SEMNATI PETITIA IMPOTRIVA ECUMENISMULUI

Un text de marturisire a credintei împotriva ecumenismului a fost redactat si semnat de clericii si monahii ortodocsi în timpul unei sinaxe din Volos în aprilie. Textul este înaintat Sfintelor Mitropolii în scopul semnarii marturisirii de catre Înalt Prea Sfintitii Mitropoliti. Marturisirea de Credinta a fost deja semnata de catre unii Mitropoliti (de Pireu, de Kithira si de Etoloakarnania), Stareti ai Sfintelor Manastiri, Monahi, Clerici, Teologi, reprezentanti ai Corporatiilor Crestin-Ortodoxe.

Textul este minutios si atent, probat teologic, revelator pentru apostazia ortodocsilor ecumenisti de la Credinta si Predania Ortodoxa a Parintilor. Ecumenistii ortodocsi – se semnaleaza în Marturisirea de Credinta, atrag o parte din Turma Ortodoxa în înselare (ratacire), cultiva îndoiala si îi clatina pe multi, conducându-i la divizare si la schisma. De aceea, „cei care se misca în aceasta iresponsabilitate ecumenista, orice pozitie ar detine în Organismul Ecleziastic, se opun Predaniei Sfintilor nostri si, în consecinta, se afla în opozitie cu ei. Din acest motiv, pozitia lor trebuie sa fie osândita si respinsa de catre întregul Ierarhiei si al poporului credincios”.

Textul complet al Marturisirii de Credinta (împreuna cu semnaturile) este acesta:

Toti cei care prin harul lui Dumnezeu am crescut în dogmele cele binecinstitoare si urmam în toate Biserica cea Una, Sfânta, Soborniceasca si Apostoleasca credem ca:

Singura cale mântuitoare pentru oameni[2] este credinta în Sfânta Treime, în opera si învatatura Domnului nostru Iisus Hristos, care sunt continue în trupul Lui, Sfânta Biserica. Hristos este singura lumina adevarata[3]; nu exista alte lumini care sa ne lumineze, nici alte nume care pot sa ne mântuiasca: „Si nu este întru alt întru nimic mântuire, pentru ca nici nume este altul sub cer dat întru oameni, întru care trebuie sa ne mântuim noi”[4]. Toate celelalte credinte, toate religiile care ignora si nu-L marturisesc pe Hristos „venit în trup”[5], sunt facaturi omenesti si lucrurile diavolului[6], nu conduc la adevarata cunoastere a lui Dumnezeu si la nasterea din nou prin dumnezeiescul Botez, ci îi ratacesc pe oameni si îi conduc la pierzare. Noi, crestinii care credem în Sfânta Treime, nu avem acelasi Dumnezeu cu nici o alta religie: nici cu asa-numitele religii monoteiste (iudaismul si islamul), care nu cred în Sfânta Treime.

De doua mii de ani, Biserica întemeiata de Hristos si calauzita de Sfântul Duh a ramas statornica si neclintita în Adevarul mântuitor învatat de Hristos, predat de Sfintii Apostoli si pazit de Sfintii Parinti. Nu a fost îngenuncheata de cumplitele prigoane ale iudeilor, initial, si ale închinatorilor la idoli, mai apoi, în primele trei secole; a aratat o multime de martiri si a iesit biruitoare, dovedind originea ei dumnezeiasca. Dupa cum minunat spune Sfântul Ioan Gura de Aur: „Nimic nu este mai puternic decât Biserica”. Daca porti razboi împotriva vreunui om, fie ai învins, fie ai fost învins; dar daca porti razboi împotriva Bisericii, vei fi învins fara sa te dumiresti, caci Dumnezeu este mai tare decât toate”[7].

Dupa încetarea prigoanelor si triumful Bisericii asupra vrajmasilor din afara, adica a iudeilor si a închinatorilor la idoli, s-au înmultit si s-au împuternicit vrajmasii dinauntru ai Bisericii. Au aparut diferite erezii, care au încercat sa perimeze (rastoarne) si sa falsifice credinta predanisita, asa încât credinciosii sa fie zapaciti si sa slabeasca încrederea lor în adevarul evanghelic si în cele încredintate. Marele Vasilie schitând situatia bisericeasca, creata de erezia lui Arie, care a dominat timp de patruzeci de ani si administrativ, zice: „Dogmele Parintilor sunt dispret,uite, predaniile apostolice sunt socotite de nimic, inventiile oamenilor mai noi înlumesc Bisericile; asadar, oamenii nu mai teologhisesc, ci tehnologhisesc; întelepciunea lumii are întâietate îndepartând lauda Crucii. Pastorii sunt izgoniti, iar în locul lor sunt introdusi lupi grei care sfârteca turma lui Hristos”[8].

Ce s-a întâmplat cu vrajmasii din afara, religiile, s-a întâmplat si cu cei din interior, ereziile. Biserica – prin marii si luminatii Sfinti Parinti, a definit si a îngradit credinta Ortodoxa prin hotarârile Sinoadelor Ecumenice si Locale referitoare la anumite învataturi îndoielnice, dar si prin conglasuirea Parintilor (consensus Patrum) asupra întregului de teme al credintei. Suntem mai siguri când îi urmam pe Sfintii Parinti si nu mutam hotarele pe care ei le-au asezat. Cuvintele „Urmatori Sfintilor Parinti” si „Nu muta hotarele pe care le-au asezat Parintii nostri” constituie o linie sigura de drum si supapa de siguranta a credintei si vietuirii noastre ortodoxe. Prin urmare punctele de baza ale marturisirii noastre sunt urmatoarele:

1. Pazim neclintite si nefalsificate toate cele legiuite de Sinoade si de Parinti. Primim toate câte ei le-au primit si condamnam toate câte ei le-au condamnat, ferindu-ne de contactul cu toti cei care inoveaza în chestiunile credintei. Noi nici nu adaugam, nici nu desfiintam vreo învatatura, nici nu o schimbam. Sfântul Ignatie al Antiohiei, purtatorul de Dumnezeu, scria deja în Epistola sa catre Sfântul Policarp al Smirnei: „Tot cel ce se pronunta împotriva celor hotarâte, chiar daca ar fi vrednic de crezare, chiar daca ar posti, chiar daca ar trai în feciorie, chiar daca ar face minuni, sa-ti fie lup în piele de oaie, care lucreaza stricarea oilor”. Sfântul Ioan Gura de Aur, tâlcuind cuvântul Apostolului Pavel: „Daca cineva va binevesti voua, altceva decât ati primit, sa fie anatema”, observa ca Apostolul „nu a zis ca daca propovaduiesc împotriva sau leapada totul, ci chiar si ceva foarte mic daca v-ar binevesti în afara celor primite, chiar daca de întâmplare vor fi miscati, anatema sa fie”[9]. Sinodul al VII-lea Ecumenic, proclamând hotarârile lui împotriva iconomahilor catre clericii din Constantinopol, scrie: „Am urmat Predaniei Bisericii Universale si nu am facut nici destindere (scoatere), nici prisosinta (adaos), ci învatându-ne apostoliceste, tinem Predaniile pe care le-am primit, primind si îmbratisând întotdeauna câte Sfânta Biserica Universala de la începutul vremurilor a primit oral si prin scris”. Caci adevarata si prea dreapta judecata a Bisericii nu accepta nimic a înnoi în ea, nici a face vreo scoatere. Drept aceea, noi, urmând legilor parintesti si primind harul de la unicul Duh, am pazit toate cele ale Bisericii fara a taia sau a împutina cu ceva”[10].

Împreuna cu Sfintii Parinti si cu Sfintele Sinoade lepadam si anatematizam toate ereziile care s-au ivit în cursul istoric al Bisericii. Dintre ereziile vechi, care supravietuiesc pâna azi, condamnam arianismul (supravietuieste la minciuno-martorii lui Iehova) si monofizitismul, cel radical al lui Eutihie si cel moderat al lui Sever si Dioscor, conform hotarârilor Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon si învataturii hristologice a marilor Sfinti Parinti si Dascali, precum a Sfântului Maxim Marturisitorul, a Sfântului Ioan Damaschinul, a Marelui Fotie si a imnelor din cult.

2. Proclamam ca papismul (romano-catolicismul – n.tr.) este pântecele ereziilor si al ratacirilor. Învatatura despre „Filioque”, adica a purcederii Sfântului Duh si de la Fiul, este contrara celor pe care Însusi Hristos le-a învatat despre Sfântul Duh. Întreaga ceata a Parintilor – si în sinoade si în parte – considera papismul ca erezie, pentru ca în afara de Filioque, a introdus o multime de alte rataciri, precum primatul si infailibilitatea papei, azima, focul curatitor, imaculata conceptie a Nascatoarei de Dumnezeu, gratia creata, rascumpararea iertarilor (indulgentiae); a schimbat aproape toata învatatura si practica în legatura cu Botezul, Mirungerea, Dumnezeiasca Euharistie si celelalte taine si a transformat Biserica într-un stat lumesc.

Papismul actual s-a abatut mult mai mult decât papismul medieval de la învatatura Bisericii, asa încât el nu mai constituie continuarea vechii Biserici Apusene. A introdus o multime de noi exagerari în „mariologie”, precum învatatura despre Nascatoarea de Dumnezeu ca „împreuna-mântuitoare” (co-redemptrix) a neamului omenesc. A încurajat „Miscarea Harismatica” a grupurilor protestante, chipurile pnevmato-centrice. A înfiat metode spirituale orientale de rugaciune si meditatie. A introdus noi inovatii în dumnezeiescul cult, precum corurile si orgile muzicale. A prescurtat si distrus cu totul Dumnezeiasca Liturghie. În spatiul Ecumenismului a pus bazele religiei mondiale (pan-religia), recunoscând prin Conciliu II Vatican „viata duhovniceasca” a celor de alte religii. Minimalismul dogmatic a condus si la o împutinare a cerintelor morale, data fiind legatura dintre dogma si morala, având ca urmare caderile morale ale înaltilor prelati si dezvoltarea între clerici a deviatiilor morale ale homosexualitatii si ale pedofiliei[11]. Continuând sa sustina „Uniatia”, aceasta caricatura a Ortodoxiei, prin care ca printr-un cal troian îi înseala si îi atrage pe credinciosi, torpileaza dialogul si demistifica asa-numitele sincere dispozitii pentru unire.

În general, exista o schimbare radicala a papismului si o întoarcere spre protestantism dupa Conciliul II Vatican, precum si o înfiere a unor diferite miscari „spirituale” ale „Noii Ere”.

Conform Sfântului Simeon al Tesalonicului – Mistagogul, papismul a a provocat Bisericii cea mai mare stricaciune din câte au provocat toate ereziile si schismele împreuna. Noi ortodocsii avem comuniune cu papii dinainte de schisma si pe multi papi îi sarbatorim ca sfinti. Papii dupa schisma sunt eretici; au încetat sa mai fie succesori în tronul Romei, nu au succesiune apostolica, pentru ca nu au credinta Apostolilor si a Parintilor. Din acest motiv, pe orice papa „nu doar ca nu-l avem în comuniune, dar îl numim si eretic”. Din cauza blasfemiei împotriva Sfântului Duh prin învatatura despre Filioque, L-au pierdut pe Sfântul Duh, iar toate la ei sunt lipsite de har. Nici o taina a lor nu este valida dupa Sfântul Simeon. „Deci blasfemiaza inovatorii si departe de Duhul sunt, blasfemiind împotriva Duhului Sfânt, si cu desavârsire nu este întru ei Duhul Sfânt; pentru care si cele ale lor sunt fara har, dupa cum harul Duhului l-au nesocotit si l-au subminat… pentru care si Duhul Sfânt nu se afla întru ei, si nimic duhovnicesc întru ei si toate cele de la ei sunt goale si noi si contrarii Predaniei dumnezeiesti”[12].

3. Aceleasi sunt valabile, într-un mai mare grad, pentru Protestantism, care ca un copil al papismului a mostenit multe erezii, iar pe de alta parte a adaugat mult mai multe; respinge Predania, acceptând doar Sfânta Scriptura (sola Scriptura), pe care o rastalmaceste; desfiinteaza Preotia ca Har tainic special, cinstirea Sfintilor si a icoanelor; subestimeaza persoana Nascatoarei de Dumnezeu; respinge monahismul; din Sfintele Taine accepta doar Botezul si Dumnezeiasca Euharistie, denaturând si în acestea învatatura si practica Bisericii; învata predestinatia absoluta (calvinism) si îndreptarea (mântuirea) doar prin credinta, iar, în cele din urma, partea lui „progresista” a introdus preotia femeilor si casatoria homosexualilor, pe care îi primeste si în Preotie. Însa, în principal, este absenta eclesiologia, pentru ca nu exista sensul de Biserica, asa cum îl detine Predania Ortodoxa.

4. Unica modalitate de restabilire a comuniunii noastre cu ereticii este proclamarea ratacirii în ceea ce-i priveste si pocainta, asa încât sa fie o adevarata unire si pace; unire cu adevarul si nu cu ratacirea si cu erezia. Pentru încorporarea ereticilor în Biserica, acrivia canonica pretinde primirea lor prin Botez. „Botezul” lor anterior, savârsit în afara Bisericii, fara întreita afundare si ridicare a celui ce se boteaza în apa sfintita printr-o rugaciune speciala si de catre un preot neortodox, nu este botez. Sunt lipsiti de Harul Sfântului Duh, care nu exista în cadrul schismelor si ereziilor, si, prin urmare, nu avem nimic comun care sa ne uneasca, precum zice Marele Vasile: „Cei ce s-au lepadat de Biserica n-au mai avut harul Duhului Sfânt peste ei, caci a lipsit comunicarea prin întreruperea succesiunii… cei ce s-au rupt, devenind mireni, n-au avut nici putere de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu puteau da altora harul Duhului Sfânt, de la care ei au cazut”[13].

Pentru aceasta este netemeinica si nesigura noua încercare a ecumenistilor de a impune conceptia ca avem botez comun cu ereticii, si pe inexistenta unitate baptismala sa sustina unitatea Bisericii, care exista – chipurile – acolo unde exista botezul[14]. Însa cineva intra în Biserica si devine membru al ei, nu prin orice botez, ci prin singurul si unicul Botez savârsit de preotii care au Preotia Bisericii.

5. Atâta vreme cât ereticii continua sa ramâna în ratacire, respingem comuniunea cu ei, si în mod deosebit rugaciunile în comun. Sfintele Canoane, în întregul lor, interzic nu doar coliturghisirile si rugaciunile în comun în biserici, ci si simplele rugaciuni în comun în spatii private. Pozitia severa a Bisericii vis-a-vis de eretici provine dintr-o adevarata iubire si dintr-un sincer interes pentru mântuirea lor si dintr-o grija pastorala ca nu cumva credinciosii sa fie atrasi în vreo erezie. Cine iubeste, arata adevarul, nu-l lasa pe celalalt în minciuna; altfel, iubirea, concordia si pacea cu el sunt prefacute si false. Exista un razboi bun si o pace rea. „Caci mai vrednic de lauda este un razboi decât o pace care desparte de Dumnezeu” – spune Sfântul Grigorie Teologul[15]. Si Sfântul Ioan Gura de Aur recomanda: „Daca vezi ca se vatama buna-cinstire, nu da întâietate împacarii în detrimentul adevarului, ci împotriveste-te cu vitejie pâna la moarte” netradând nicidecum adevarul”. Iar în alta parte recomanda accentuând: „Sa nu acceptati nici o dogma noua sub pretextul iubirii”[16]. Aceasta pozitie a Parintilor si-a însusit-o si marele luptator si marturisitor al Credintei Ortodoxe înaintea latinilor, Sfântul Marcu al Efesului Evghenicul, care îsi încheie propria Marturisire de Credinta la Florenta prin urmatoarele cuvinte: „Toti Dascalii Bisericii, toate Sinoadele si toate Dumnezeiestile Scripturi ne sfatuiesc sa fugim de cei care cugeta diferit (cu alte credinte) si a sta departe de împartasirea cu ei. Deci, sa dispretuiesc eu toate acestea, si sa urmez celor care, sub pretentiozitatea unei paci fabricate, poruncesc unirea? Celor care au violat sfântul si dumnezeiescul Simbol si Îl introduc pe Fiul ca a doua cauza a Sfântului Duh? Caci pe celelalte ale rautatilor le las, avându-le pe cele de acum, din care si numai una ne era noua de ajuns ca sa ne despartim de ei. Sa nu patimim aceasta vreodata, Mângâietorule Bune, nici astfel însumi sa cad în gânduri necuviincioase, ci, având învatatura Ta si a fericitilor barbati cei insuflati de Tine, sa adaug catre parintii mei, aceasta, daca nu alta, aducând-o de aici: buna-cinstire”[17].

6. Pâna la începuturile secolului XX, Biserica a avut în mod ferm si constant o pozitie de respingere si de osândire în fata tuturor ereziilor, precum este clar formulata în Sinodiconul Ortodoxiei, care se citeste în Duminica Ortodoxiei. Se anatematizeaza ereziile si ereticii, fiecare în mod particular; iar ca sa nu ramâna niciuna în afara anatemei, la sfârsit exista o anatematisma generala: „Tuturor ereticilor anatema”.

Din pacate, aceasta pozitie unica, ferma si neoscilanta a Bisericii de pâna la începutul secolului XX a început treptat sa fie abandonata, dupa Enciclica emisa de Patriarhia Ecumenica în 1920 „Catre Bisericile lui Hristos de pretutindeni”, care, pentru prima oara, caracterizeaza în mod oficial ereziile ca biserici, care nu sunt înstrainate de Biserica, ci sunt casnice (intime) si rude. Recomanda „sa se reaprinda si sa se întareasca înainte de toate iubirea între Biserici, neconsiderându-ne unele pe altele ca straine si ale celorlati, ci rudenii si apropiate (casnice) în Hristos si împreuna-mostenitoare si in corpore ale fagaduintei lui Dumnezeu în Hristos”[18].

Se deschise deja drumul pentru înfierea, constituirea si dezvoltarea în spatiul Bisericii Ortodoxe a ereziei Ecumenismului, aceasta panerezie, initial o inventie protestanta, iar acum avizata si de catolici, erezie care înfiaza si legifereaza toate ereziile ca biserici si ataca dogma despre Biserica cea Una, Sfânta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica. Mai mult, a fost dezvoltata, se învata si se impune de catre Patriarhi si episcopi o noua dogma despre Biserica, o noua eclesiologie. Conform acesteia, nici o Biserica nu este îndreptatita sa-si revendice exclusiv pentru ea caracterul de Biserica universala si adevarata. Fiecare este un fragment, o parte, dar nu Biserica întreaga. Toate împreuna constituie Biserica.

Toate hotarele (definitiile) pe care le-au pus Parintii au cazut; nu mai exista nici o linie de definire si de demarcatie între erezie si Biserica, între adevar si ratacire. Si ereziile sunt biserici, si desigur multe, precum cea papala (catolica), se considera acum ca biserici surori, carora împreuna cu noi Dumnezeu le-a încredintat grija pentru mântuirea oamenilor[19]. Exista si în cadrul ereziilor harul Atotsfântului Duh, drept pentru care si botezul lor, precum si toate celelalte taine sunt valide. Toti câti s-au botezat, oricarei erezii ar apartine, sunt madulare ale trupului lui Hristos, ale Bisericii. Blestemele si anatemele sinoadelor nu mai sunt valabile si trebuie radiate din cartile liturgice. Ne-am adapostit în „Consiliul Mondial al Bisericilor” si ne-am vândut substantial – si aceasta doar prin aderarea noastra – propria constiinta de sine eclesiologica. Am desfiintat dogma despre Biserica cea Una, Sfânta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica, dogma despre „un (singur) Domn, o (singura) credinta, un (singur) Botez”[20].

7. Acest sincretism intercrestin, a fost dezvoltat acum si într-un sincretism interreligios, care pune semnul egal între toate religiile si theosevia, cinstirea de Dumnezeu cea una, de-Dumnezeu-descoperita în Hristos, cunostinta dumnezeiasca si viata în Hristos. Este atacata, în consecinta, nu doar dogma despre Biserica cea Una, Sfânta, Soborniceasca si Apostoleasca în relatie cu ereziile, ci si dogma de capetenie despre unica Revelatie în lume si unica mântuire a oamenilor prin Iisus Hristos în relatie cu religiile lumii. Este cea mai mare ratacire, cea mai mare erezie din toate veacurile.

8. Noi credem si marturisim ca doar în Hristos exista posibilitatea mântuirii. Religiile lumii si ereziile duc la pierzare. Biserica Ortodoxa nu este doar Biserica adevarata; este Biserica cea Una. Doar ea a ramas fidela Evangheliei, Sinoadelor si Parintilor, si, prin urmare, doar ea reprezinta adevarata Biserica Universala a lui Hristos. Dupa Cuviosul Staret, Iustin Popovici, Ecumenismul este numele comun pentru falsele biserici ale Europei Apusene. Numele lor comun este panerezia[21].

Aceasta panerezie a fost primita de multi patriarhi, arhiepiscopi, episcopi, clerici, monahi si laici dintre ortodocsi. O învata „cu capul descoperit”, a aplica si o impun în practica, împartasindu-se în felurite chipuri cu ereticii, prin rugaciuni în comun, schimb de vizite, colaborari pastorale, asezându-se radical pe ei însisi în afara Bisericii. Pozitia noastra inspirata de hotarârile canonice sinodale si de exemplul Sfintilor este evidenta. Fiecare trebuie sa-si ia în serios responsabilitatile sale.

9. Desigur ca exista si responsabilitati colective, iar în principal cele ale Ierarhilor si teologilor nostri cu mentalitate ecumenista în fata pleromei ortodoxe si a turmei lor. Acestora le declaram întru frica lui Dumnezeu si cu iubire ca aceasta pozitie a lor si deschiderile lor în activitatile ecumeniste sunt condamnabile din orice parte am privi, pentru ca:
a) pun la îndoiala realmente Credinta si Predania noastra ortodox-patristica;

b) seamana îndoiala în inimile turmei si îi clatina pe multi, conducându-i spre divizare si schisma si

c) atrag o parte a turmei în ratacire si prin aceasta într-un dezastru duhovnicesc.

Proclamam, asadar, ca din aceste motive, cei care se misca în aceasta iresponsabilitate ecumenista, oricare ar fi pozitia pe care o ocupa în Organismul Ecleziastic, se opun Predaniei Sfintilor nostri si, în consecinta, sunt în opozitie cu ei.

De aceea, pozitia lor trebuie osândita si respinsa de catre întregul Ierarhilor si al poporului credincios.

Marturisirea de credinta este semnata de urmatorii în mod doveditor si verificabil”.

Lista este semnata de episcopi, clerici, monahi si simpli mireni. Ea poate fi citita aici: http://www.impantokratoros.gr/D98A904D.ro.aspx . Cei ce doresc sa semneze sunt invitati sa o faca prin e-mail, la adresa: palimpce@otenet.gr . Textul trimis trebuie sa fie: „Sunt de acord cu Marturisirea de Credinta împotriva Ecumenismului si semnez”, iar semnatura trebuie sa contina numele complet, si profesia. De asemenea se va specifica daca semnatarul este monah sau laic.

+
+
+

[1] Text preluat din Saptamânalul Uniunii Panelenice, „Orthodoxos Typos”, nr. 1785 din 29 mai 2009, pp. 1 si 7) si tradus din limba greaca de monahul Leontie. Semnaturile în limba engleza au fost preluate de pe adresa: http://oodegr.com/english/oikoumenismos/omologia_pistews.htm#_ednref1

[2] A se vedea opera lui Ghenadie al II-lea Sholarios, patriarhul Constantinopolului, Despre singura cale de mântuire a oamenilor (în greceste), în Gheorghios Sholarios, Apanta ta evriskomena, Oevres Completes de Georges Scholarios, vol. I-VII, Paris 1928-1936, ed. L. Petit – X. Siderides – M. Jugie, vol. III, 434-452.

[3] Ioan 8:12: „Eu sunt lumina lumii; cel ce îmi urmeaza Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vietii”. Idem 3: 19: „Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina”.

[4] Fapte 4: 12.

[5] I Ioan 4: 2-3: „Tot duhul care marturiseste pre Iisus Hristos ca au venit în trup, de la Dumnezeu este; si tot duhul care nu marturiseste pre Iisus Hristos ca au venit în trup, de la Dumnezeu nu este; si acela este al lui antihrist, de care ati auzit ca va veni; si acum în lume este”.

[6] A se vedea Cosma Etolianul, Învataturi, în I. Menounou, Cosma Etolianul, Învataturi (si Biografia), ed. „Tinos”, Atena, Învatatura I 1, 37, pag.142: „Toate credintele sunt mincinoase, false, toate ale diavolului. Acest lucru l-am înteles drept adevarat, dumnezeiesc, ceresc, sanatos (corect), desavârsit si pentru mine si pentru voi, cum ca singura credinta binecinstitorilor si ortodocsilor crestini este buna si sfânta, si a crede si a ne boteza în numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh”.

[7] Omilia înainte de surghiunire 1, EPE 33, 186 (în limba greaca).

[8] Epistola 90, Catre preasfintii frati si episcopi din Apus 2, EPE 2, 20 (în limba greaca).

[9] Gal. 1:9. Omilii la Galateni, cap. I, PG 61, 624.

[10] Mansi, 13, 409-412.

[11] Laxismul si decaderea morala chiar si între clerici a fost semnalata chiar de la începuturile secolului XV de catre Sfântul Simeon al Tesalonicului. A se vedea Epistola Dogmatica 16 în D. Balfour, Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului (1416/17 – 1429), Opere Teologice, Analekta Vlatadon 34, Tesalonic 1981, p.218: „Si mai mult, ei nu privesc adulterul ca pe ceva ce implica iadul întreg, nici macar în rândurile preotilor lor, ci dimpotriva, ei îsi doresc cu nerusinare concubine si tineri pentru adulter si doresc sa slujeasca în fiecare zi „. Ibid,15 , pag. 216 : ” De asemenea, ei nu au un mod de viata evanghelic; întrucât orice fel de lux si adulter nu reprezinta pentru ei ceva reprobabil si nici orice altceva ce este interzis pentru crestini”. Decaderile morale care se vad în ultimul timp chiar si în rândul clerului ortodox sunt rezultatul liberalismului si secularismului ecumenist.

[12] Dialog 23, PG 155, 120-121. Epistola despre fericiri 5, în D. Balfour, Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului (1416-17 – 1429). Opere teologice, Analekta Vlatadon 34, Tesalonic 1981, p.226.

[13] Epistola I Canonica, Catre Amfilohie de Iconium, canonul 1.

[14] În textul celei de-a 9-a Adunari Generale a Consiliului Mondial al Bisericii în Porto Alegre (Brazilia 2006) care a fost acceptat de catre reprezentantii Bisericilor Ortodoxe si a avut ca titlu „Chemati sa fie o Unica Biserica” (Called to be the One Church), în paragraful 8 se mentioneaza: „Toti cei botezati în Hristos sunt uniti în Trupul Lui”. În paragraful 9: „Faptul ca noi toti în comun apartinem lui Hristos prin botezul în numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh, da posibilitatea bisericilor si le cheama sa paseasca împreuna chiar si atunci când nu cad de acord. Asiguram ca exista un singur botez, precum exista doar un singur trup si un singur Duh, o singura nadejde a chemarii noastre, un singur Domn, o singura Credinta, un singur Dumnezeu si Tata al nostru, al tuturor (vezi Efes. 4: 4-6)”. Mitropolitul Ioannis (Zizioulas) de Pergam, în lucrarea Orthodox Ecclesiology and the Ecumenical Movement, Sourozh Diocesan Magazine (Anglia, august 1985, vol. 21, p. 23) a preîntâmpinat aceasta pozitie scriind: Within baptism, even if there is a break, a division, a schism, you can still speak of the Church. … The Orthodox, in my understanding at least, participate in the ecumenical movement as a movement of baptised Christians, who are in a state of division because they cannot express the same faith together, In the past this has happened because of a lack of love which is now, thank God, disappearing. (În botez, chiar daca exista o ruptura, o despartire, o schisma, poti înca sa vorbesti despre Biserica. … Ortodocsii, cel putin dupa parerea mea, participa la miscarea ecumenica ca la o miscare a crestinilor botezati, care se afla într-o situatie de despartire, pentru ca nu pot sa exprime aceeasi credinta împreuna. În trecut, aceasta se întâmpla din lipsa de iubire, care acum, slava lui Dumnezeu, dispare.)

[15] Cuvânt apologetic despre fuga în Pont 82, EPE 1, 176.

[16] Omilia 22 la Romani, 2, PG 60, 611. Omilia 2 la Filipeni,1, PG 62, 119.

[17] Marturisirea de credinta expusa la Florenta, în Documents relatifs au Concile de Florence, II, Oeuvres anticonciliaires de Marc d’Ephese, de L. Petit, Patrologia Orientalis 17, 442.

[18] A se vedea I. Karmiris, „Monumente Dogmatice si Simbolice ale Bisericii Ortodoxe Universale” (în limba greaca), vol. 2, p. 958.

[19] A se vedea Declaratia Comuna a papei Ioan Paul al II-lea si a patriarhului Bartolomeu în timpul vizitei celui de-al doilea la Roma, pe 29 iunie 1995. Mai devreme, aceleasi lucruri fusesera proclamate si de catre Comisia Teologica Mixta pentru Dialogul dintre ortodocsi si catolici la Balamand (Liban) în 1993.

[20] Efeseni 4:5.

[21] Arhim. Iustin Popovici, Biserica si Ortodoxa( si Ecumenismul în limba greaca), Tesalonic 1974, p. 224.

Preluat de la razbointrucuvant.ro

NICHOLAS MICHAEL – IN SFARSIT ACASA…

Pr. Toderitã Rusu: V-as ruga sã faceti o trecere în revistã a biografiei dumneavoastrã de pânã acum, pentru ca sã fiti mai bine cunoscut de cãtre credinciosii Bisericii noastre Ortodoxe…

Nicholas Michael: Am 36 de ani, m-am nãscut si locuiesc în Regatul Danemarcei. Viata mea nu a urmat calea pe care ar fi dorit-o pãrintii mei, în iubirea lor fatã de mine. La 16 ani, am devenit narcoman si alcoolic. Viata mea s-a surpat chiar înainte de a începe. M-am înscris pe o cale a suferintei spirituale, emotionale si fizice, de care nu m-am putut desprinde timp de încã 16 ani. Pentru cei ce n-au strãbãtut un astfel de drum al patimilor, ororile si degradarea sunt inimaginabile. N-am fost educat într-o atmosferã crestinã, dar întotdeauna am cãutat „ceva”, un „ceva” oricum „nepãmântesc”. O vreme mi s-a pãrut cã acest „ceva” l-am gãsit în droguri si în alcool. Am avut înclinatii artistice si, vreme de câtiva ani, cu tot viciul meu, am fost chiar muzician. În mod inexplicabil, pe când eram tot mai asaltat de demonul betiei, a început sã mã fascineze povestea vietii împãratului Nicolae al II-lea al Rusiei. N-a fost doar un interes oarecare, în stãrile mele de mare narcozã, doream sã citesc si sã meditez asupra unor fotografii vechi, negre si arse, vroiam sã mã îmbãt si sã ascult vechea muzicã liturgicã ruseascã, îmi venea sã urlu! Simteam nevoia sã plâng pentru acest conducãtor imperial ortodox si pentru familia lui, pentru tragica soartã a acestei tãri mari. Zbuciumul a durat multi ani. La 31 de ani, eram extrem de bolnav, atât psihic cât si fizic; la un pas de moarte. Aveam nevoie de ajutor si, ca din întâmplare, am întâlnit o comunitate de oameni buni, salvati ei însisi de la alcoolism si narcomanie. Ei mi-au sugerat sã caut o solutie spiritualã, pentru cã, dupã spusa lor, cauza vietii mele mizerabile si a suferintei nu era alta decât o gravã crizã de ordin spiritual. Am întrerupt bãutura si drogurile brusc, într-o zi. Atunci m-au cuprins negurile spaimei si L-am rugat mult pe Dumnezeu sã-mi deschidã o altã cale, o cale a Lui. Am plecat spre Sankt Petersburg în vara anului 1995, dornic sã vãd unde locuise împãratul Rusiei cu familia lui. Am ajuns la Tsarskoe Selo, unde era resedinta imperialã. Am participat la Sfânta Liturghie, pentru prima datã în viata mea, în mica bisericã a palatului lui Alexandru, si am fost uimit de atmosfera spiritualã a slujbei. Dupã trei luni de luptã cu ispita de a bea, sufeream încã atât de teribil încât transpiram si tremuram întruna. Am simtit chemarea sã mã rog Sfântului Tar Martir Nicolae [sanctificat în anul 2001]. Deoarece acestuia nu i se zugrãvise încã o icoanã, m-am rugat dinaintea icoanei Sfântului Nicolae, Fãcãtorul de Minuni, si totdeodatã, cu rugãciune mutã, Tarului Martir. Nestiind rugãciuni, m-am rugat din inimã: pentru toate rubedeniile mele, pentru a mã întoarce cu bine acasã, pentru cersetorii din fata bisericii. Deodatã, ceva s-a petrecut în mine. Inima mea s-a umplut de o întelegere, nouã, si m-am putut convinge pe mine însumi sã încep o viatã altfel rânduitã, curatã si plinã de rugãciune. Am avut descoperirea cã Sfintii îngeri au plâns tot timpul zilelor mele de viciu si cã n-a fost niciodatã în voia lui Dumnezeu sã pãcãtuiesc, torturându-mã de moarte. Dupã Sfânta Liturghie, prietenii m-au întrebat ce se întâmplase. I-am privit straniu. Le-am spus cã nu stiu, dar cã m-am simtit bine. Din ziua aceea, ispita de a bea m-a pãrãsit si nu s-a mai întors. Aceasta s-a întâmplat cu patru ani în urmã… Ajuns acasã, am simtit o recunostintã fãrã margini, care îmi cerea sã rostesc neîncetat, în sinea mea, cuvântul „multumesc”. Dar nu venise încã vremea sã devin ortodox, în orasul meu, nu era bisericã ortodoxã. Cea mai apropiatã se afla la Copenhaga, la câteva sute de kilometri. I-am trimis o scrisoare preotului de acolo, însã n-am primit rãspuns… Mi-am amenajat un mic loc de rugãciune, în casã, si început sã mã rog lui Dumnezeu, de unul singur. Fãrã un îndrumãtor a fost foarte greu, cãci calea era plinã de capcane si ispite, în patru ani, viata mea lãuntricã a intrat încet-încet în declin, din cauza lipsei de comuniune cu alti ortodocsi. Atunci s-a întâmplat altã minune. La scoala localã de diaconie a venit un preot român ortodox, care a rãmas vreo cinci luni. Evlavia acestui preot mi-a întetit flacãra credintei, gata sã se stingã. Apoi, la biserica ortodoxã rusã din Copenhaga a fost numit un nou preot. L-am întâlnit… si Calea a început sã mi se deschidã iarãsi. Un preot deosebit din Statele Unite mi-a trimis atunci o multime de cãrti si materiale religioase, precum si un extraordinar dar în vederea apropiatului Botez – o aschie nepretuitã din Sfânta Cruce a Domnului. Preotul rus a hotãrât sã mã boteze, pe 16 iulie 1999, cu numele de Nicolae, dupã cel al Tarului Martir. Poate cã Dumnezeu m-a gãsit pregãtit acum, dupã patru ani de rugãciune si grele încercãri de tot felul. Acum, simt cã mã întorc, în sfârsit, Acasã!

Pr. T. R.: Cum vedeti si apreciati dumneavoastrã credinta ortodoxã?

N. M.: Credinta ortodoxã mi-a oferit o dragoste si o îngãduintã pe care niciodatã nu le-am gãsit altundeva, poate doar la iubita mea mamã si la pãrintii ei. Dar mama si bunicii îmbãtrânesc si mor. Credinta ortodoxã nu moare. Este întotdeauna viatã deplinã. Ortodoxia mi-a oferit mijloacele spirituale de folos în toate situatiile: întristare, bucurie, pãtimire, supãrare – orice. Mi-a oferit o lucrare zilnicã si un ciclu duhovnicesc de trãire adevãratã, cea mai profundã întoarcere cãtre mine însumi. Venirea la credinta lui Hristos, Domnul nostru, este un bine ce nu seacã, niciodatã. Multi crestini ai altor denominatiuni interpreteazã de unii singuri Sfânta Scripturã, fãrã a întelege în Duh Cuvântul lui Dumnezeu. Asa ceva este imposibil în Ortodoxie, datoritã comorii duhovnicesti care este învãtãtura Sfintilor Pãrinti ai Bisericii. Gãsim în scrierile filocalice referiri la toate situatiile fundamentale de viatã si solutii având totdeauna rãdãcini în Sfintele Scripturi. Cine sunt eu ca sã cred cã pot citi de unul singur Scriptura si ca sã interpretez de capul meu Cuvântul lui Dumnezeu?!

Pr. T. R.: Sunt încântat cã ati înteles perfect spiritul Ortodoxiei în aceastã problemã a interpretãrii Scripturii, care, dacã ar fi priceputã de toti, multe schisme si dezbinãri s-ar evita.

N. M.: Cred cã e aici o formã de megalomanie. Dacã am putea întelege singuri Biblia, fiecare ar putea deveni sfânt. Dar nu e asa. Eu am început sã studiez Filocalia cu un preot, apoi am înmultit rugãciunea în acord cu lecturile din scrierile Sfintilor Pãrinti. Am cumpãrat nu demult o Biblie organizatã dupã ciclul pascal, cu comentarii din Sfintii Pãrinti, în acest fel mã simt si în sigurantã, si cãlãuzit de învãtãturile Sfintei Traditii. A citi Biblia fãrã un îndrumãtor e ca si cum ai încerca sã întelegi o tezã de doctorat, de 1200 pagini, având doar… scoala primarã! Mai mult chiar, acele rânduri din Sfânta Scripturã întelese de un om obisnuit în literã, iar nu în Duh, îi vor exalta ego-ul în cel mai nesãnãtos mod, biruind smerenia necesarã si autenticã, fãrã de care nimeni nu poate sã se roage si sã mediteze la Adevãr. De altfel, rezultatele citirii Bibliei fãrã o îndrumare în dreapta credintã se pot vedea la tot pasul. Multi membri ai diferitelor denominatiuni pretind cã Duhul Sfânt îi ajutã sã interpreteze Scripturile, când, în realitate, pe ei îi ghideazã mândria devastatoare din propriul lor eu. Sfânta Ortodoxie are o retea de sigurantã spiritualã ce previne aceastã situatie. Nu înteleg nici mãcar cum functioneazã ceasul de mânã! Cum as putea eu interpreta cuvântul lui Dumnezeu dupã propria-mi minte?! Diavolul simuleazã cele ce vin de la Dumnezeu, dar poate face aceasta numai prin patimi si concupiscentã. Când experiazã progresul spiritual, omul învatã sã recunoascã amãgirile, care sunt senzuale, niciodatã spirituale. Cu cât cineva practicã mai mult rugãciunea, cu atât diavolul va încerca sã-i slãbeascã duhul credintei, manifestându-se, deghizat, în felurite chipuri. Libertatea sexualã, umanismul si ecumenismul contemporan sunt doar câteva dintre aceste deghizãri, slãvite de cãtre toate societãtile democratice, cãci diavolul se poate preface chiar în „înger de luminã”. Ele primesc laolaltã numele de „crestinãtate naturalã si modernã”, sub pretextul cã „Dumnezeu doreste o Bisericã Crestinã”. Pentru a evita astfel de capcane, adevãratii crestini trebuie sã cunoascã învãtãtura dogmaticã a Bisericii Ortodoxe si pericolele descrise de sfintii apologeti ai Ortodoxiei.

Pr. T. R.: Mi-a plãcut ideea potrivit cãreia Occidentul si-a confectionat propriul crestinism. Ideea vã apartine…

N. M.: Crestinãtatea nu are nevoie sã fie „modernizatã” sau „reînviatã” de cãtre o societate modernã pentru a se „potrivi” timpurilor de azi. Mesajul spiritual deplin al crestinãtãtii este continut în Sfânta Traditie, Sfânta Scripturã, Sfânta Liturghie si Sfintele Taine. Aceste valori sunt nedegradabile în timp, fiind deasupra timpului, iar Hristos, Domnul nostru, a întemeiat doar o singurã Bisericã. Nu douã, trei sau patru! El a întemeiat ceea ce este astãzi Biserica Ortodoxã. Cred cã am fost cãlãuzit cãtre aceastã Bisericã-Una pentru rugãciunile Sfântului Martir Nicolae, Tarul Rusiei. El este pentru mine modelul ideal de tatã, sot si adevãrat credincios. Toate relatãrile demne de încredere ne spun cã a fost modest, iubitor, foarte loial si perseverent de-a lungul vietii sale. A fost conducãtorul celui din urmã imperiu crestin ortodox, cu adevãrat iubitor de Dumnezeu si plin de smerenie, îl cinstesc foarte mult pentru cã s-a încredintat lui Dumnezeu în toate si a purtat crucea grea a muceniciei cu rãbdare si nelimitatã îngãduintã. El a înteles în inima sa adevãrul cã omul nu poate trãi negându-si conditia de fãpturã a lui Dumnezeu. A fost cinstit si iubit de cãtre oamenii simpli si tãranii din Rusia. Cea mai mare grijã a sa a fost întotdeauna binele Rusiei si al oamenilor de rând. Familia imperialã a suferit grelele încercãri ale captivitãtii si mortii cu o credintã nemãrginitã. Cele din urmã cuvinte ale Tarului, când a fost executat de cãtre criminalii bolsevici, au fost: „Iartã-i, Tatã, cã nu stiu ce fac”. El si iubita sa familie martirizatã meritã prosternarea noastrã, a tuturor crestinilor ortodocsi, împreunã cu toti noii martiri ai Rusiei, ai României si ai altor tãri prigonite de vrãjmasii Ortodoxiei. În urma acestor dezastruoase pierderi din lumea ortodoxã, foarte multe suflete au cãzut victimã sectelor si ciudatelor denominatiuni asa-zis „crestine”. O, Doamne, primeste-ne pocãinta si iartã-ne! Doar preotii credinciosi si evlaviosi ai Bisericii Ortodoxe îi pot întoarce la Adevãr pe bietii oameni. Tineretul din Vest ar putea descoperi bogãtia Ortodoxiei, dacã ar cunoaste tãrile ortodoxe si istoria lor. Psihologia si filosofia nenutrite de dreapta credintã au fost absorbite de fenomenul New Age, îndepãrtând si mai mult constiintele confuze de la Cel ce este Calea, Adevãrul si Viata. Chiar si ortodocsii sunt ispititi sã opteze pentru „solutia terapeuticã sau psihologicã” în momentele de dificultate. Dar armele într-adevãr bune nu sunt altele decât Sfintele Taine ale Bisericii, viata liturgicã, neîncetata rugãciune, iubirea de semeni, lucrãrile de caritate, discrete, asa cum ne învatã Mântuitorul. A-l tine pe diavol la distantã presupune o luptã în care eu de multe ori simt sprijinul Patronului meu. Faptul cã-i port numele îmi impune respect si-mi dã puterea sã n-o apuc pe un drum nedemn de mãretia duhovnicitãtii iui imperiale, în acest fel, Sfântul Tar mã ajutã tainic, zi de zi. Pe mãsurã ce înaintez, mã simt tot mai pãcãtos, îl rog zilnic pe Hristos sã-mi dea smerenie si sã pot fi de ajutor celor robiti de narcomanie si alcoolism. Nu voi uita niciodatã iadul din care abia iesisem când Tarul m-a lãsat sã-i vãd mijlocirea pentru mine dinaintea lui Hristos, Dumnezeul nostru. Cei ce-si doresc sã creascã duhovniceste trebuie sã rãmânã în Biserica dreptmãritoare, sub binecuvântarea Episcopului si a Preotului, îndrumati de Duhovnic; sã se simtã mãdulare vii în Trupul tainic al lui Hristos, chiar si acolo unde nu existã biserici de zid. Sã se simtã persoane, în comuniune liberã cu Hristos si Biserica Lui, vãzutã si nevãzutã, luptãtoare pe pãmânt si biruitoare în cer. Noi însine, ca verigã în Sfânta Traditie, desi nedemni, suntem Biserica, suntem Traditia Ortodoxã vie, atâta vreme cât rãmânem nedespãrtiti de ea prin vointã si faptã. În încheiere, permiteti-mi sã citez rugãciunea alcãtuitã în captivitate de Tarina Martirã Olga Nicolaevna, fiica Tarului Martir: „Dã-ne, Doamne, rãbdarea Ta acum, / în zilele durerii noastre, / furia norodului s-o îndurãm, / si chinul supliciului. / Sfântul Mir al iertãrii Tale / sã curete pãcatul nostru si al semenilor nostri, / cu blândetea mielului jertfit / sã purtãm, asemenea Tie, / o cruce însângeratã. / Si când omul de nimic are mai multã trecere, / iar nebunii vin sã ne prade, / sã suferim rusinea cu umilintã, / o, Mântuitorule, ajutã-ne! / Iar când ceasul trecerii pe cea din urmã poartã a-ngrozirii vine, / insuflã-ne puterea sã ne rugãm zicând: / Tatã, iartã-i pe ei! / Domnul nostru sã ne mântuiascã / si sã ne ocroteascã pe toti. Amin!”

Pr. T. R.: Vã multumesc si vã felicit pentru autentica întelegere si trãire în spiritul ortodox. Nu mã îndoiesc cã veti fi un bun misionar printre danezi.

Interviu realizat de Pr. Toderitã Rusu la Aarhus, Danemarca, cu un convertit la Ortodoxie: Nicholas Michael

MARY MAGDALENE McCANN – O NOUA VIATA

Dacã cineva mi-ar fi spus acum cinci ani cã viata mea va fi în mod profund schimbatã de fiintele unui loc si ale unei culturi atât de îndepãrtate de sofisticatul, tehnologizatul si progresivistul mod de viatã american, fiinte dintr-un loc total nefamiliar mie, dar îmbrãtisând secole de istorie, as fi respins aceastã posibilitate, ca pe un non-sens. De altfel, eram foarte constientã de diferitele influente exercitate asupra vietii mele; ele erau, asa credeam eu, în special cele de aici si de acum, cu urmãri imediate si vizibile. Atunci, prin harul Domnului, un glas s-a auzit din înalt si, în marea tapiserie lucratã de Creator, firul meu s-a întretesut cu firul incandescent numit România.

La vremea când miracolul a avut loc, nu am realizat imediat chemarea: la început, urechile mele n-au putut sã audã… Misterioase sunt cãile Domnului! Pânã în acel moment din viata mea, dupã lungi ani de frustrare spiritualã, fusesem sigurã cã eram, în cele din urmã, pe adevãratul meu drum. În pragul vârstei de 40 de ani, începusem sã cred cã, în aceste zile si în acest secol, nu mai este posibilã existenta unei traditii religioase pure. Am fost crescutã în traditia protestantã, ca prezbiterianã. Încercasem sincer în prima tinerete, dar si mai târziu, dupã 30 de ani, sã aflu întelesul real al învãtãturilor acestei biserici, dar nu reusisem sã-1 gãsesc. Asa cã am început sã-mi caut hrana spiritualã în altã parte. Totusi, credeam cã ar fi posibil, chiar si-ntr-o vreme „fãrã Dumnezeu” ca a noastrã, sã se facã o artã sacrã, iar sufletul umanitãtii sã strãluceascã, în ciuda întunecãrii orizontului, pentru sãrmanii descendenti ai lui Adam. M-am strãduit din rãsputeri sã-mi aduc modesta mea contributie la înãltarea sufletului omenesc.

Ca artistã de teatru, am hotãrât sã ofer productii spirituale oamenilor frãmântati de întrebãri reale si însetati de adevãr. Am pus în scenã o piesã într-un act, mai putin cunoscutã, a poetului irlandez Yeats, intitulatã Învierea, în turneul cu acest spectacol, la festivalul de teatru din Edinburgh, Scotia, am vãzut, în interpretarea unei companii de teatru românesti, ceea ce eu cãutasem dintotdeauna: o sacralizare a artei teatrale. Talentatul regizor român Andrei Serban a conceput si-a realizat, cu trupa Teatrului National din Bucuresti, acea Trilogie anticã, dupã Medeea, Troienele si Electra. Experienta exceptionalã la care am putut lua parte, ca spectator la aceastã piesã, a însemnat o cotiturã în viata mea. Mi s-a deschis atunci o poartã necunoscutã mie; mã simteam de-acum pregãtitã, parcã, sã întâlnesc ceva si mai mare, ceva si mai înalt decât teatrul sacru: Biserica.

La întâlnirea pe care am avut-o, dupã spectacol, cu artistii români, am încercat cu insistentã sã aflu cum de a fost posibil ca ei sã realizeze o creatie teatralã atât de neobisnuitã; ce au ei – sau ce stiu ei – pe care noi, aici în Vest, nu-l avem si nu-l stim? Nimeni n-a dat un rãspuns întrebãrilor mele repetate. Unul dintre acesti strãluciti actori de teatru, Claudiu Bleont, a auzit întrebarea mea mai adâncã, întrebare pe care nici nu stiam mãcar cã mi-o puneam. M-a auzit întrebând: „Unde sã gãsesc oare Biserica cea adevãratã?”. Acea Bisericã pe care o cãutasem cu disperare dintotdeauna, de copil încã, aceea pe care inima mea o presimtea cã trebuie sã existe pe undeva, în vreun fel! Poate numai înlãuntrul nostru! Claudiu Bleont mi-a spus emfatic: „Oricât de multi oameni ai întreba, de oricât de multe ori ai întreba, nu vei primi un rãspuns în cuvinte”. Apoi a continuat, pe un ton categoric: „Trebuie sã vii în România! Atunci ai sã întelegi!”, îmi amintesc exact ce am gândit atunci: „Pãi sigur, ce sã zic, iatã-mã pe mine, o femeie fãrã bãrbat si cu doi copii mici, strãduindu-mã din rãsputeri sã supravietuiesc la New York, iar tu-mi spui mie sã vin în România!”…

Incredibil, dar m-am urcat în avion! În primele douã zile petrecute la Bucuresti, am vãzut repetitiile la o minunatã punere în scenã a piesei Romeo si Julieta, la Teatrul National, în regia talentatei Beatrice Bleont, sotia lui Claudiu. Încã o datã, munca lor avea un nivel înalt, mai înalt decât tot ceea ce vãzusem în alte pãrti. Mi-am muscat limba din nou, dorind sã întreb si sã aflu cum de era posibilã o artã de acest calibru.

A treia zi, m-am dus cu masina de la Bucuresti pânã la trecãtorile muntoase din Nord, strãbãtând orase cenusii, cu blocuri de locuit din beton, aproape ruinate, pe drumuri nepavate, alãturi de cãrute trase de cai, cu tãrani si cu familiile lor. În cele din urmã, am ajuns la locurile unde întrebãrile mele aveau sã primeascã rãspunsurile fãrã cuvinte… Eram în lumea mãnãstirilor crestine ortodoxe ale Moldovei si Bucovinei. Stând tãcutã în umbra adâncã a Mãnãstirii Vãratec, genunchii mei s-au îndoit instinctiv si m-am trezit îngenuncheatã pe acel pãmânt binecuvântat. Pe obraji îmi curgeau lacrimile. Dupã încã cinci zile, totul în mine a început sã se schimbe. Stând în fata icoanelor Maicii Domnului, vechi de secole, am vãrsat lacrimi care erau în mine de zeci de ani. Niciodatã nu mai plânsesem. Nici nu stiam cã pot plânge… Simteam cum mi se frânge cosul pieptului ori de câte ori cãutam sã pãtrund întelesul acelor mãnãstiri pictate; inima mea îsi depãsea limitele, revãrsându-se în afarã. Pricina era puterea învãtãturilor lui Hristos revelate în frescele care acopereau fiecare centimetru pãtrat din peretii bisericilor, atât în interior, cât si în exterior. Si mi-a fost dat sã înteleg! Nu teatrul era ceea ce cãutam, ci acel ceva din care arta sacrã nu-i decât o rãsfrângere: învãtãturile originare ale lui Hristos, ale Dumnezeului Cel Viu, intacte, chiar în epoca noastrã coruptã; acestea erau cele cãtre care fusesem adusã, în liniste si scãldatã de rugãciunile reverberate ale miilor si miilor de fiinte care îsi închinaserã – si continuau sã-si închine – vietile lor acestei înalte chemãri care este trãirea monasticã, am fost primitã înapoi, în turmã, cu prisos de bucurie. Cãlãtoria mea era totusi departe de a fi împlinitã. Fusesem doar pusã pe cale. A trebuit s-o iau ca pe un dar binecuvântat.

M-am întors, de atunci, de douã ori în România: prima oarã, ca sã-mi botez ortodox fiica, avându-i ca nasi pe Beatrice si Claudiu; a doua oarã, mai recent, cu fiul meu, care si el a ales sã se converteascã si sã se boteze ortodox. Acum eu sunt ortodoxã si am fost binecuvântatã sã-mi gãsesc o bisericã adevãratã în New York – casã pentru familia mea – având un cãlugãr român de la Putna, preotul fiind el însusi de sânge românesc si cu multi enoriasi români, în recenta cãlãtorie a preotilor bisericii noastre în România, s-au legat frumoase prietenii cu numerosi monahi români. De asemenea, în vizita pe care eu si fiul meu am fãcut-o, am fost primiti cu multã cãldurã, generozitate si dragoste de cãtre cãlugãrii si cãlugãritele cu care am avut prilejul sã ne întâlnim.

Sunt multe cãi prin care noi, americanii, am putea rãspunde dragostei lui Dumnezeu, cãi ce ne-au fost constant arãtate, prin intermediul celor care si-au dedicat lucrarea lor de o viatã auto-purificãrii si ajutorãrii altor fiinte umane. Desigur, le-ar fi si lor de ajutor dacã noi am deveni constienti si recunoscãtori fatã de neprecupetita lor strãdanie în slujba lui Dumnezeu si a semenilor, fiind noi însine inclusi în aceastã strãdanie. Monahii români au fost profund impresionati auzind cum credinta ortodoxã devine cunoscutã multor neortodocsi din America. Ei au fost si mai surprinsi sã afle cã unii dintre noi doresc din toatã inima sã-i ajute în lucrarea duhovniceascã desfãsuratã în mãnãstirile din România. Desigur, rugãciunile noastre pentru ei le sunt folositoare. Avem si noi multe daruri spirituale, pe care le-am putea împãrtãsi cu aceastã „lume veche”, care are atâtea sã ne învete.

Dumnezeul meu, dã-mi urechi ca sã-Ti ascult chemarea, de oriunde mã aflu si oriunde mã îndrept!

traducere a Parintelui Gheorghe Calciu

JOS MAFIA! JOS CENZURA!

Victor Roncea a scris un articol prin care ne informeaza ca un jurnalist pe nume Costin Badoiu a murit in circumstante neelucidate. Ziaristul a primit in prealabil mai multe telefoane de amenintare, dupa ce a dat in vileag afacerile murdare ale unor oameni politici (de care altfel?). Se pare ca ziaristul a fost otravit. Ambulanta a ajuns prea tarziu – ca de obicei – iar ancheta este impiedicate de diversi mafioti sus-pusi – iarasi ca de obicei. CivicMedia ameninta cu proteste in cazul in care ancheta nu se desfasoara cum trebuie.

Multi vorbesc de separarea Bisericii fata de Stat dar pentru binele intregii tari, INCEPETI ODATA CU JUSTITIA!

INTERPRETARI PROTESTANTE

Fara a avea dorinta de a porni un Jihad, sau o Cruciada, scriu cateva randuri si despre protestanti, ca sa nu se simta lasati pe dinafara, avand in vedere ca problemele ortodoxiei nu ma feresc sa le remarc aici, precum si actiunile catolicilor cu interes pentru Biserica Ortodoxa. Citind mai multe site-uri/bloguri ne-ortodoxe iti poti da seama cu usurinta de impasul in care se afla acele suflete asupra carora nu se coboara Sfantul Duh, de orbirea lor sufleteasca si intunecarea mintii. Astfel, blogul unui duh intaratat vorbeste despre o conferinta evanghelica la care a luat parte, fiind foarte entuziasmat. Eu n-am fost acolo, citesc din ce scrie pe blog, insa nu poti sa nu te intristezi cand auzi despre cuvinte ca marketing, lider, strategie, toate avand conotatii religioase. Cei prezenti la acea conferinta au invatat cum sa fie lideri de biserica, de comunitati, cum sa-i faca pe altii lideri in acelasi domeniu, cu alte cuvinte tot ce tine de leadership sau management. Puteau fi prezentate chiar „concepte laborioase, diagrame sofisticate şi teorii care mai de care mai alambicate”, dar n-a fost cazul… „Surpriza mare a fost să vedem că s-a pornit de la aceeaşi problemă simplă, care ne frământă pe fiecare: cum poţi să faci o biserică azi care să fie similară cu cea din Faptele Apostolilor”. Cu alte cuvinte nu mai insistam pe calea celor din vechime, desavarsirea prin post si rugaciune, sau dobandirea discernamantului prin Harul lui Dumnezeu pe care ar trebui sa ne sarguim sa-l atragem. Nu, in ziua de astazi, ne-am adaptat la cerintele pietei: slogane, strategii, s.a.m.d.. Ce sens are sa-i vorbesti unui protestant despre Traditie, despre Sfintii Parinti (viata + opera)? El e ferm convins ca daca a aparut in istorie la anul 1500 are si el dreptul la un colt de Rai. Nu?

Ma-ntreb daca in pauza de cafea au cantat din mandoline si chitari…

Un alt blog protestant m-a amuzat copios. Omul asta chiar crede ca durerile de rinichi si apendicita sunt interventia directa a lui Dumnezeu. Si ofera chiar si un index scripturistic pentru edificare, ca nu cumva sa credem ca protestantii nu cunosc Scriptura. Redau si eu cele scrise pe acel blog:

Psalmi 26:2 Cercetează-mă, Doamne, încearcă-mă, trece-mi prin cuptorul de foc rinichii şi inima!

Ieremia 17:10 „Eu, Domnul, cercetez inima, şi cerc rinichii, ca să răsplătesc fiecăruia după purtare lui, după rodul faptelor lui.”

Ieremia 20:12 Şi acum, Doamne, Dumnezeul oştirilor, care încerci pe cel neprihănit, care pătrunzi rinichii şi inimile, fă-mă să văd răzbunarea Ta împotriva lor! Căci Ţie îmi încredinţez pricina.

Iov 16:13 Săgeţile Lui mă înconjură de toate părţile; îmi străpunge rinichii fără milă, îmi varsă fierea pe pământ (asta-i culmea, să ai criză de fiere şi de rinichi în acelaşi timp)

Apocalipsa 2:23 Voi lovi cu moartea pe copiii ei. Şi toate Bisericile vor cunoaşte că „Eu Sunt Cel ce cercetez rinichii şi inima”: şi voi răsplăti fiecăruia din voi după faptele lui.

Un evanghelist din Cluj este trist ca IPS Bartolomeu socoteste sectele neoprotestante unul dintre cele mai mari pericole la adresa ortodoxiei. Ei, neoprotestantii nu pricep de ce atata rautate si prigonire intre fratii crestini. Sa le dam cateva indicii? Pai in primul rand prozelitismul agresiv, mai ales perioada de dupa ’90 dar si cea de astazi. Recenta Lege a cultelor interzice prozelitismul, insa nu-l defineste si nici nu precizeaza pedeapsa. Cu alte cuvinte este lasata la bunul simt al aderentilor. Bun simt de care unele secte nu dau doavada, iar cine nu crede sa iasa pe strada si-i va vedea cu tolba de pliante dupa ei. Frati „crestini” au oare Romania nu era increstinata deja cand ati dat voi pe-aici? Poate n-ati auzit de lucrarea misionara a Sfantului Apostol Andrei desi unii sustin ca am fost vizitati in partile Dunarii si de Sfantul Apostol Filip… Dar Sfantul Duh vorbeste mai ales prin quakeri vostri, noii Apostoli de care trebuie sa facem ascultare, nu?

Un alt lucru intrigant care ar trebui sa ne puna pe toti pe ganduri, mai ales pe ei, este Decretul national si de siguranta a statului, numarul 927/1942 prin care cultul baptist era scos in afara legii. Motivul? Instigarea impotriva statului, participarea (prin reprezentanti) la Tratatul Ribbentrop-Molotov si la Dictatul de la Viena. De asemenea, ei s-au manifestat subversiv impotriva romanilor prin legaturile lor cu fratii din Anglia si SUA in vremea celui de-al doilea razboi mondial, iar dupa 23 august 1944 s-au aliat cu sovietele pentru ingenuncherea poporului roman sub dicatura proletara. Asa se face ca prin Decretul-Lege publicat in MO nr. 253 din noiembrie 1944, Statul comunist recunoaste primul cult religios: cultul baptist. Este fara indoiala o rasplata pentru sprijinul acordat.

Iata cum apusenii, fie prin catolicizanti, fie prin neoprotestanti, a jucat un rol important in faramitarea si asuprirea poporului roman. Si acum se fac ca nu pricep de ce Biserica Ortodoxa doreste a fi numita Biserica Nationala. Cred ca e limpede de ce!

MORMANTUL SFANTULUI PETRU DESCOPERIT LA IERUSALIM

Semnalam pe eresulcatolic descoperirea acum cateva decenii a mormantului Sf. Petru la Ierusalim nu la Roma, fapt ce contrazicea teoria catolica despre primatul papal. Acum cateva zile, cotidianul Gardianul a publicat un articol semnat de Dumitru Manolache, pe aceeasi tema, cu mai multe amanunte.

Astazi, existenta la Roma a mormantului si a catorva relicve apartinand Sfantului Apostol Petru sunt certitudini decretate incontestabile de catre Vatican. O senzationala descoperire arheologica facuta insa la jumatatea secolului trecut pe Muntele Maslinilor din Ierusalim ridica, dupa cum vom vedea, serioase semne de intrebare, cel putin cu privire la locul unde se afla adevaratul mormånt al Apostolului Petru. Volumul in care au fost strånse probele si formulate concluziile cercetarii a trecut, in mod suspect, neobservat si numai tenacitatea unui catolic american pasionat de subiect mai aminteste de tainuita descoperire. Fara a ne exprima in vreun fel parerea, indraznim sa supunem atentiei cititorilor nostri istoria acestei descoperiri care constituie, fara indoiala, poate cea mai mare dilema a lumii catolice.

Pe 23 decembrie 1950, Papa Pius al II-lea anunta la radio descoperirea la Roma a mormantului Sfantului Petru. Opt ani mai tarziu, doi preoti romano-catolici, P.B. Bagatti si J.T. Milik, publicau intr-o editura franciscana din Ierusalim volumul “Gli Scavi del Dominus Flevit” – Sapaturile de la Dominus Flevit”. Cartea, de altfel, singura, contrazicea categoric anuntul facut de Papa, prin dezvaluirea faptului ca printre mormintele din epoca timpurie a crestinismului descoperite si cercetate de arheologi la “Dominus Flevit”(manastire ridicata pe locul unde Iisus a deplans soarta Orasului Sfant) se afla si mormantul Apostolului Petru. Dovada o constituia inscriptia “Simon Bar Jona”- “Simon Fiul lui Iona”- gasita pe un fragment de osuar, alaturi de osuarele inscriptionate ale Mariei, Martei si al lui Lazar.

In timp ce se afla in Elvetia, F. Paul Peterson, un catolic american, avea sa afle de la un prieten zvonul ca mormantul lui Petru nu se afla la Roma, ci la Ierusalim. Entuziasmat de informatie, a inceput o ampla investigatie pe cont propriu, care avea sa-i aduca dupa ceva vreme satisfactia confirmarii, nu foarte usoare, a zvonului. Ancheta a publicat-o in 1960, in SUA, sub titlul “Mormantul Sfantului Petru descoperit recent in Ierusalim”.

Peterson si-a inceput investigatia la Ierusalim, unde a stat de vorba cu mai multi preoti franciscani, cu un profesor arheolog de la Universitatea Yale, specialist in cercetari orientale, cu Milik, unul dintre autorii volumului mentionat mai sus, a facut inregistrari audio cu declaratiile unor martori, a fotografiat locul descoperirii si celebra inscriptie etc. In cele din urma, chiar daca s-a lovit de multe reticente si obstructionari, a reusit sa confirme informatia.

In lucrarea sa apar cateva date inedite legate de aceasta senzationala descoperire. In primul rand, faptul ca publicului nu i s-a spus nimic niciodata despre artefactele gasite la “Dominus Flevit”, ele aflan-du-se dosite la vremea respectiva intr-un muzeu din Ierusalim. Apoi ca, dupa aparitia unui articol pe aceasta tema semnat de el, nimeni nu a mai fost lasat sa vada locul unde apostolul ar fi fost ingropat. El mai relateaza ca un preot franciscan de la Bethleem i-a marturisit in mod confidential ca preotul Bagatti i-ar fi aratat dovada Papei Pius al XII-lea, iar acesta i-ar fi raspuns, desi se convinsese de autenticitatea dovezii: “Va trebui sa facem cateva schimbari, dar, la momentul actual, pastreaza tacerea asupra acestui lucru.”

F. Paul Peterson reda in cartea sa povestea acestei descoperiri, din care retinem faptul ca totul a pornit de la niste sapaturi intamplatoare facute in situl arheologic in 1953 de catre un calugar franciscan. Excavatiile ulteriore au scos la iveala un intreg cimitir paleocrestin, fara nici un obiect care sa fi apartinut evreilor, arabilor sau paganilor.Osemintele despre care se presupune ca ar fi apartinut Sfantului Petru au fost gasite intr-un osuar din piatra, puse acolo la aproximativ zece ani dupa trecerea lui la Domnul, dupa cum era obiceiul la romani. Adica, dupa un timp, oasele celui decedat erau scoase, puse intr-un fel de cutie, cu numele celui mort, asezata alaturi de alte osuare intr-o groapa, pentru a face loc altor morti.

Potrivit specialistilor consultati de Peterson, in mod indubitabil, inscriptiile descoperite sunt crestine, inclusiv cea referitoare la Petru, evident, sunt autentice si dateaza din perioada distrugerii Ierusalimului de catre Titus, in anul 70. Ele nu aveau cum sa provina dintr-o epoca anterioara venirii lui Iisus. Peterson concluzioneaza, printre altele, ca descoperirea este extrem de stanjenitoare, intrucat submineaza chiar fundamentele Bisericii Catolice. De vreme ce Petru nu a trait la Roma si nu a fost martirizat si ingropat acolo, el nu a fost nici primul papa.

articolul continua in Gardianul…

LUPTA IDEOLOGICA

Toti care citim aceste pagini am rams blocati la aceeasi intrebare:cum putem opri acest iminent razboi impotriva Iranului, inainte sa se apese pe tragaci? […] Vedem provocarea, ne sta inainte, dar suntem stupefiati – cum putem opri ceea ce urmeaza sa fie si sa salvam ceea ce nu va mai fi? A devenit America un nou „Reich”? Oare nu ne permite Constitutia sa ridica glasul? Ba da, dar nu mai avem aceasta libertate! Nu mai avem libertatea de exprimare fata de actiunile criminale ale Guvernului, sau impotriva acelor Corporatii care detin puterea.

[…]

Adevarata batalie se da aici, in America, intre noi, americanii, nu in Orientul Mijlociu, intre americani si musulmani. Trebuie sa ducem un razboi ideologic pentru a recupera ceea ce ni s-a furat. Noi, cetatenii, trebuie sa fim aceia care dicteaza politica externa a tarii noastre.

[…]

Trebuie sa invingem fortele ideologice care suprima adevaratele stiri din aceasta tara si sa gasim mijloace pentru a dezvalui lumii adevarul, care sa treaca de filtrele prin care ne sunt „curatate” mijloacele de comunicare. Cu alte cuvinte, trebuie sa contracaram campania organizata de minciuni si manipulare care poarta masca adevarului.

MPARENT7777-2