un blogger SCEPTIK

un blog sceptic

NOU INTERVIU CU PARINTELE ANDREW PHILLIPS (2011)

INTERVIUL A FOS LUAT DE MINE (BM) IN TOAMNA LUI 2010 SI PUBLICAT IN REVISTA ROST (NR. PE MARTIE, 2011).

Intro: Dragă Părinte, să continuăm interviul din primăvara lui 2009, dar de data asta să restrângem subiectul şi să vorbim de lucruri concrete. Mai mult decât în oricare altă religie, în creştinism se vorbeşte despre o a doua venire, viaţă veşnică şi înviere.

Deşertăciunea lumii

– Cât de conştienţi sunt creştinii de azi despre faptul că „aparţin altei lumi” (aşa cum aţi spus în primul interviu)? De ce nu ne „împotrivim păcatului până la sânge” (cf. Evrei 12, 4)?

– Suntem în lume, dar „nu din lume” (cf. Ioan 15, 19), iar această afirmaţie conţine o contradicţie, o tensiune, dar tensiunile pot întotdeauna fi constructive. Criza de azi – iar în greacă, criză înseamnă judecată – reprezintă consecinţa faptului că oamenii nu-şi mai dau seama că nu aparţin lumii. Mulţi nu sunt câtuşi de puţin conştienţi de acest fapt; văd doar un destin pământesc pentru umanitate. Conform lor, menirea noastră este de a deveni îngrăşământ natural, pentru că un destin pământesc se sfârşeşte mereu în moarte. Ei consideră că această iluzie drăcească a ne imagina că suntem „din lume” le face viaţa mai uşoară, pentru că înseamnă absolvirea de orice responsabilitate în faţa Eternităţii, în faţa lui Dumnezeu. Asta înseamnă fuga de realitate.

A rezista, a te împotrivi păcatului este dificil, deoarece Împărăţia Cerului se ia cu forţa, numaiprin eforturi mari (cf. Matei 11, 12). Şi ce este Biserica, la urma urmei? Este singura „Mişcare de Rezistenţă” adevărată din lume, singurul „Front al Salvării”. Mi-aduc aminte Revoluţia din 1989, când aţi avut un „Front al Salvării Naţionale”, condus de Petre Roman. Ştiam că nu va reuşi, că nu veţi face decât să treceţi de la o tiranie (comunismul) la alta, a Mamonei, pentru că nu a reprezentat adevăratul Front al Salvării Naţionale. Adevăratul şi singurul vostru Front al Salvării Naţionale este Biserica Ortodoxă Română. Dar rezistenţa (în faţa păcatului, n.n.) este dificilă, pentru că suntem leneşi. Mult mai uşor este să te dai cu valul, să mergi cu lumea, decât să te opui ispitelor şi deşertăciunilor ei. Dar fiţi avertizaţi, această cale este sinucidere spirituală. În Vest, e evident.

– Înainte de a trece la următoarea întrebare, să lămurim ceva. Întâi, care este legătura dintre dificultăţile financiare şi judecata lui Dumnezeu. Cum adică prin „criză” înţelegem „judecată”, cum spuneţi? Apoi, sunt convins că nu l-aţi cunoscut personal pe dl. Petre Roman, sau pe altcineva din FSN. Azi, se vede că aţi avut dreptate, dar cum aţi putut şti, atunci?

– Toate necazurile omului îşi au originea în păcatele sale. Dacă n-ar fi fost păcatul, s-ar fi aflat şi-acum în Rai. Putem folosi sintagme lungi ca „necazuri financiare” dar, de fapt, se defineşte printr-un singur cuvânt, mult mai simplu, „lăcomie”. Ideea este că tot ce facem, are urmări. Putem trăi ani de zile cu iluzii, putem acumula datorii în timp, dar mai devreme sau mai târziu, o păţim. Toate acţiunile umane au un efect. Dacă motivul acţiunii va fi unul păcătos, rezultatul va fi întotdeauna păcătos. Dar deseori consecinţele sunt mult mai grave decât acţiunea în sine. De exemplu, o fată iresponsabilă rămâne însărcinată de un băiat iresponsabil. Consecinţele durează o viaţă, pentru generaţii întregi, „pînă la a treia generaţie”, cum scrie în Cartea Ieşirii. Iar consecinţele păcatului sunt numite „judecăţi”. „Ne confruntăm cu o criză financiară” spun politicienii. Ce vor, de fapt, să spună, deşi mulţi nu au sinceritatea să recunoască, este că „suntem judecaţi de urmările păcatelor noastre”.

Sigur că nu l-am cunoscut pe dl. Petre Roman, dar e foarte simplu. Oricine care promite că te va salva, este fie un mincinos, fie un înşelat. Numai Mântuitorul Hristos ne poate salva. Orice creştin ortodox conştient ştie lucrul acesta.

Lupta cu păcatul. Indiferenţa ucide. Ataşarea de lume slăbeşte credinţa.

– Care ar trebui să fie atitudinea unui credincios faţă de păcat, şi, la urma urmei, ce înţelegem prin păcat, deoarece mulţi consideră păcat doar crima, violul şi hoţia?

– Păcat este tot ce ne separă, ne distanţează şi înstrăinează de Dumnezeu, de finalul nostru inevitabil, pentru că vom sta în faţa Lui la Judecata de Apoi. De ce să negăm inevitabilul,refuzând să ne pregătim ca atare? Pregătirea pentru Judecată este împotrivirea faţă de păcat, acum. Dacă n-o vom face, vom experimenta prezenţa în faţa Dumnezeului etern ca un foc aprins, nu ca şi căldură a dragostei.

– Este indiferenţa, sub toate aspectele sale, păcat?

– Indiferenţa este o boală a sufletului, boala Bisericii din Laodiceea, care apare când sufletele noastre sunt pe moarte. Odată ce necontaminează sufletele, mai este doar un pas până la împotrivirea faţă de Dumnezeu. De ce? Pentru că indiferenţa reprezintă un gol, un vacuum, iar satana întotdeauna umple golurile. Este imposibil să existe gol spiritual, mereu el va fi umplut, fie cu energie negativă, fie cu energie spirituală. Alegerea ne aparţine.

– Care ar fi, în cateva simple cuvinte, măsura potrivită pentru împiedicarea păcatului? Să fie frica de moarte, frica de Dumnezeu, cunoaşterea Scripturii?

– Prima măsură care împiedică păcatul este mai degrabă conştiinţă că Dumnezeu este, decât că Dumnezeu există. Până când nu avem conştiinţa existenţei lui Dumnezeu, precum o mică flacără ce arde în sufletul nostru, nu putem avea conştiinţa nemuririi sufletului şi a destinului său. Din aceasta se naşte conştiinţa păcatului, a mizeriei spirituale, a nevoii de rugăciune şi pocăinţă, a morţii, a chemării omului, a Judecăţii şi rasplăţii. Numai când avem conştiinţa lui Dumnezeu poate exista în noi teama de El, frica de Judecată şi dorinţa de a trăi o viaţă bisericească, cunoscând şi înţelegând Scriptura şi Părinţii.

– Care este esenţa creştinătăţii? De ce am crede? În România, astăzi, multe voci susţin că Biserica are un rol prea mare în societate, că sunt mult prea multe biserici comparativ cu numărul de spitale şi şcoli, că nu ai neapărat nevoie de religie, doctrină, de nici un fel pentru a te feri de crimă şi imoralitate. Ce să le spunem?

– Avem credinţă pentru că Dumnezeu este Cel care stă la baza universului. Nu credem că există, ştim că există, El este experienţa noastră zilnică. Esenţa creştinătăţii este de a ne apropia mai mult de El.

În prezent, România urmează un val de occidentalizare, care a început cu căderea comunismului şi a crescut odată cu integrarea României în UE. Există astăzi un efort conştient, concentrat din partea Bruxellesului, în sine o colonie a Washingtonului, pentru occidentalizarea României. Şi ce înseamnă „occidentalizare” în acest context? Simplu: a face captivi spiritual, a seculariza. Iar asta înseamnă distrugerea vieţii spirituale, toată conştientizarea realităţii spirituale, a celeilalte lumi, întregul concept de Biserică şi mântuire veşnică. Aşadar, crează iluzia între blegii secularişti, care sunt manipulaţi de Vest, că nu mai avem nevoie de Biserică, e o pierdere de bani, că ne trebuie spitale, şcoli, asistenţă socială, noi şosele, totul pentru viaţa trupului şi o minte fără Dumnezeu.

Poate că România ar necesita mai multe dintr-acestea, dar ele nu vor salva România şi românii de la moartea spirituală. Asta numai Biserica o poate face. Există o Românie aici, pe pământ, dar există una, de asemenea, în cer – alcătuită din toţi acei români, ţărani şi voievozi care s-au făcut plăcuţi înaintea Domnului. Aceea este România care are valoare veşnică şi care trebuie să ne inspire, la care să ne raportăm, nu o Românie lipsită de caracter, occidentalizată, care va arăta şi se va comporta ca oricare altă ţară răpită spiritual, cu clădirile ei de sticlă şi beton, cultura hidoasă, golită atât de frumuseţe spirituală cât şi morală.

Puterea cuvântului.

– Un alt aspect bine remarcat este că ni s-a diminuat credinţa şi că acest proces evoluează pe zi ce trece. Ce ne-a omorât credinţa, părinte? Progresul? Bunăstarea? Propaganda?

– Ce ne ormoară credinţa este continua importanţă pe care o acordăm lumii. Aşa cum Sf. Ap. Ioan spune că lumea zace în păcate, iar stăpânul lumii este diavolul. Oricând ne ataşăm de lume, pierdem din credinţă.

– Fiindcă am pomenit de Scriptură, împărtăşiţi-ne trei pasaje scripturistice pe care le îndrăgiţi în special. De exemplu, am proaspăt în memorie ce s-a întâmplat cu Domnul nostru după ispitirea din Carantania. După plecarea diavolului, nebiruitor, Dumnezeu i-a trimis îngeri să-I slujească, drept cunună (Matei 4, 11). Sau când Apostolii, în drum spre Emaus, nu L-au recunoscut deşi Îl vedeau şi le vorbea (Luca 24, 13-22). Desigur ce a scris Sf. Ap. şi Ev. Ioan le întrece pe toate, fiind, poate, cea mai frumoasă parte din toată Scriptura. Dar numiţi doar câteva care v-au plăcut.

– Această sarcină este, desigur, imposibilă! Tot ce pot face cu o întrebare ca asta este să numesc trei pasaje care-mi vin acum în minte.

Întâi, vreau să precizez că iubesc în mod deosebit Evanghelia Sf. Ioan. Vreau s-o învăţ pe de rost. Deci prima citare este versetul de la început, care-l citim în noaptea de Paşti, a Învierii: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu”. Aceste cuvinte înseamnă mult pentru mine.

Apoi, ar fi versul de la Matei 6, 33: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă”.

La urmă, cuvintele Apostolului Pavel din prima Epistolă către Corinteni 1, 25: „Pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor şi ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor”. De fapt, tot capitolul îmi este foarte drag, mai ales versetele 22 şi 23: „Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie”.

– Într-adevăr o întrebare dificilă, părinte, mulţumesc pentru răspuns. Mă bucură să ştiu că mai sunt şi alţii care iubesc în mod deosebit cuvintele Sf. Ap. şi Ev. Ioan. Cred că oricui aş pune această întrebare, aş obţine răspunsuri profunde. Nu aveam de gând să vă întreb, dar pentru că aţi adus vorba, spuneţi ceva despre puterea cuvântului. Dumnezeu a făcut lumea numai cu gândul, Adam a pus nume naturii şi animelelor, iar acestea îl ascultau, răspunzândchemării lui. Mântuitorul a vindecat numai prin cuvânt… Cât de puternic este cuvântul?

– Domnul Hristos, a doua Persoană a Sfintei Treimi, este Cuvântul şi Înţelepciunea lui Dumnezeu „prin Care toate s-au făcut”, aşa cum mărturisim în Crez.

Omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Deşi avem trup de animal, un lucru ne deosebeşte de animale, faptul că avem suflet nemuritor, de vreme ce Dumnezeu a suflat Duhul Său asupra noastră… Această suflare a Duhului ne-a înzestrat cu suflet nemuritor şi putinţa de a vorbi. Nici un animal nu poate vorbi, cele mai dezvoltate pot doar să imite omul, cum e cazul cimpanzeilor care pot „maimuţări” fiinţele umane, papagalilor, care pot repeta cuvinte omeneşti, sau câinilor, care pot semăna psihic cu stăpânii lor şi chiar să le dăruiască afecţiune. Dar asta e imitare, nu inteligenţă, care este o facultate a sufletului.

Aşadar, vorbirea este un semn cum că suntem asemenea lui Dumnezeu, iar cuvântul omenesc este foarte puternic. Aţi auzit de zicala „stiloul e mai puternic decât sabia” – deci orice vorbă aşternută pe hârtie este foarte puternică, dumnezeiască. Pe de altă parte, chiar şi cu vorba, omul poate distruge. Cel mai mare duşman al nostru este limba, spun Părinţii. Şi totuşi, avem un Ioan Gură-de-Aur şi un Nicolae Velimirovici, Gură-de-Aur al sârbilor. E-adevărat, cuvintele rostite de oamenii răi, rănesc şi produc rău, dar în timp ele sunt uitate, pe când spusele oamenilor buni fac înconjurul lumii, fiind traduse şi repetate de milenii. Asta deoarece cuvântul omului este o reflexie a Cuvântului lui Dumnezeu. Cu siguranţă, cel mai mare exemplu în acest sens sunt cuvintele Fiului lui Dumnezeu, care au fost traduse în aproximativ 2000 de limbi, în aproape 2000 de ani.

– În Sfânta Scriptură găsim răspunsuri la multe probleme despre: credinţă, familie, societate, etc. Însă dacă aş fi cinic aş spune că multe căderi importante au avut loc tocmai în acest spaţiu creştin. Încotro se îndreaptă societatea noastra, părinte? Ritmul devine din ce în ce mai insuportabil. Muzica e infectată cu versuri satanice şi imorale, televiziunea impulsionează spre rău, la şcoală învaţă să facă sex şi să se drogheze… Ce poate face un creştin adevărat în aceste circumstanţe?

– Lumea se reîntoarce la păgânismul primelor trei secole, pe care l-au combătut Sfinţii Părinţi. Ce putem face? Să ne rugăm! A ne ruga înseamnă a vorbi cu Dumnezeu, este un act supranatural. Fiecare secundă în care ne rugăm e o secundă în plus dedicată eternităţii şi nu lumii acesteia, ceea ce este peste natură nu în natura căzută. Se zice „spune-mi ce citeşti, ca să-ţi spun cine eşti”. Vorbim noi cu Hristos, cu Maica Domnului, cu Sfinţii şi Îngerii, sau vorbim cu televizorul?

– În România zicala e puţin diferită „spune-mi cu cine te împrieteneşti, ca să-ţi spun cine eşti”, dar merge îm ambele cazuri. Deci să ne împrietenim cu Dumnezeu şi Sfinţii Săi… Un sfat bun!

– Şi să nu deznădăjduim. În diverse momente ale istoriei, Apocalipsa a fost foarte aproape, în alte momente s-a îndepărtat. În prezent, se află într-un stadiu de înaintare accelerată, dar asta nu trebuie să dureze. O putem întoarce. E-adevărat că ne aflăm într-un tren care se îndreaptă rapid spre terminus, spre sfârşitul lumii. Dar, ştiţi, trenurile se mai şi strică, pot fi oprite şi se pot merge în marşarier. Nimic nu e inevitabil cu trenul ăsta. Depinde de noi.

S-avem încredere în Pronia divină. Numai El poate face bine din rău. Aşadar, nu credeţi profeţiile sumbre şi cinismul celor ce şi-au pierdut credinţa, pentru că şi-au pierdut de-asemenea şi speranţa. Şi tocmai pentru că şi-au pierdut speranţa şi-au pierdut şi dragostea.

Rugăciunea sporeşte răbdarea, iar răbdarea aduce nădeje. Viaţa duhovnicească.

– În ce priveşte prezentul, ne putem mulţumi sau justifica lipsa de rezistenţă pe ideea ca nu putem face nimic, să cedăm „lumii”?

– Fiecare rugăciune, fiecare post, fiecare participare la slujbă, fiecare spovedanie, fiecare Împărtăşanie reprezintă un act de rezistenţă în faţa lumescului şi a piramidei ei inversate de valori. Totul e-n mâna Domnului. Nu sunt în asentimentul celor care acuză alte rase sau grupuri de conspiraţie. Nu există decât un singur conspirator împotriva noastră – diavolul.

Da, în anumite momente, diavolul foloseşte diverşi oameni, grupuri şi ideologii contra noastră. Spre exemplu, la un moment dat, comuniştii au fost cei pe care i-a manipulat şi folosit împotriva noastră, în timp ce astăzi, nu mai are vreme de comunism; este irelevant pentru cauza lui. Azi, are ajutoare mult mai eficiente. Din nefericire, mulţi acceptă aceşti noi duşmani în casele lor, în timp ce n-ar fi acceptat niciodată comunismul. Toţi duşmanii noştri, sunt, de fapt, victime ale satanei, care au renunţat la libertatea dăruită de Dumnezeu pentru a deveni robii diavolului. Toţi aceşti oamnei sofisticaţi, „educaţi”, care cred că ştiu totul şi că vor salva omenirea cu tehnologia lor, sunt victime slabe, marionete ale diavolului.

– Părinte, o curiozitate despre care am vrut să vă întreb şi data trecută, cât de des spovediţi şi împărtăşiţi acolo?

– Încurajez spovedania şi Împărtăşania regulat. Recomand o dată pe lună, dar de multe ori oamenii vin mai rar. Când trăieşti într-o ţară ortodoxă prin tradiţie, poate nu vă împărtăşiţi aşa des, însă în ţările occidentale, adevărate deşerturi spirituale, trebuie să participi activ la viaţa bisericii, ca să poţi supravieţui spiritual. De asemenea, cred în pregătirea cu atenţie înaintea Cuminecării, care trebuie însoţită de post, rugăciune, citirea Evangheliilor, Epistolelor şi a vieţilor sfinţilor. Viaţa noastră duhovnicească este un cerc virtuos: avem nevoie de Harul divin din Sfintele Taine, dar trebuie să depunem eforturi pentru a lua parte regulat la aceste Taine. Împlinind aceste condiţii, vom căpăta râvna pentru pocăinţă şi dorinţa de a ne împărtăşi şi mai des.

Dar vreau să mai spun ceva, pentru a mă face mai bine înţeles. Nu ajunge doar rugăciunea. Dacă suntem sinceri în rugăciune, trebuie să şi acţionăm în concordanţă. Aşa cum Sf. Ap. Iacob spune, „credinţa fără fapte, moartă este” (cf. Iacob, 2, 17). Un suflet viu, acţionează. Întâi se roagă, apoi acţionează. Un suflet mort, n-are nici credinţă, nici fapte. Iar un suflet pe moarte, dar care încă nu a murit, poate cădea cu uşurinţă într-un pietism pasiv, un fel de fatalism, un chietism. Asta nu e o atitudine ortodoxă. De exemplu, mulţi spun doar că Dumnezeu este milostiv. Desigur, e adevărat, dar El este de asemenea şi Drept Judecător. Părinţii spun că atunci când ne gândim la păcatele altora, ar trebui să ni-l imaginăm pe Dumnezeu milostiv, dar când ne gândim la ale noastre, să ni-l imaginăm ca Drept Judecător şi să ne cutremurăm. Cum ne mântuim? Prin rugăciune şi Împărtăşanie, dar întotdeauna acestea trebuie însoţite de implicare. Citiţi la Matei, capitolul 25, cum trebuie să-i îmbrăcăm pe cei goi, să adăpostim pe cei străini, să hrănim pe cei flămânzi, să vizităm bolnavii şi pe cei din închisoare. Toate se referă atât la sensul literar, cât şi la cel spiritual, adică la cei goi spiritual, la cei înfometaţi spiritual, la cei străini spiritual şi la cei bolnavi şi captivi spiritual. Şi sunt încă şi mai multe exemple.

Un suflet viu porneşte şi împlineşte aceste lucruri. Priviţi la Sf. Ioan de Kronstadt. A ridicat aşezăminte, a ajutat alcoolici, a strâns prostituate de pe străzi, oferindu-le un loc sănătos de muncă, şi deci, un venit. Sf. Nicolae a făcut la fel, Sf. Vasile cel Mare, la fel. Credinţa ortodoxă este una activă, nu pasivă. Cred că multe probleme ale Europei de Est vin din faptul că regimul comunist nu i-a îngăduit nici o implicare în social. Iar acum, această pasivitate a devenit firească. Noi nu suntem protestanţi şi nu trebuie să cădem în extrema opusă a activismului social, numai acţiune, fără rugăciune. Pasivism. Activism. Toate ism-urile sunt dăunătoare. Ortodoxia nu este un ism. A fi activ social, nu este o ideologie pentru noi, nu este un scop în sine, ci doar urmarea faptului că avem credinţă, că ţinem poruncile – iubeşte-L pe Dumnezeu şi iubeşte-ţi aproapele.

– Cum să înţelegem fragmentul din rugăciunea din cadrul Liturghiei, înainte de Împărtăşanie: nu voi spune vrăjmaşilor taina Ta, nici sărutare îţi voi da ca Iuda…

– „A spune vrăjmaşilor Taina Ta” înseamnă a fi un trădător al lui Hristos, în loc să ne spovedim Lui. „Sărutul lui Iuda” înseamnă sărutul unui ipocrit. Iar păcatul a devenit instituţionalizat în zilele noastre, lucru foarte trist. Trebuie să interpretăm aceste cuvinte ca pe o avertizare. Suntem gata să-I fim credincioşi, să-L mărturisim? Dacă nu, sincer, ar trebui să ne fie ruşine că ne numim ortodocşi şi degeaba ne mai împărtăşim.

– Putem considera păcatul un act de trădare faţă de Dumnezeu?

– Da, păcatul este un act de necredinţă, de trădare a Împăraţiei lui Dumnezeu. Dar nu trebuie sădeznădăjduim, pocăinţa este mereu posibilă. Dumnezeu ne primeşte înapoi.

Autoservirea şi încurajarea egoismului. Evadarea în natură.

– Se pare că oamenii sunt interesaţi numai cum să consume şi să stăpânească mai mult. Lumea este egoistă. Chiar şi pe acest tărâm binecuvântat, observăm un dezinteres crescând faţă de religie. Oamenii când au necazuri, mai degrabă tind să-l înjure pe Dumnezeu, decât să se întoarcă la El. Să fie pentru că Dumnezeu nu ne îndeplineşte cererile egoiste?

– Întregul sistem vestic de consum se bazează peegoism: „mă iubesc doar pe mine însumi”. Aceasta crează inimi împietrite, capabile doar de iubire de sine. Sistemul occidental, pe care România se pliază acum, e în întregime bazat pe sine. Ce înseamnă consumerismul? Auto-absolvire-de-păcate, auto-măgulire, iubire de sine. Deoarece cultura modernă este egoistă, este destructivă faţă de orice colectiv, familie, naţiune, şi desigur, faţă de Biserică, cel mai mare colectiv care se opune individualismului. Ca şi ţările vestice, România urmează acum un curs auto-destructiv, sinucidere spirituală, deci şi culturală.

– Ştiţi la ce mă gândesc? Această bunăstare adusă de tehnologie te poate face fericit într-un fel, dar nenatural, fiindcă te împinge spre egoism. Luptându-te pentru propriul interes, pentru propria reuşită, uiţi de cei din jur, în timp ce necazul te ţine într-o stare de veghe. Când eşti necăjit, îl vezi şi pe celălalt de lângă tine când e necăjit, dar când îţi merge bine nu-l mai vezi. Omul aleargă după plăcere dar totul este o iluzie. La un moment dat te plictiseşti de atâta alergătură şi vrei altceva (altă plăcere deşartă). De ce nu ne găsim fericirea/împlinirea în lucrurile care produc plăcere?

– Da, sunt de acord. Consumerismul este pur egoism. Totul a început prin conceptul american de „autoservire”. Cum rămâne cu „servitul” celorlalţi?

Astăzi, văd tineri care trăiesc într-o lume antisocială a lor, cu MP3-uri, cu laptopuri, cu Facebook, cu MySpace, asta personalizată, aia personalizată. Sunt izolaţi faţă de alţii, faţă de realitate, într-o lume virtuală, centrată pe sine. Al meu, al meu, al meu. Eu, eu, eu. Mie, mie, mie.

Insatisfacţia se datorează faptului că aceste lucruri aducătoare de plăcere funcţionează doar pe termen scurt. Ele satisfac trupul, simţurile şi mintea doar pentru o perioadă scurtă, dar nu pot face nimic pentru suflet, care numai el singur este nemuritor. Miezul societăţii moderne e axat pe furnizarea acestor plăceri pe termen scurt, de moment, pentru că este lipsit de suflet şi e muritor, efemer.

– Găsesc interesant, fascinant chiar, câte lucruri poţi învăţa prin interacţiunea cu animalele şi natura. Când plantezi o sămânţă şi o îngrijeşti să răsară, când hrăneşti animalele primind ca recunoştinţă blândeţea lor; florile, păsările, e ca şi cum „cineva” încearcă să ne trimită/înveţe un mesaj. Nu aţi crede? În timp ce o societate eminamente tehnologizată, refuză într-un fel această lecţie.

– Cine a plantat Edenul „în Est”? Dumnezeu. Ne amintim că Dumnezeu „se plimba prin Grădină în răcoarea zilei”. Deci fiecare îngrijire de creaţia lui Dumnezeu este, de fapt, o imitare a lui Dumnezeu, Tatăl cel iubitor. Omul ar face bine să gândească despre el că este mai degrabă un grădinar decât un tehnolog. Şi tehnologia este o imitare a lui Dumnezeu, dar imperfectă, defectuoasă, întotdeauna are un dezavantaj, un efect secundar. De ce? Pentru că Dumnezeu e bun, dar omul e păcătos, iar păcatul afectează şi se răspândeşte în tot ce face, crează, atinge.

Îmi aduce aminte când americanii au ajuns pe lună, primul lor proiect a fost să instaleze rachete acolo. De ce? La fel şi cu spaţiul, atât americanii cât şi sovieticii au avut proiecte pentru „sateliţi ucigaşi”, pentru „războiul stelelor”. Imediat cum ajunge omul undeva, face probleme, atât de inutile.

În zilele noastre, oamenii încep să revină la ideea de „protejare a naturii” de propria-i tehnologie. Dar chiar şi aşa, dacă privim atent, şi asta e dăunător, pentru că încearcă să protejeze mediul tot prin tehnologie. Spre exemplu, mi s-a spus că maşinile electrice sunt foarte periculoase, nu numai pentru că, desigur, trebuie să se alimenteze de la o sursă electrică, dar şi pentru că nu pot fi reciclate, bateriile lor fiind foarte dăunătoare mediului.

În general, acest ecologism nu este decât o venerare neopăgână a naturii. Cuvintele „mediu înconjurător” este total greşit, necreştinesc, pentru că este centrat pe om, pentru că vorbeşte doar de ce „înconjoară omul”. O mişcare ecologistă creştină ar vorbi despre îngrijirea „creaţiei lui Dumnezeu” nu despre „mediul înconjurător al omului”. Şi cu asta ne întoarcem la imaginea omului ca grădinar, în Grădina Domnului. Până nu vom face acest lucru, Dumnezeu nu va mai „păşi” niciodată printre noi.

Efemeritate sau eternitate, două principii care se exclud reciproc.

– Un mare teolog român (Dumitru Stăniloae) a spus că omul e împins spre patimi de frica morţii, dar paradoxal, în starea de după plăcerea aceasta trecătoare, el simte tocmai mirosul morţii, morţii spirituale, desigur.

– Ne temem de moarte fiindcă este un procesc nefiresc pentru noi. Dumnezeu nu ne-a creat pentru moarte, ci pentru viaţă; El e numit Creatorul, Dătătorul de viaţă. Moartea a venit în lume prin păcatul lui Adam (Romani 6, 23). Totuşi, până nu acceptăm realitatea căderii noastre, starea noastră păcătoasă, nu ne putem pocăi. Şi fără pocăinţă nu putem scăpa de moarte. Fugim de ea, prin afirmarea cărnii păcătoase, dar apoi ne dăm seama că aceasta este muritoare. Ne îmbogăţim material, dar nu găsim nici o fericire în materie, ba chiar regretăm trecutul, când nu eram bogaţi.

– Este foarte interesant faptul că nu putem dormi din cauza grijilor pământeşti, dar faptul că nu ne mântuim nu ne îngrijorează aşa de mult. Îmi amintesc nişte pasaje din Pateric:
„ – De ce eşti trist, avva?
– Încă mai mănânc”.
„ – De ce eşti trist, avva?
– Încă mai dorm.” Dar acum, indiferent de cât are, omul caută să adune şi mai mult. Unde-ţi este comoara, acolo ne este şi inima (Luca 12, 34) ?

– Ca oricare altă minciună, păcatul este un cerc vicios, ca un drog, o dependenţă. Odată ce pornim, vrem să continuăm. Putem întrerupe acest obicei numai prin căinţă, printr-o viaţă nouă, consacrată raiului. Cuvântul grec pentru pocăinţă este „metanoia”, care înseamnă „o shimbare a minţii”. Şi asta este ce trebuie să facem, să ne schimbăm mintea, să întoarcem spatele păcatului şi să ne iîntoarcem la casa Tatălui nostru.

– Am vorbit despre Scriptură şi despre prezent, să vorbim un pic de viitor. Omenirea a fost dintotdeauna interesată de cunoaşterea viitorului, de zilele din urmă… Acum, oamenii vorbesc numai despre asta, conspiraţii, sfârşitul lumii, otrăvuri, şi altele asemenea. Câteodată am impresia că ştim mai multe despre Apocalipsă decât Însuşi Dumnezeu, dar mai nimic despre Înviere. Ce impact poate avea această vedere îngustă şi negativistă asupra sufletelor noastre? Ce aduce sfârşitul, cum îl putem întârzia şi care ar fi atitudinea corectă pentru acest subiect?

– Nu recomand nimănui să citească Apocalipsa, singura carte profetică a Noului Testament. Să ne concentrăm pe cele patru Evanghelii, peEpistole şi Psalmi. Poate fi chiar periculos să citim Apocalipsa; sufletul tău trebuie să fie pregătit pentru asta. Toată această preocupare cu sfârşitul lumii poate fi negativă, cu pseudo-profeţiile, morbiditatea şi deznădejdea sa. Cum ai spus, Învierea e cea cu adevărat importantă.

Nu sfârşitul lumii ar trebui să ne preocupe, ci sfârşitul nostru, adică moartea şi judecata noastră. Hristos ne-a chemat să ne mântuim pe noi înşine. Nu suntem noi salvatorii lumii, El e singurul Salvator al lumii. Numai mântuindu-ne pe noi, putem ajuta efectiv şi pe alţii.

Toate speculaţiile despre sfârşit sunt zadarnice. Mântuitorul Însuşi spune că numai Tatăl ştie când vine sfârşitul (Matei 24, 36). Deci, dacă vreo fiinţă umană pretinde că ştie când va veni sfârşitul, este doar mândrie, aroganţă, minciună (iluzie), deoarece susţine că ştie mai multe decât Dumnezeu.

Putem amâna prin pocăinţă. Fiecare act spiritual înseamnă o prelungire cu încă o secundă a lumii, timp în plus pentru pocăinţă. Sfârşitul va veni atunci când nu va mai exista nici o faptă spirituală, cu alte cuvinte când lumea va fi moartă spiritual, ca pe vremea lui Noe.

Atitudinea firească este să ne preocupăm desprepropria moarte şi mântuire. N-ar trebuie să ne îngrijorăm prea tare, ştiind că Dumnezeu este dragoste. Dacă nu vom gândi aşa, ne va cuprinde deznădejdea.

Mereu atenţi la realitate, niciodată depăşiţi de ea. Necesitatea de a avea un suflet viu.

– Totuşi, părinte, trebuie să-i informăm pe cei din jur despre ce se petrece, pentru că după atâţia ani de îndoctrinare, suntem supuşi alteia, de acelaşi tip. Oamenii obişnuiţi nu ştiu asta pentru că în media nu se spune, iar mulţi nu au acces la internet, sau la o sursă de informaţii credibilă. Cred că este necesar să informăm aproapele pentru ca acesta să ia cea mai bună decizie, în cunoştinţă de cauză.

– Desigur că trebuie să fim conştienţi de ce se întâmplă în jurul nostru şi să spunem şi altora. Este absolut vital pentru că astăzi lumea este manipulată de forţele întunericului. Trebuie să creem o conştiinţă ortodoxă, o ortodoxie conştientă. „Iată, vă trimit în mijlocul lupilor;, fiţi, aşadar, înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii” (Matei 10, 16). Încă o dată, repet, nu suntem din lume, dar trăim în lume. Asta nu înseamnă că trăim într-un ghetou, trăim în realitate şi trebuie să ştim ce atitudine să avem în faţa realităţii. Asta înseamnă să fim „întelepţi ca şerpii”. Pe de altă parte, trebuie să ne străduim să ne menţinem „curaţi”, altfel spus „blânzi ca porumbeii”. Trebuie să ne păstrăm integritatea, dar trebuie, de asemenea, să cunoaştem natura firii umane şi duşmanii activi din lumea ce ne înconjoară. Dacă nu cunoaştem tactica duşmanului, cum vom rezista?

Astăzi, toată lumea încearcă să ne îndoctrineze, să ne spele creierul, iar acest lucru a fost mult mai rău pe timpul comuniştilor. Că aceştia s-au înşelat, este evident. Totuşi, lumea vestică este mult mai subtilă, iar ideologia sa, al ei „Sex in the city” este mult mai periculos. Comuniştii au fost neandertali. Cine mai foloseşte astăzi ciocanul şi secera? Acum avem maşini asistate de calculator şi tractoare ghidate prin satelit. Deci, Vestul, inclusiv UE, este foarte sofisticat şi din această cauză propaganda lor este mai puternică decât cea a naziştilor. Doctrina lumii occidentale este o formă de exaltare a păcatului. Spune: „hai, fă-o, dacă te vei simţi bine”. Când realizăm consecinţele, este deja prea târziu, suntem deja dependenţi. Dacă UE ar face un târg, oferindu-ne o sumă considerabilă de banipentru a ne vinde sufletele, am zice nu. Dar trebuie să ştim natura târgului, uneori poate fineutru spiritual, atunci şi numai atunci, putem accepta.

Trebuie să fim vigilenţi, ne îndreptăm spre sfârşit. Evident, cu fiecare secundă care trece, suntem mai aproape, dar asta nu trebuie să devină o obsesie.

– Vorbind despre vederi înguste şi gândire protestantă, am întâlnit clerici sau monahi respectabili care clasifică totul după standarde definite de ei, care fac din regulă scop. Nu vorbesc despre interpretări dogmatice personale, mă refer la faptul că gândesc după tipare şi litere (litera omoară, Duhul eliberează (II Corinteni 3, 6). Care este graniţa dintre literă şi duh, cum spune Sf. Ap. Pavel în Epistola sa?

– Nu trebuie să fim ca fariseii, care fac idoli din reguli (să nu vindeci sâmbăta, altfel spus, să nu faci bine sâmbăta). Dacă sufletele noastre sunt vii spiritual, atunci vom şti ce să facem. Trebuie să ne întrebăm mereu, în ce constă binele cel mai mare – urmarea în literă sau în duh? Desigur, de cele mai multe ori coincid, dar nu întotdeauna. Fiecare suflet are nevoie de doza potrivită de medicament spiritual, la timpul cuvenit.

De exemplu, vă pot spune despre o tânără, foarte zeloasă, dar nu după discernământ, care postea excesiv, mândrindu-se cu asta. A ajuns la mine foarte bolnavă trupeşte. I-am dat un canon să nu postească Postul Paştilor decât în Săptămâna Mare. Într-adevăr, i-am recomandat să mânănce cât poate, pentru a-şi restabili sănătatea. Pentru asta voi da răspuns în Ziua Judecăţii. Mai târziu mi-a telefonat medicul ei de familie şi mi-a mulţumit, zicând că „am salvat-o”, pentru că se îmbolnăvise foarte grav. Deci care a fost binele cel mai mare?

Despre naţiune. Diversitate în unitate. Sfinţii sunt mereu alături.

– Părinte, în final, aş vrea să vorbiţi despre semnificaţia naţiunii, nu politic, ci după contextul desprins din Facere. De ce sunt aşa de multe naţiuni? Au ele un rol istoric? Contează trecutul unui neam, recunoştinţa faţă de strămoşi? Vor fi naţiunile judecate?

– Dumnezeu a împrăştiat oamenii pe întreg pământul, după dărâmarea turnului Babel. Deci, multe limbi şi neamuri au apărut atunci. Unitatea unei naţii nu stă în construirea unui turn Babel la Bruxelles sau Washington, ci în Duhul Sfânt de la Rusalii. Aceasta este unitatea spirituală ce permite diversitatea, în timp ce actuala unitate impusă politic, globalismul nu are alt scop decât de a distruge diversitatea şi a ne nivela pe toţi.

Trebuie să ne iubim ţara în care a rânduit Dumnezeu să ne naştem, fiindcă Dumnezeu i-a dat frumuseţea naturii şi a permis frumuseţii făcute de om să apară. Această dragoste se cheamă patriotism, care diferă readical de naţionalism. Patriotismul înseamnă iubirea propriei ţări, nu a statului sau guvernului, deci a politicii. Mai mult, patriotismul presupune şiiubirea altor ţări, fiind şi acestea create de Dumnezeu. Cine iubeşte frumuseţile pe care Dumnezeu le-a lăsatîn ţara sa, ştie să aprecieze şi frumuseţile pe care Dumnezeu le-a dat altor ţări. Ori naţionalismul n-are nimic de-a face cu Dumnezeu, totul se rezumă la mândrie statală şi ură faţă de alte neamuri. Acesta este un păcat, aşa cum am putut vedea că a fost şi nazismul.

Fiecare naţiunue are rolul ei în lume, în istorie, pe care îl vom înţelege desluşit la sfârşitul vremurilor, aşa cum vom afla şi reuşita sau nereuşita împlinirii acestui scop, a voii lui Dumnezeu în istorie, dacă a rămas fidelă moştenirii bune a trecutului, celor mai bune împliniri ale strămoşilor. Fiecare ţară are un înger păzitor şi fiecare ţară, prin cetăţenii săi, va fi judecată la sfârşit.

– Vorbiţi-ne de trecutul Angliei, despre sfinţii englezi…

– Întâi, nu putem separa Anglia de celelalte ţări vest-europene (prin vest-europene vreau să spun toate acele ţări care au trecut prin Evul Mediu, iar mai apoi prin mediul catolic şi protestant modern. În acest sens spiritual, Europa de Vest include, de exemplu, Ungaria şi Polonia).

Toate ţările vestice poate fi spus că trăiesc într-un stadiu de uitare, în ţara nepăsării, cum spune psalmistul. Acesta este tărâmul dezrădăcinării şi deci, al neliniştirii. Cei care-şi uită trecutul, copilăria, părinţii, strămoşii, sunt cei care trăiesc într-o stare de isterie. Iar în ce priveşte Europa de Vest, ne putem întreba ce ştie ea despre sfinţii săi, despre strămoşii îndepărtaţi care au trăit pentru Hristos? Aproape nimic. Europa de Vest şi-a îngropat trecutul, trăind dezrădăcinat, în aer. Dar va veni ziua, şi acum a sosit, când Europei i se va aminti de trecutul ei şi atunci va avea posibilitatea alegerii, să se întoarcă precum un fiu rătăcitor ce este, ori să renunţe complet la creştinismul său.

În cazul Angliei, mai ales, de asemenea şi-a părăsit sfinţii, de 1000 de ani, când a părăsit comuniunea cu Biserica Ortodoxă Universală. Sfinţii Angliei sunt tot aici, numai că sunt ignoraţi, dispreţuiţi, batjocuriţi de aproape toată Anglia modernă, şi nu uitaţi că „Anglia modernă” are aproape 1000 de ani.

Decât să vorbesc despre sfinţii Angliei, mai degrabă v-aş prezenta un singur exemplu. Acum trei luni m-am aflat într-o biserică străveche din Anglia, într-un loc numit Dorchester. Moaştele sfântului local, Sf. Birinus, care a trăit în secolul VII, sunt îngropate sub podeaua bisericii (iată cum dezonorează protestanţii sfinţii). Nimeni nu ştie exact unde anume se află îngropat, dar noaptea, localnicii îl pot auzi pe sfânt ieşind din mormânt şi mergând prin biserică. Şi aşa este, sfinţii nu ne părăsesc, noi îi părăsim. Dumnezeu nu ne părăseşte, noi Îl părăsim. Tâlcuiesc această întâmplare cu Sf. Birinus ca fiind de pază, patrulând, ca alţi sfinţi ai Angliei, încă rugându-se pentru moştenirea sa, pentru mica turmă de ortodocşi care a mai rămas pe aceste meleaguri.

– Iubite Părinte, mulţumesc pentru aceste rânduri frumoase. Sunt sigur că acest nou interviu va fi apreciat cel puţin ca primul. Urări de bine din România!

– Dumnezeu să binecuvâteze ţinutul românesc. Vă rog să vă amintiţi şi de mine, păcătosul, în rugăciunile voastre, în faţa candelelor din bisericile şi mănăstirile voastre, astfel încât Dumnezeu să aibă milă de mine şi de noi toţi, cei de aici.

Martie 26, 2011 - Posted by | INTERVIURI, ORTODOXIE | , , , , , ,

Sorry, the comment form is closed at this time.

%d blogeri au apreciat asta: