INVIEREA

Tortionarul Turcanu: „Vreau sa va atrag insa atentia ca cei mai periculosi dintre voi, banditilor, ati ramas cei care marturisiti credinta voastra in Dumnezeu […] Trebuie sa va scoatem din cap si din inima odata pentru totdeauna aceasta aberatie, credinta in Dumnezeu” […]

Pentru cei cu adevarat credinciosi, cea mai mare amenintare posibila a fost aceasta ultima afirmatie a lui Turcanu, la care nimeni nu se astepta. Urma sa fim loviti in ce aveam mai drag si mai de pret, singurul nostru punct de sprijin – credinta in Dumnezeu, nadejdea izbavirii noastre din ghearele satanei.

Pe oamenii care nu cred in Dumnezeu problema mantuirii nu-i intereseaza, pentru ca ei sunt legati de aceasta lume materiala, de bunurile pamantesti, de pozitiile sociale, de placerile si satisfactiile acestei vieti intr-atat ca numai moartea ii va mai putea despartii de ele.

Pentru cel ce crede insa nelimitat in Dumnezeu, in mantuire si in viata vesnica, nefiind legat de pamant, cea mai mare tragedie este momentul cand e obligat sa marturiseasca daca mai crede sau nu in Dumnezeu.

Cand am fost intrebat de Zaharia daca mai cred sau nu in Dumnezeu, pentru prima si ultima data in viata mea am avut o intunecare a mintii si o ratacire pe care nimeni nu o va putea intelege, decat eu, cel care am trait-o. Cine mi-a intunecat puterea de judecata in acel moment? N-am putut discerne ce ganduri satanice mi-au intunecat constiinta si mintea […]

Atunci cand m-a intrebat Zaharia, ce-i cu credinta mea, un gand care nu era al meu si nici de la Dumnezeu, m-a stapanit si mi-a soptit: „Spune ca nu te mai rogi lui Dumnezeu”! Si asa am si rostit, public, in camera 3 subsol: „Nu mai fac rugaciunea, nu ma mai rog lui Dumnezeu”. Si, din acel moment nu mi-am mai spus rugaciunea.

Urmarea ruperii comuniunii cu Dumnezeu prin rugaciune, a fost ca duhul satanei a intrat in mine si m-a torturat si m-a muncit, din august 1951 pana la Pastile anului 1954. Tin sa precizez ca am spus ca nu-mi mai fac rugaciunea, nu ca nu mai cred in Dumnezeu. Marele meu pacat insa a fost ca nu mi-am mai facut rugaciunea, cu adevarat. Greseala cu atat mai grava, cu cat trebuia sa ma gandesc la cuvintele sfinte: „Privegheati si va rugati ca sa nu va ispiteasca satana”.

Rugaciunea, dupa marturisirea Sfintilor Parinti, este comuniunea omului credincios cu Dumnezeu. Prin ea, omul sta de vorba cu Dumnezeu, Il adora, Il mareste, Ii multumeste, Ii spune pasurile si necazurile, Il roaga sa-l ierte, Ii cere ajutor si mila, etc […]

Se apropiau Pastile si puterile mele fizice si sufletesti se epuizasera. In toata fiinta mea se instalase, fara sa-mi dau seama, o neliniste sau poate o presimtre, ca se va intampla ceva cu mine. Traiam emotia celui aflat in fata mortii. Dar mie nu mi-era frica de moarte, pe care mi-o dorisem de atatea ori, ci ma temeam ca din clipa in clipa imi voi pierde mintile pentru totdeauna.

Era in Sambata Pastelui. Cu o zi inainte ma rugasem, atat de adanc, cum poate nu am facut-o niciodata in viata mea; in acelasi timp, traiam insa si disperarea ca rugaciunea nu-mi e ascultata.

Sambata seara deci, pe la orele zece, cand a sunat stingerea, m-am intins pe prici. De cateva nopti nu-mi mai gaseam somnul. Spre miezul noptii, ceva m-a indemnat sa ma dau jos si sa ma misc prin camera. M-am apropiat de geam si in clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunand orele 12, anuntand slujba Invierii. Sunetul clopotelor mi se parea venind din alta lume, atat era de armonios.

Am cazut in genunchi in fata ferestrei si, cu mainile incrucisate pentru rugaciune, am strigat din adancul sufletului meu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, marturisesc ca Te-am ofensat, dar Tu Doamne, stii ca am ajuns la marginea suferintei si rabdarii. Nu mai pot! Fa cu mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar ma rog Tie din toata fiinta mea, de este cu putinta, iarta-mi si invie sufletul meu pentru ca eu cred nelimitat in Invierea Ta”.

In clipa aceea, cum stateam in genunchi cu mainile incrucisate si ochii atintiti printre gratii, toata fiinta mea s-a cutremurat si din ochi au inceput sa-mi curga siroaie de lacrimi.

Printre lacrimi, atat doar am mai putut rosti: „Doamne, fie-Ti mila de mine!” N-am apucat sa termin aceste cuvinte, ca tot trupul mi-a fost cuprins de un tremur si o zvarcolire ca a posedatilor si am simtit cum din sufletul si trupul meu a iesit si m-a parasit o putere straina. Era duhul satanei care ma muncise si ma stapanise, timp de patru ani de zile […]

Am cazut cu capul pe ciment, lesinat, cu camasa uda de transpiratie si lacrimile nu mai incetau sa-mi curga siroaie. Mi-am simtit fruntea udata de lacrimile cazute pe cimentul rece pe care l-am sarutat. Erau lacrimile caintei pe care Dumnezeu binevoise sa le primeasca, iertandu-mi ofensa pe care i-o adusesem. In patru ani de chin, nu varsasem o lacrima, dar acum sufletul imi era scaldat in baia caintei si a minunii lui Dumnezeu.

Tarziu, m-am ridicat, nemaistiind unde ma aflam; ma simteam un alt om si eram atat de usor, de parca pluteam in alte sfere. De Inviere, Dumnezeu ma vindecase si ma inviase si pe mine.

fragmente din Dumitru Bordeianu, Marturisiri din mlastina disperarii, editura Scara, Bucuresti

SETEA

Daca alte torturi fizice le mai puteai suporta, chiar si foamea, setea devenea insa o obsesie […]

Apoi i se turna pe gat pana la un kilogram de zeama de varza sau de castraveti, cu o mare doza de sare. Pentru a neutraliza orice reactie, un membru din comitet se aseza pe picioarele torturatului, un altul il tinea de cap, in timp ce al treilea ii turna saramura pe gat. Dupa o jumatate de zi, aveai o senzatie de sete ingrozitoare. Daca puteam suporta foamea, bataia, durerea altor torturi, setea era ceva mai presus de durere. Nu aveam alta apa sa bem decat aceea din mancare, ce nu putea potoli nici foamea nici setea. Dupa trei-patru zile, toti aveam buzele uscate si sangerande, din cauza ca ni le lingeam pana ni se usca pielea pe ele. Pana si limba era uscata din lipsa de saliva. In fata ochilor ne defilau rauri, izvoare si cascade cu apa dulce care ni se revarsau in gura. Poet de as fi fost nu as fi putut gasi cuvintele care sa-mi exprime fericirea ce ma cuprinsese in vis la vederea atator rauri si izvoare.

Ne-am deshidratat atat de mult, incat fetele noastre aduceau a masti mortuare. Doamne! Cat de cumplita si epuizanta ne era setea!

Se apropia Craciunul, iar noi eram torturati de sete de mai bine de doua saptamani. Multi dintre noi beam saramura fara a fi fortati, deoarece in timpul operatiei fortate riscam sa ni se scurga zeama in plamani. Oricum, toti ne beam portia rezervata, de parca am fi baut apa dulce.

Eram capabili atunci de orice si atat de inspaimantatori, incat te intrebai daca aveai in fata fiinte umane sau alte aratari. Nu mai aveam saliva in gura, iar mucoasa bucala si limba erau uscate si crapate, ca iti venea sa urli. Faringele, si el uscat, te ardea ca focul, dadu-ti incontinuu o senzatie de voma chinuitoare. Starea sufleteasca era in pragul nebuniei. Uneori asteptam cu deosebita nerabdare sa ne aduca zeama ca sa ne mai potoleasca setea. Si atunci, pentru a ne mari supliciul, au redus cantitatea de zeama, marind-o insa pe aceea de sare, in asa fel incat lichidul era un fel de pap…

Cei din comitet, ca sa-si bata joc de noi, puneau apa intr-o gamela si ne-o treceau pe sub nas…

As propune cititorului pentru a-si satisface o curiozitate, sa se incuie intr-o camera timp de trei zile dupa ce a baut un kilogram de saramura, dar fara nici un pic de apa la dispozitie. Si poate atunci va putea intelege la ce au fost supusi niste tineri, timp de o luna. Sa ajunga sa traiasca aievea senzatia ca nici toate raurile lumii nu pot sa-i potoleasca setea.

fragmente din Dumitru Bordeianu, Marturisiri din mlastina disperarii, editura Scara, Bucuresti

MORISCA

Iata preparativele pentru administrarea bataii celui ales. Acesta era asezat pe un fel de scranciob, format din doua scanduri; i se legau cu o sfoara mainile si picioarele, i se introducea pe sub genunchi un ciomag si astfel, imobilizat burduf, era asezat pe doua scaune; ciomagul sprijinit pe ele, forma axul de invartire. Astfel ca, pe rand, o data talpile, o data fesele ajngeau sus, in pozitie de lovire. Detinutul nu putea face nici o miscare, iar calaul putea sa-l bata in orice pozitie, fara sa intampine vreo rezistenta. Cei doi batausi se aruncau asupra victimei cu o furie demonica.

La inceputul anchetelor bateau pe fesa si pe spatele gol, apoi din cauza ranilor pricinuite de lovituri, s-au gandit sa-i acopere victimei spatele si fesele cu un servet ud, ca sa-l poata bate la intervale de timp destul de scurte. Bataia la talpi iti distrugea pingelele de la incaltaminte dupa numai cateva sedinte. De aceea te incaltau cu niste saboti cu talpa de lemn, care erau mai rezistenti la bataie. Acest sistem calaii il denumeau „morisca” sau „scranciob” pentru ca, prin invartire, veneai in cele doua pozitii: „talpi” sau „fese”.

Cel mai greu de sportat era bataia la talpi cu ciomagul, deoarece le simteai lovitura nu in talpi, ci in ceafa. La fese bateau cu vana de bou.

Alt supliciu folosea un fel de masa, numita „pat”, de lungimea staturii unui om, prevazuta cu belciuge la cap si la picioare. Spatele, de la ceafa la talpi, ramanea liber, ca sa poata fi lovit cu cravasa, biciul sau vana de bou. Acest „pat” era fixat in cuie pe doua capre de lemn, care ramaneau imobile in timpul bataii. Cel mai greu de suportat era biciul cu curele subtiri, ca o coada de cal. Mai lipseau bilele de plumb colturoase. De obicei aceasta tortura era atat de salbatica, incat cel supus chinului cadea in nesimtire. Pentru a-si reveni, era stropit cu apa, dupa care se imbraca si, sprijinit de un gardian, era readus in celula. […]

Cand l-am vazut pe Moisi dezbracat si ce avea pe corp, pentru moment mi-am pierdut cunostinta, vazand negru inaintea ochilor. Nu mai vazusem in viata mea asa ceva, nici macar in anchetele cele mai salbatice. Tot trupul lui, din cap si pana in talpi, era o rana mare care supura. O durere de nedescris mi-a umplut sufletul, de parca nu era fibra din corpul si din sufletul meu care sa nu ma doara. Cine n-a trait durerea, sferinta, peste limitele imaginabile, nu va putea niciodata intelege acest fenomen. Am fost si eu batut crunt, dar ceea ce am vazut pe corpul lui Moisiu m-a topit.

fragmente din Dumitru Bordeianu, Marturisiri din mlastina disperarii, editura Scara, Bucuresti

UN CRACIUN IN PITESTI

S-a lăsat o tăcere apăsătoare până ce s-a deschis uşa şi cineva a fost împins înăuntru cu lovituri şi înjurături:

– Banditule, altădată ai să mori în beci!

Aşa a apărut Ion, colegul de pat care-mi vorbise azi-noapte despre torturile din camera 4 Spital. Înscenarea era de prost gust şi nimeni n-a crezut-o. Ion a aşteptat seara şi mi-a povestit acestea:

– M-au dus la comitetul de reeducare unde-mi făcusem autodemascarea. Trebuia să le dovedesc sinceritatea. Mi s-a dat nişte hârtie ca să scriu tot ce am auzit şi am văzut aici. Ar fi trebuit să fiu readus într-o oră, dar s-au petrecut evenimente mari, neprevăzute, care m-au ţinut acolo până târziu. În timp ce scriam s-a auzit un zgomot puternic. Am fost îmbrâncit în camera 4 Spital. Pe sală am văzut un inspector înconjurat de o gardă puternică. Priveau prin vizorul camerei cele ce se peteceau înăuntru.

Pe un perete era spânzurat cu curele, de două cuie, un tânăr care fusese torturat împreună cu mine, dar refuzase orice colaborare cu „reeducarea”. Ţurcanu îl bătuse zi şi noapte. Îi spunea:

– Ca pe Hristosul mă-tii, mă banditule, am să te răstignesc, dar tu nu eşti Dumnezeu, ca ăla, ca să înviezi, învia-l-ar mama dracului de mincinos, că de la el se trag toate ororile săvârşite de legionari… din „spirit de sacrificiu”, ca el, nu?! Bine, o să fiţi ca el… dar nu, n-o să fiţi ca el, o să fiţi ca nimeni în lume! Bă, nu te lăsăm până nu vei spune cu gura ta că Hristos a fost un şarlatan care a înşelat lumea! Şi nu numai atât, bă, va trebui să-ţi răstigneşti singur prietenii, ca să le scoţi pe Hristos din capetele alea verzi! S-a terminat cu jertfa! Aici vă facem oameni, bă, oameni, nu bandiţi, nu mistici!

Acum Genu (Eugen Ţurcanu, şeful reeducării de la Piteşti – n. red.) privea triumfător spre perete. Cu glas liniştit a zis:

– Astăzi e Crăciunul. Bine… Să-l sărbătorim şi noi cum se cuvine!… Hei, tu, ăla, dezbrăcarea! a ordonat unui tânăr.

Acela, tremurând s-a dezbrăcat şi era tot trupul lui vânăt şi însângerat.

– Tu eşti fecioara cea prea…, a zis Genu. Aşează-te în poziţie de născătoare! N-ai mai fătat tu până acum, dar acum ai s-o faci şi pe asta!

Tânărul s-a aşezat pe duşumea. (…). Asistenţa scotea strigăte ce semănau cu scheunatul câinilor bătuţi. Actul s-a săvârşit. Genu a continuat:

– Mai trebuie şi îngeri imaculaţi, boi şi măgari, ca să fie legenda verosimilă. Toţi la pielea goală. Vreau o orgie, bă, cum nu s-a mai văzut. Eu, dumnezeu, o ordon ca atotputernic! Şi o să vă iasă Dumnezeu şi din măduva spinării, nu numai din creierii ăia stricaţi! (…) Apoi să treceţi, pe rând, să vă cuminecaţi. (…) Dacă nu vă ajunge, avem tineta plină! Atenţie, Dumnezeu e de faţă, totul să se petreacă după voia mea şi toţi să-mi cântaţi slavă şi osanale. Executarea! a ordonat Ţurcanu.

Şi a început un ritual dement, condus de fantezia lui Genu, care părea inepuizabil. Când jocul macabru şi fantastic era în toi, careva a strigat:

– Dom’, dom’, dom, … a… a murit…

– Cine, bă, a murit?

– Hristos cel răstignit! Şi a arătat spre peretele pe care era tânărul crucificat.

S-a făcut linişte o clipă. Genu s-a apropiat de cel răstignit. I-a tras un pumn în ficat, altul în burtă, dar acela n-a mai înviat, n-a mai mişcat.

– Am scăpat de umbra aceasta care a luat soarele oamenilor! A zis Genu.

L-au dat jos de pe perete. L-au tras spre uşă, au bătut şi Genu a spus.

– I-a cedat inima. Luaţi-l domnule sergent major! Hei, tu, Şerbule, du mortu’ asta unde-ţi zice domnu’ sergent.

Şerbu l-a prins de picior şi îl târa pe coridor. Când a ajuns în dreptul scărilor, s-a aruncat în gol şi a căzut mort tocmai la subsolul penitenciarului. Temnicerul a dat alarma. Uşile s-au zăvorât imediat. A apărut inspectorul însoţit de gardă. A chemat şi pe doctor. Au înconjurat mortul şi inspectorul, lovindu-l cu piciorul a zis:

– Scrie doctore: sifilis terţiar!

Apoi către director:

– Dispoziţiile partidului şi guvernului sunt de perfectă legalitate şi umanitate. Să nu aud că aici se petrece vreun abuz, că intraţi toţi la puşcărie!

Vorbea tare, ca să fie auzit de deţinuţii care ciuleau urechile să înţeleagă ce se petrece pe coridor. După ce s-a terminat cu cei doi morţi, s-a trecut la inspecţia propriu-zisă. A început chiar la camera 4 Spital. Genu (cum era numit Ţurcanu de ai săi) ne-a aşezat pe toţi pe două rânduri. Inspecţia a ieşit perfect. Nimeni n-a raportat nimic, nimeni n-a protestat.

– Am înţeles atunci, a încheiat Ion, că fusesem goliţi de orice voinţă personală, nu mai puteam nici să murim, nici să ne apărăm. Reacţionam automat, la comandă, simţeam ordinele în aer. Cred că înlăuntrul nostru s-a produs o schimbare. Ni se pare că ordinele acestea odioase ne aparţin, vin din noi. Începe să ne placă aşa. Am învăţat să gândim ca ei, să minţim ca ei, să ucidem ca ei. Mulţi se cred chiar investiţi cu o mare misiune revoluţionară. Momentul căderii interioare este atunci când renunţi la orice a fost sfânt în tine. De atunci devii o fiară, o bestie, o canalie, şi ai plăcerea să-i faci şi pe alţii să sufere. Poate că este un orgoliu al mizeriei, care funcţionează dincolo de tortură. Totuşi, frica este o forţă formidabilă care se dezlănţuie acolo. O ură nestăvilită suflă peste noi. N-am crezut niciodată că evreii îi urăsc pe creştini, dar inspectorul acela era evreu. Acum înţeleg ce-mi spunea fratele meu…

Ion s-a oprit, m-a privit adânc şi mi-a spus:

– Acesta vă aşteaptă: crucificarea. Veţi deveni o Iudă. Hristos trebui înlocuit cu Iuda în cugetul fiecărui creştin.

(Ioan Ianolide, Întoarcerea la HristosEd. Christiana, Bucureşti 2006, pp. 270-273)

TEROAREA COMUNISTA

[…]

Dupa o luna, am fost dus, inca nevindecat, la Securitatea din orasul Stalin (Brasov). Despre torturile fizice si psihice, obisnuite la toate securitatile (batai, foame, nesomn, amenintari) nu mai vorbesc. Ma ingrozesc amintirile psihice. Intr-o buna zi am incaput pe mana unui hipnotizator. Nu-mi mai dadeam seama ce-i cu mine, dar eram torturat ingrozitor – frica, spaima, neliniste si excitatie nervoasa maxima – urmate de apatie in care nu gandeam nimic. Asa am fost anchetat 1 an.

Am fost apoi dus la Malmaison, la Bucuresti. Aici, m-am ingrozit intr-una din zile cand am constatat ca ceea ce gandesc eu este strigat cu voce tare si lugubra de se auzea pe tot coridorul. Cred ca aveau un aparat de inregistrat, care imprima tot ce spunea acela care imi asculta gandul. Tu sustii ca, din cauza drogurilor, totul se petrecea numai in inchipuirea mea. Nu. Si azi sunt convins ca era traire reala.

[…]

Imi indrepta apoi gandul asupra secretelor familiale, ca o obsesie, si nu-mi dadeau pace pana nu le strigam cu glas tare, si, de asemenea, asupra vietii mele intime, atat ce-a putut fi pana la 17 ani. Am ramas impresionat cand am aflat ca acestea erau domenii care interesau si la reeducarile din inchisoarea Pitesti.

Ma arunca apoi in niste cosmaruri ingrozitoare, ce le traiam si in somn si cu ochii deschisi, aceleasi si aceleasi,: ma duceam pe un pod ce se prabusea, sub mine deschinzandu-se o prapastie cu un rau tulbure involburat si eu nu puteam sa fac un pas inainte sau inapoi. Ma vedeam cimentat cu tot trupul si nu puteam misca nici ochii si un animal hidos era pe pieptul meu. Ma batea vantul intr-un copac mare si nu puteam cobori. Aluneacam pe o panta de munte si nu ma puteam prinde de nimic si coasta muntelui nu avea sfarsit. Ma pomeneam pe un fanat, unde imi iesea inainte un leu si eu eram incremenit si nu puteam face o miscare. Incercam sa rationez ca totul era numai vis si nu realitate, dar ratiunea se indeparta ca o lumina tot mai slaba pana disparea.

preluat de la Ioan Gavrila Ogoranu, Brazii se frang dar nu se indoiesc, vol. II, ed. Marineasa, Timisoara, 2001