un blogger SCEPTIK

un blog sceptic

LITURGICA – EPISODUL 10 (EPICLEZA)

Preotul continuă să se roage în taină: „Adu-cându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de-a treia zi, de suirea la ceruri, de şederea cea de-a dreapta şi de cea de-a doua şi iarăşi slăvită, venire”. După ce a rostit acestea în taină, înalţă glas mare, zicând: „Ale Tale, dintru ale Tale, Ţie Ţi-aducem de toate şi pentru toate”. Punând deoparte ripida, diaconul ridică Sfântul Disc şi Sfântul Potir; altarul nu mai este acum foişorul cinei celei de taină, prestolul nu mai este masa; el a devenit acum jertfelnicul pe care se aduce înfricoşătoarea jertfă pentru întreaga lume, Golgota pe care s-a săvârşit dumnezeiasca Jertfă. Este clipa aducerii jertfei şi a rememorării jertfei Creatorului. Oamenii se înclină în faţa puterii pământeşti; arată cinstire, respect, supunere şi unora dintre ei, dar jertfă aduc numai Creatorului. Aducerea de jertfă nu a încetat, de la facerea lumii; şi sub orice formă s-ar fi făcut, era cerută nu jertfa în sine, ci duhul de umilinţă cu care era adusă. De aceea, tu, cel ce te afli acum de faţă, adu-ţi aminte că, în această clipă, preotul, având aţintiţi ochii minţii spre cele de departe, lepădând toată grija şi tot gândul lumesc, este asemenea lui Avraam, care, urcându-se pe munte spre a aduce jertfă, şi-a lăsat jos şi soţia, şi robul, şi asinul, luând cu sine numai lemnele amarnicei mărturisiri a păcatelor, pentru a le arde cu focul căinţei, nimicind cu focul şi cu paloşul duhului orice dorinţă de acaparare şi de agonisire de bunuri pământeşti. Dar ce pot oare însemna, în faţa lui Dumnezeu, toate jertfele noastre […]. Pătrunşi de conştiinţa profundă că nu există nimic pe pământ care să merite a deveni jertfă adusă lui Dumnezeu, cei de faţă îşi îndreaptă gândul către Potirul de pe prestol, pe care slujitorul altarului, în clipa când îl ridică, exclamă, din adâncul inimii: „Ale Taie, dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate!”. Adunarea credincioşilor cîntă: „Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Ţie îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeului nostru.”

Acum este momentul suprem al întregii Liturghii: prefacerea pâinii în Sfântul Trup şi a vinului în Sfântul Sânge al Domnului. în altar are loc întreita invocare a Sfântului Duh peste Sfintele Daruri; a acelui Sfânt Duh prin Care s-a săvârşit întruparea lui Hristos din Fecioară, moartea Sa, învierea Sa şi fără de Care pâinea şi vinul nu se pot preschimba în trupul şi sângele lui Hristos.

Plecându-şi genunchii înaintea Sfântului Prestol, preotul şi diaconul bat trei metanii, spunând în taină: „Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie”. Şi fiecare, după acestea, zice în taină stihul: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele”. Şi repetă a doua oară: „Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie”. După care zic stihul: „Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine”. Pentru a treia oară este rostită invocarea: „Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie”. Plecându-şi capul, diaconul arată cu orarul Sfânta Pâine, zicând în şoaptă: „Binecuvântează, stăpâne, Sfânta Pâine!”. Iar preotul face de trei ori asupra ei semnul Sfintei Cruci, zicând: „Fă pâinea aceasta cinstit Trupul Hristosului Tău”. Diaconul zice „Amin”. Şi pâinea s-a şi prefăcut în trupul lui Hristos. în tăcere, diaconul arată cu orarul Sfântul Potir, zicând în sine: „Binecuvântează, stăpâne, Sfântul Potir”. Binecuvântând, preotul zice: „Iar ceea ce este în potirul acesta, cinstit sângele Hristosului Tău”. Diaconul cuvântează „Amin”. Şi arătând amândouă sfintele, zice: „Binecuvântea-ză-le, părinte, pe amândouă”. „Binecuvântând, preotul rosteşte: „Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt”. Diaconul zice de trei ori „Amin”, pe prestol aflându-se acum chiar trupul şi sângele Domnului. Prefacerea s-a săvârşit! Cuvântul a chemat veşnicul Cuvânt. Preotul, folosind în loc de sabie cuvântul, a săvârşit jertfa nesânge-roasă. Oricine ar fi el preotul, Petru sau Ioan, în persoana sa însuşi veşnicul Arhiereu a săvârşit această jertfă şi o săvârşeşte veşnic, prin preoţi, după cum, potrivit cuvântului „Să se facă lumină”, lumina luminează veşnic şi după cum după cuvântul „să dea pământul din sine verdeaţă, iarbă cu sămânţă într-însa”, pământul dă din sine veşnic. Pe Sfânta Masă nu se află acum un chip, o arătare, ci însuşi trupul Domnului – acel trup care a pătimit pe pământ, a îndurat defăimări, a fost scuipat, răstignit, îngropat, a înviat şi S-a înălţat la ceruri, împreună cu Domnul şi sade de-a dreapta Tatălui. El păstrează aspectul de pâine, numai pentru a putea fi dat hrană oamenilor şi fiindcă însuşi Domnul a spus: „Eu sunt pâinea”.

În acest moment, dangătul clopotului din clopotniţa bisericii vesteşte marea clipă, pentru ca omul, oriunde s-ar afla atunci, sau stând acasă, sau ocupat cu vreo treabă, sau pe patul de suferinţă, sau între zidurile unei închisori -într-un cuvânt, oriunde ar fi – să poată înălţa de-acolo rugăciune şi în numele său, în această înfricoşătoare clipă. Toţi să cadă la pământ în faţa trupului şi sângelui Domnului, implo-rându-l pe Domnul cu cuvintele tâlharului: „Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta”.

Înclinându-şi capul către preot, diaconul rosteşte: „Pomeneşte-mă, părinte sfinte!”. Preotul îi răspunde: „Pomenească-te pe tine Domnul Dumnezeu, întru împărăţia Sa, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Preotul începe o pomenire de obşte înaintea Domnului: a întregii Biserici, a celei triumfătoare şi a celei luptătoare, în aceeaşi ordine în care s-a făcut pomenirea de la proscomidie, începând cu Preasfânta, Preacurata Maică a Domnului, pe care o va ferici îndată toată adunarea credincioşilor, împreună cu slujitorii, printr-o cântare de laudă, ca apărătoare a neamului omenesc, singura care s-a învrednicit, pentru înalta Sa smerenie, a-L avea în sine pe Dumnezeu, pentru ca fiecare, în această clipă, să înţeleagă că virtutea virtuţilor este smerenia şi că în inima celui smerit Se întruchipează Dumnezeu. După Maica Domnului sunt pomeniţi proorocii, apostolii, părinţii Bisericii, în aceeaşi ordine în care au fost scoase pentru ei părticele la proscomidie. Apoi, toţi cei adormiţi, al căror pomelnic îl citeşte diaconul; pe urmă cei vii, începând cu cei cărora le revin cele mai de seamă şi mai grele îndatoriri, drept învăţând cuvântul adevărului, stăpânirea bisericească şi cea mireană, începând cu suveranul, pentru ca să-i stea Domnul în ajutor, în greaua-i misiune, către toată fapta cea bună şi pentru ca, în unire, întreaga ocâr-muire a ţării, civilă şi militară, să-şi facă datoria cu cinste, „pentru ca şi noi, întru liniştea lor, viaţă paşnică şi netulburată să trăim, în toată cucernicia şi curăţia”. Preotul se roagă şi pentru creştinii ce stau înainte, pentru ca milostivul Dumnezeu să-şi aducă aminte de ei, să trimită asupra lor milele Sale, gândurile bune să li se împlinească, căsniciile să şi le ţină în armonie şi pace, pe copii să-i înveţe, pe tineri să-i îndrume, pe bătrâni să-i susţină, pe cei smintiţi la minte să-i liniştească, pe cei dezbinaţi să-i împace, pe cei ispitiţi să-i îndrepte şi să-i adune în Sfânta Sa sobornicească şi apostolească Biserică. Preotul se roagă acum cu smerenie pentru toţi creştinii, oriunde s-ar afla, în călătorie, pe drum, pe mare, pentru cei aflaţi în suferinţă sau în temniţă, în mine, în măruntaiele pământului. Pentru toţi, până la unul, se roagă Biserica în aceste momente şi fiecare dintre cei prezenţi, în afară de obşteasca rugăciune pentru toţi, se roagă pentru ai săi, pentru cei ce-i sunt aproape de inimă, pomenindu-i în faţa trupului şi sângelui Domnului. Din altar, preotul înalţă glas puternic: „Şi ne dă nouă, cu o gură şi cu o inimă a slăvi şi a cânta preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.

Poporul răspunde cu un afirmativ: „Amin”. Iar preotul glăsuieşte după cum urmează: „Şi să fie milele marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu voi cu toţi”. I se răspunde „Şi cu Duhul tău!”. Şi cu aceasta iau sfârşit rugăciunile pentru toţi cei ce alcătuiesc Biserica lui Hristos, săvârşite în faţa însuşi trupului şi însuşi sângelui lui Hristos.

NV GOGOL, Meditatii la Dumnezeiasca Liturghie, ed. Anastasia , Bucuresti

Martie 6, 2008 - Posted by | ORTODOXIE | , ,

Sorry, the comment form is closed at this time.

%d blogeri au apreciat asta: