Zbuciumul a durat multi ani. La 31 de ani, eram extrem de bolnav, atât psihic cât si fizic; la un pas de moarte. Aveam nevoie de ajutor si, ca din întâmplare, am întâlnit o comunitate de oameni buni, salvati ei însisi de la alcoolism si narcomanie. Ei mi-au sugerat sã caut o solutie spiritualã, pentru cã, dupã spusa lor, cauza vietii mele mizerabile si a suferintei nu era alta decât o gravã crizã de ordin spiritual. Am întrerupt bãutura si drogurile brusc, într-o zi. Atunci m-au cuprins negurile spaimei si L-am rugat mult pe Dumnezeu sã-mi deschidã o altã cale, o cale a Lui. Am plecat spre Sankt Petersburg în vara anului 1995, dornic sã vãd unde locuise împãratul Rusiei cu familia lui. Am ajuns la Tsarskoe Selo, unde era resedinta imperialã. Am participat la Sfânta Liturghie, pentru prima datã în viata mea, în mica bisericã a palatului lui Alexandru, si am fost uimit de atmosfera spiritualã a slujbei. Dupã trei luni de luptã cu ispita de a bea, sufeream încã atât de teribil încât transpiram si tremuram întruna. Am simtit chemarea sã mã rog Sfântului Tar Martir Nicolae [sanctificat în anul 2001]. Deoarece acestuia nu i se zugrãvise încã o icoanã, m-am rugat dinaintea icoanei Sfântului Nicolae, Fãcãtorul de Minuni, si totdeodatã, cu rugãciune mutã, Tarului Martir. Nestiind rugãciuni, m-am rugat din inimã: pentru toate rubedeniile mele, pentru a mã întoarce cu bine acasã, pentru cersetorii din fata bisericii. Deodatã, ceva s-a petrecut în mine. Inima mea s-a umplut de o întelegere, nouã, si m-am putut convinge pe mine însumi sã încep o viatã altfel rânduitã, curatã si plinã de rugãciune. Am avut descoperirea cã Sfintii îngeri au plâns tot timpul zilelor mele de viciu si cã n-a fost niciodatã în voia lui Dumnezeu sã pãcãtuiesc, torturându-mã de moarte. Dupã Sfânta Liturghie, prietenii m-au întrebat ce se întâmplase. I-am privit straniu. Le-am spus cã nu stiu, dar cã m-am simtit bine. Din ziua aceea, ispita de a bea m-a pãrãsit si nu s-a mai întors. Aceasta s-a întâmplat cu patru ani în urmã… Ajuns acasã, am simtit o recunostintã fãrã margini, care îmi cerea sã rostesc neîncetat, în sinea mea, cuvântul „multumesc”. Dar nu venise încã vremea sã devin ortodox, în orasul meu, nu era bisericã ortodoxã. Cea mai apropiatã se afla la Copenhaga, la câteva sute de kilometri. I-am trimis o scrisoare preotului de acolo, însã n-am primit rãspuns… Mi-am amenajat un mic loc de rugãciune, în casã, si început sã mã rog lui Dumnezeu, de unul singur. Fãrã un îndrumãtor a fost foarte greu, cãci calea era plinã de capcane si ispite, în patru ani, viata mea lãuntricã a intrat încet-încet în declin, din cauza lipsei de comuniune cu alti ortodocsi. Atunci s-a întâmplat altã minune. La scoala localã de diaconie a venit un preot român ortodox, care a rãmas vreo cinci luni. Evlavia acestui preot mi-a întetit flacãra credintei, gata sã se stingã. Apoi, la biserica ortodoxã rusã din Copenhaga a fost numit un nou preot. L-am întâlnit… si Calea a început sã mi se deschidã iarãsi. Un preot deosebit din Statele Unite mi-a trimis atunci o multime de cãrti si materiale religioase, precum si un extraordinar dar în vederea apropiatului Botez – o aschie nepretuitã din Sfânta Cruce a Domnului. Preotul rus a hotãrât sã mã boteze, pe 16 iulie 1999, cu numele de Nicolae, dupã cel al Tarului Martir. Poate cã Dumnezeu m-a gãsit pregãtit acum, dupã patru ani de rugãciune si grele încercãri de tot felul. Acum, simt cã mã întorc, în sfârsit, Acasã!

Pr. T. R.: Cum vedeti si apreciati dumneavoastrã credinta ortodoxã?

N. M.: Credinta ortodoxã mi-a oferit o dragoste si o îngãduintã pe care niciodatã nu le-am gãsit altundeva, poate doar la iubita mea mamã si la pãrintii ei. Dar mama si bunicii îmbãtrânesc si mor. Credinta ortodoxã nu moare. Este întotdeauna viatã deplinã. Ortodoxia mi-a oferit mijloacele spirituale de folos în toate situatiile: întristare, bucurie, pãtimire, supãrare – orice. Mi-a oferit o lucrare zilnicã si un ciclu duhovnicesc de trãire adevãratã, cea mai profundã întoarcere cãtre mine însumi. Venirea la credinta lui Hristos, Domnul nostru, este un bine ce nu seacã, niciodatã. Multi crestini ai altor denominatiuni interpreteazã de unii singuri Sfânta Scripturã, fãrã a întelege în Duh Cuvântul lui Dumnezeu. Asa ceva este imposibil în Ortodoxie, datoritã comorii duhovnicesti care este învãtãtura Sfintilor Pãrinti ai Bisericii. Gãsim în scrierile filocalice referiri la toate situatiile fundamentale de viatã si solutii având totdeauna rãdãcini în Sfintele Scripturi. Cine sunt eu ca sã cred cã pot citi de unul singur Scriptura si ca sã interpretez de capul meu Cuvântul lui Dumnezeu?!

Pr. T. R.: Sunt încântat cã ati înteles perfect spiritul Ortodoxiei în aceastã problemã a interpretãrii Scripturii, care, dacã ar fi priceputã de toti, multe schisme si dezbinãri s-ar evita.

N. M.: Cred cã e aici o formã de megalomanie. Dacã am putea întelege singuri Biblia, fiecare ar putea deveni sfânt. Dar nu e asa. Eu am început sã studiez Filocalia cu un preot, apoi am înmultit rugãciunea în acord cu lecturile din scrierile Sfintilor Pãrinti. Am cumpãrat nu demult o Biblie organizatã dupã ciclul pascal, cu comentarii din Sfintii Pãrinti, în acest fel mã simt si în sigurantã, si cãlãuzit de învãtãturile Sfintei Traditii. A citi Biblia fãrã un îndrumãtor e ca si cum ai încerca sã întelegi o tezã de doctorat, de 1200 pagini, având doar… scoala primarã! Mai mult chiar, acele rânduri din Sfânta Scripturã întelese de un om obisnuit în literã, iar nu în Duh, îi vor exalta ego-ul în cel mai nesãnãtos mod, biruind smerenia necesarã si autenticã, fãrã de care nimeni nu poate sã se roage si sã mediteze la Adevãr. De altfel, rezultatele citirii Bibliei fãrã o îndrumare în dreapta credintã se pot vedea la tot pasul. Multi membri ai diferitelor denominatiuni pretind cã Duhul Sfânt îi ajutã sã interpreteze Scripturile, când, în realitate, pe ei îi ghideazã mândria devastatoare din propriul lor eu. Sfânta Ortodoxie are o retea de sigurantã spiritualã ce previne aceastã situatie. Nu înteleg nici mãcar cum functioneazã ceasul de mânã! Cum as putea eu interpreta cuvântul lui Dumnezeu dupã propria-mi minte?! Diavolul simuleazã cele ce vin de la Dumnezeu, dar poate face aceasta numai prin patimi si concupiscentã. Când experiazã progresul spiritual, omul învatã sã recunoascã amãgirile, care sunt senzuale, niciodatã spirituale. Cu cât cineva practicã mai mult rugãciunea, cu atât diavolul va încerca sã-i slãbeascã duhul credintei, manifestându-se, deghizat, în felurite chipuri. Libertatea sexualã, umanismul si ecumenismul contemporan sunt doar câteva dintre aceste deghizãri, slãvite de cãtre toate societãtile democratice, cãci diavolul se poate preface chiar în „înger de luminã”. Ele primesc laolaltã numele de „crestinãtate naturalã si modernã”, sub pretextul cã „Dumnezeu doreste o Bisericã Crestinã”. Pentru a evita astfel de capcane, adevãratii crestini trebuie sã cunoascã învãtãtura dogmaticã a Bisericii Ortodoxe si pericolele descrise de sfintii apologeti ai Ortodoxiei.

Pr. T. R.: Mi-a plãcut ideea potrivit cãreia Occidentul si-a confectionat propriul crestinism. Ideea vã apartine…

N. M.: Crestinãtatea nu are nevoie sã fie „modernizatã” sau „reînviatã” de cãtre o societate modernã pentru a se „potrivi” timpurilor de azi. Mesajul spiritual deplin al crestinãtãtii este continut în Sfânta Traditie, Sfânta Scripturã, Sfânta Liturghie si Sfintele Taine. Aceste valori sunt nedegradabile în timp, fiind deasupra timpului, iar Hristos, Domnul nostru, a întemeiat doar o singurã Bisericã. Nu douã, trei sau patru! El a întemeiat ceea ce este astãzi Biserica Ortodoxã. Cred cã am fost cãlãuzit cãtre aceastã Bisericã-Una pentru rugãciunile Sfântului Martir Nicolae, Tarul Rusiei. El este pentru mine modelul ideal de tatã, sot si adevãrat credincios. Toate relatãrile demne de încredere ne spun cã a fost modest, iubitor, foarte loial si perseverent de-a lungul vietii sale. A fost conducãtorul celui din urmã imperiu crestin ortodox, cu adevãrat iubitor de Dumnezeu si plin de smerenie, îl cinstesc foarte mult pentru cã s-a încredintat lui Dumnezeu în toate si a purtat crucea grea a muceniciei cu rãbdare si nelimitatã îngãduintã. El a înteles în inima sa adevãrul cã omul nu poate trãi negându-si conditia de fãpturã a lui Dumnezeu. A fost cinstit si iubit de cãtre oamenii simpli si tãranii din Rusia. Cea mai mare grijã a sa a fost întotdeauna binele Rusiei si al oamenilor de rând. Familia imperialã a suferit grelele încercãri ale captivitãtii si mortii cu o credintã nemãrginitã. Cele din urmã cuvinte ale Tarului, când a fost executat de cãtre criminalii bolsevici, au fost: „Iartã-i, Tatã, cã nu stiu ce fac”. El si iubita sa familie martirizatã meritã prosternarea noastrã, a tuturor crestinilor ortodocsi, împreunã cu toti noii martiri ai Rusiei, ai României si ai altor tãri prigonite de vrãjmasii Ortodoxiei. În urma acestor dezastruoase pierderi din lumea ortodoxã, foarte multe suflete au cãzut victimã sectelor si ciudatelor denominatiuni asa-zis „crestine”. O, Doamne, primeste-ne pocãinta si iartã-ne! Doar preotii credinciosi si evlaviosi ai Bisericii Ortodoxe îi pot întoarce la Adevãr pe bietii oameni. Tineretul din Vest ar putea descoperi bogãtia Ortodoxiei, dacã ar cunoaste tãrile ortodoxe si istoria lor. Psihologia si filosofia nenutrite de dreapta credintã au fost absorbite de fenomenul New Age, îndepãrtând si mai mult constiintele confuze de la Cel ce este Calea, Adevãrul si Viata. Chiar si ortodocsii sunt ispititi sã opteze pentru „solutia terapeuticã sau psihologicã” în momentele de dificultate. Dar armele într-adevãr bune nu sunt altele decât Sfintele Taine ale Bisericii, viata liturgicã, neîncetata rugãciune, iubirea de semeni, lucrãrile de caritate, discrete, asa cum ne învatã Mântuitorul. A-l tine pe diavol la distantã presupune o luptã în care eu de multe ori simt sprijinul Patronului meu. Faptul cã-i port numele îmi impune respect si-mi dã puterea sã n-o apuc pe un drum nedemn de mãretia duhovnicitãtii iui imperiale, în acest fel, Sfântul Tar mã ajutã tainic, zi de zi. Pe mãsurã ce înaintez, mã simt tot mai pãcãtos, îl rog zilnic pe Hristos sã-mi dea smerenie si sã pot fi de ajutor celor robiti de narcomanie si alcoolism. Nu voi uita niciodatã iadul din care abia iesisem când Tarul m-a lãsat sã-i vãd mijlocirea pentru mine dinaintea lui Hristos, Dumnezeul nostru. Cei ce-si doresc sã creascã duhovniceste trebuie sã rãmânã în Biserica dreptmãritoare, sub binecuvântarea Episcopului si a Preotului, îndrumati de Duhovnic; sã se simtã mãdulare vii în Trupul tainic al lui Hristos, chiar si acolo unde nu existã biserici de zid. Sã se simtã persoane, în comuniune liberã cu Hristos si Biserica Lui, vãzutã si nevãzutã, luptãtoare pe pãmânt si biruitoare în cer. Noi însine, ca verigã în Sfânta Traditie, desi nedemni, suntem Biserica, suntem Traditia Ortodoxã vie, atâta vreme cât rãmânem nedespãrtiti de ea prin vointã si faptã. În încheiere, permiteti-mi sã citez rugãciunea alcãtuitã în captivitate de Tarina Martirã Olga Nicolaevna, fiica Tarului Martir: „Dã-ne, Doamne, rãbdarea Ta acum, / în zilele durerii noastre, / furia norodului s-o îndurãm, / si chinul supliciului. / Sfântul Mir al iertãrii Tale / sã curete pãcatul nostru si al semenilor nostri, / cu blândetea mielului jertfit / sã purtãm, asemenea Tie, / o cruce însângeratã. / Si când omul de nimic are mai multã trecere, / iar nebunii vin sã ne prade, / sã suferim rusinea cu umilintã, / o, Mântuitorule, ajutã-ne! / Iar când ceasul trecerii pe cea din urmã poartã a-ngrozirii vine, / insuflã-ne puterea sã ne rugãm zicând: / Tatã, iartã-i pe ei! / Domnul nostru sã ne mântuiascã / si sã ne ocroteascã pe toti. Amin!”

Pr. T. R.: Vã multumesc si vã felicit pentru autentica întelegere si trãire în spiritul ortodox. Nu mã îndoiesc cã veti fi un bun misionar printre danezi.

Interviu realizat de Pr. Toderitã Rusu la Aarhus, Danemarca, cu un convertit la Ortodoxie: Nicholas Michael

februarie 27, 2008 Posted by | ORTODOXIE | , , , | Comentarii închise la NICHOLAS MICHAEL – IN SFARSIT ACASA…

MARY MAGDALENE McCANN – O NOUA VIATA

Dacã cineva mi-ar fi spus acum cinci ani cã viata mea va fi în mod profund schimbatã de fiintele unui loc si ale unei culturi atât de îndepãrtate de sofisticatul, tehnologizatul si progresivistul mod de viatã american, fiinte dintr-un loc total nefamiliar mie, dar îmbrãtisând secole de istorie, as fi respins aceastã posibilitate, ca pe un non-sens. De altfel, eram foarte constientã de diferitele influente exercitate asupra vietii mele; ele erau, asa credeam eu, în special cele de aici si de acum, cu urmãri imediate si vizibile. Atunci, prin harul Domnului, un glas s-a auzit din înalt si, în marea tapiserie lucratã de Creator, firul meu s-a întretesut cu firul incandescent numit România.

La vremea când miracolul a avut loc, nu am realizat imediat chemarea: la început, urechile mele n-au putut sã audã… Misterioase sunt cãile Domnului! Pânã în acel moment din viata mea, dupã lungi ani de frustrare spiritualã, fusesem sigurã cã eram, în cele din urmã, pe adevãratul meu drum. În pragul vârstei de 40 de ani, începusem sã cred cã, în aceste zile si în acest secol, nu mai este posibilã existenta unei traditii religioase pure. Am fost crescutã în traditia protestantã, ca prezbiterianã. Încercasem sincer în prima tinerete, dar si mai târziu, dupã 30 de ani, sã aflu întelesul real al învãtãturilor acestei biserici, dar nu reusisem sã-1 gãsesc. Asa cã am început sã-mi caut hrana spiritualã în altã parte. Totusi, credeam cã ar fi posibil, chiar si-ntr-o vreme „fãrã Dumnezeu” ca a noastrã, sã se facã o artã sacrã, iar sufletul umanitãtii sã strãluceascã, în ciuda întunecãrii orizontului, pentru sãrmanii descendenti ai lui Adam. M-am strãduit din rãsputeri sã-mi aduc modesta mea contributie la înãltarea sufletului omenesc.

Ca artistã de teatru, am hotãrât sã ofer productii spirituale oamenilor frãmântati de întrebãri reale si însetati de adevãr. Am pus în scenã o piesã într-un act, mai putin cunoscutã, a poetului irlandez Yeats, intitulatã Învierea, în turneul cu acest spectacol, la festivalul de teatru din Edinburgh, Scotia, am vãzut, în interpretarea unei companii de teatru românesti, ceea ce eu cãutasem dintotdeauna: o sacralizare a artei teatrale. Talentatul regizor român Andrei Serban a conceput si-a realizat, cu trupa Teatrului National din Bucuresti, acea Trilogie anticã, dupã Medeea, Troienele si Electra. Experienta exceptionalã la care am putut lua parte, ca spectator la aceastã piesã, a însemnat o cotiturã în viata mea. Mi s-a deschis atunci o poartã necunoscutã mie; mã simteam de-acum pregãtitã, parcã, sã întâlnesc ceva si mai mare, ceva si mai înalt decât teatrul sacru: Biserica.

La întâlnirea pe care am avut-o, dupã spectacol, cu artistii români, am încercat cu insistentã sã aflu cum de a fost posibil ca ei sã realizeze o creatie teatralã atât de neobisnuitã; ce au ei – sau ce stiu ei – pe care noi, aici în Vest, nu-l avem si nu-l stim? Nimeni n-a dat un rãspuns întrebãrilor mele repetate. Unul dintre acesti strãluciti actori de teatru, Claudiu Bleont, a auzit întrebarea mea mai adâncã, întrebare pe care nici nu stiam mãcar cã mi-o puneam. M-a auzit întrebând: „Unde sã gãsesc oare Biserica cea adevãratã?”. Acea Bisericã pe care o cãutasem cu disperare dintotdeauna, de copil încã, aceea pe care inima mea o presimtea cã trebuie sã existe pe undeva, în vreun fel! Poate numai înlãuntrul nostru! Claudiu Bleont mi-a spus emfatic: „Oricât de multi oameni ai întreba, de oricât de multe ori ai întreba, nu vei primi un rãspuns în cuvinte”. Apoi a continuat, pe un ton categoric: „Trebuie sã vii în România! Atunci ai sã întelegi!”, îmi amintesc exact ce am gândit atunci: „Pãi sigur, ce sã zic, iatã-mã pe mine, o femeie fãrã bãrbat si cu doi copii mici, strãduindu-mã din rãsputeri sã supravietuiesc la New York, iar tu-mi spui mie sã vin în România!”…

Incredibil, dar m-am urcat în avion! În primele douã zile petrecute la Bucuresti, am vãzut repetitiile la o minunatã punere în scenã a piesei Romeo si Julieta, la Teatrul National, în regia talentatei Beatrice Bleont, sotia lui Claudiu. Încã o datã, munca lor avea un nivel înalt, mai înalt decât tot ceea ce vãzusem în alte pãrti. Mi-am muscat limba din nou, dorind sã întreb si sã aflu cum de era posibilã o artã de acest calibru.

A treia zi, m-am dus cu masina de la Bucuresti pânã la trecãtorile muntoase din Nord, strãbãtând orase cenusii, cu blocuri de locuit din beton, aproape ruinate, pe drumuri nepavate, alãturi de cãrute trase de cai, cu tãrani si cu familiile lor. În cele din urmã, am ajuns la locurile unde întrebãrile mele aveau sã primeascã rãspunsurile fãrã cuvinte… Eram în lumea mãnãstirilor crestine ortodoxe ale Moldovei si Bucovinei. Stând tãcutã în umbra adâncã a Mãnãstirii Vãratec, genunchii mei s-au îndoit instinctiv si m-am trezit îngenuncheatã pe acel pãmânt binecuvântat. Pe obraji îmi curgeau lacrimile. Dupã încã cinci zile, totul în mine a început sã se schimbe. Stând în fata icoanelor Maicii Domnului, vechi de secole, am vãrsat lacrimi care erau în mine de zeci de ani. Niciodatã nu mai plânsesem. Nici nu stiam cã pot plânge… Simteam cum mi se frânge cosul pieptului ori de câte ori cãutam sã pãtrund întelesul acelor mãnãstiri pictate; inima mea îsi depãsea limitele, revãrsându-se în afarã. Pricina era puterea învãtãturilor lui Hristos revelate în frescele care acopereau fiecare centimetru pãtrat din peretii bisericilor, atât în interior, cât si în exterior. Si mi-a fost dat sã înteleg! Nu teatrul era ceea ce cãutam, ci acel ceva din care arta sacrã nu-i decât o rãsfrângere: învãtãturile originare ale lui Hristos, ale Dumnezeului Cel Viu, intacte, chiar în epoca noastrã coruptã; acestea erau cele cãtre care fusesem adusã, în liniste si scãldatã de rugãciunile reverberate ale miilor si miilor de fiinte care îsi închinaserã – si continuau sã-si închine – vietile lor acestei înalte chemãri care este trãirea monasticã, am fost primitã înapoi, în turmã, cu prisos de bucurie. Cãlãtoria mea era totusi departe de a fi împlinitã. Fusesem doar pusã pe cale. A trebuit s-o iau ca pe un dar binecuvântat.

M-am întors, de atunci, de douã ori în România: prima oarã, ca sã-mi botez ortodox fiica, avându-i ca nasi pe Beatrice si Claudiu; a doua oarã, mai recent, cu fiul meu, care si el a ales sã se converteascã si sã se boteze ortodox. Acum eu sunt ortodoxã si am fost binecuvântatã sã-mi gãsesc o bisericã adevãratã în New York – casã pentru familia mea – având un cãlugãr român de la Putna, preotul fiind el însusi de sânge românesc si cu multi enoriasi români, în recenta cãlãtorie a preotilor bisericii noastre în România, s-au legat frumoase prietenii cu numerosi monahi români. De asemenea, în vizita pe care eu si fiul meu am fãcut-o, am fost primiti cu multã cãldurã, generozitate si dragoste de cãtre cãlugãrii si cãlugãritele cu care am avut prilejul sã ne întâlnim.

Sunt multe cãi prin care noi, americanii, am putea rãspunde dragostei lui Dumnezeu, cãi ce ne-au fost constant arãtate, prin intermediul celor care si-au dedicat lucrarea lor de o viatã auto-purificãrii si ajutorãrii altor fiinte umane. Desigur, le-ar fi si lor de ajutor dacã noi am deveni constienti si recunoscãtori fatã de neprecupetita lor strãdanie în slujba lui Dumnezeu si a semenilor, fiind noi însine inclusi în aceastã strãdanie. Monahii români au fost profund impresionati auzind cum credinta ortodoxã devine cunoscutã multor neortodocsi din America. Ei au fost si mai surprinsi sã afle cã unii dintre noi doresc din toatã inima sã-i ajute în lucrarea duhovniceascã desfãsuratã în mãnãstirile din România. Desigur, rugãciunile noastre pentru ei le sunt folositoare. Avem si noi multe daruri spirituale, pe care le-am putea împãrtãsi cu aceastã „lume veche”, care are atâtea sã ne învete.

Dumnezeul meu, dã-mi urechi ca sã-Ti ascult chemarea, de oriunde mã aflu si oriunde mã îndrept!

traducere a Parintelui Gheorghe Calciu

februarie 23, 2008 Posted by | ORTODOXIE, STIRI | , , , | 4 comentarii