ALTE MOTIVE, LAMURIRI, PRECIZARI

In primul mileniu, nemultumirile mirenilor erau exprimate chiar si cu „execes de zel” si cu atitudini pline de verva si hotarare, care semanau a „tulburare”, dar care se dovedeau pana la urma ca o reactie normala si necesara!

Asa s-au manifestat oamenii cand a fost exilat Sf. Ioan Hrisostom, sau cand a fost exilat Sf. Atanasie cel Mare! Poporul a reactionat si a luat atitudine!

Si, la fel, pe vremea marilor dispute hristologice si soteriologice de pe vremea Sf. Maxim Marturisitorul, poporul simplu a „protestat”, „vociferat” si dezaprobat atitudinea conciliatorie (fata de ereticii monotelisti) atat a Scaunului Imperial de la Constantinopol, cat si a Scaunului Patriarhiei Ecumenice!

Sf. Maxim a fost „un incitator” si un „instigator” la „nesupunere”, si la „impotrivire” fata de erezia, lasitatea si anormalitatea care infasurasera atat scaunul imperial cat si cel patriarhal!

Credem ca si azi a-i urma pe Sfintii Parinti, precum Sf. Maxim Marturisitorul, chiar si in felul de purtare si vietuire si mai ales de MARTURISIRE PUBLICA A ORTODOXIEI, de manifestarea a unei atitudini demne fata de insititutiile …”tot mai putin demne de respect”, fie ele si eclesiastice, este un lucru bun, caci Sf. AP. Pavel ne spune in Epistola catre Evrei, cam asa: „Aduceti-va aminte de mai-marii vostri, care v-au grait voua Cuvantul lui Dumnezeu; priviti cu luare aminte cum si-au incheiat viata si URMATI-LE credinta” (cf. EVREI, cap.13, vers.7).

Daca „mai-marii” nostri de acum, NU VOR sa mai ia aminte la MAI MARII CRESTINISMULUI si ai ORTODOXIEI din vecurile trecute, atunci SA NU NE PIERDEM MACAR noi, simplii mireni, CINSTEA ACEASTA de a calca pe urmele SFINTILOR PARINTI!

GHEORGHE VELEA, OASTEA DOMNULUI

+++

O INTAMPLARE POVESTITA SI TALCUITA DE PARINTELE PAISIE AGHIORITUL

În viaţa Sfintei Teodosia aflăm alte amănunte despre această întâmplare: „Pe acel chip al Mântuitorului patriarhul Anastasie vrând să-l lepede la pământ şi să-l dea focului, ca un luptător de icoane ce era, a trimis ostaşi cu tesle la acel lucru; şi, când un ostaş oarecare cu dregătoria spătar s-a suit cu tesla pe scară spre a lua chipul lui Hristos şi a îndeplini lucrul său cel potrivnic lui Dumnezeu, atunci l-au văzut nişte femei dreptcredincioase, care se întâmplaseră acolo, între acelea fiind şi Cuvioasa Teodosia. Acelea s-au aprins cu râvnă după icoana lui Hristos, îndemnate fiind de Cuvioasa Teodosia, care avea mai multă râvnă şi osârdie spre Domnul şi, fiind insuflate de sfătuirile cele de Dumnezeu şi pline de vitejeasca îndrăzneală către Dumnezeu, au alergat la scară, au răsturnat-o la pământ împreună cu ostaşul acela, care căzând de sus, a fost ucis, iar ele, trăgându-l şi bătându-l, îl batjocoreau pentru acea nelegiuire. Apoi, ducându-se cu sârguinţă la patriarhul Anastasie, îl defăimau pentru păgânătatea lui şi îl ocărau cu vorbe ce i se cuveneau, numindu-l lup răpitor, eretic şi vrăjmaş al Bisericii lui Hristos, aruncând astfel cu pietre asupra lui. Deci, patriarhul Anastasie, umplându-se de ruşine şi temându-se ca să nu se scoale cu mare tulburare poporul întreg contra lui, a alergat la împărat şi i-a spus de necinstea cu care l-au înconjurat acele femei şi de uciderea spătarului lângă porţile cele de aramă. Din această pricină, împăratul s-a umplut de mânie şi de iuţime contra dreptcredincioaselor. Deci, a trimis îndată pe ostaşii săi cu săbiile scoase, ca să răzbune necinstea adusă patriarhului şi pentru moartea spătarului” [102; 471]. După câteva zile, Sfânta Teodosia a primit moarte mucenicească… A intrat în Împărăţia Cerurilor. Iar ceilalţi mucenici– Iulian, Mavrichie şi cei dimpreună cu ei – i-au călcat pe urme… (Pentru cei care nu cunosc suficient de bine învăţătura creştină, trebuie făcută o precizare: îndemnându-ne să luăm pildă de la cei zece mucenici iconoduli, Avva Paisie Aghioritul nu recomandă uciderea spătarilor contemporani care vor să dea jos icoanele lui Hristos la porunca mai marilor zilei. Mucenicii nu au vrut să îl omoare pe spătar, ci să îl împiedice să dea jos icoana. Învăţătura creştină e cea a iubirii, şi nu a crimei).

Părintele Paisie observă însă cu tristeţe moliciunea care îi caracterizează pe cei mai mulţi dintre creştinii de astăzi: „Dacă noi, `cei plini de discernământ` şi `cunoscători`, am fi trăit pe atunci, am fi spus celor zece mucenici: «În felul acesta nu acţionaţi duhovniceşte. Mai bine nu-l băgaţi în seamă pe spătar, care urcă să dea jos icoana lui Hristos, iar când se va schimba situaţia, vom pune în locul ei altă icoană, şi, desigur, una mai bizantină». Acest lucru este înfricoşător! Căderea, laşitatea şi aranjarea noastră le prezentăm ca pe o înfruntare mai duhovnicească” [42; 287]. Avva Paisie are dreptate: dacă ar fi trăit atunci, marea majoritate a creştinilor de astăzi ar fi fost de părere că spătarul trebuia lăsat să îşi facă datoria de serviciu, ascultând porunca împăratului şi a patriarhului iconoclast. Ne dăm seama de asta văzându-i pe mulţi cum asistă indiferenţi la apostazia contemporană, fără să se gândească să îi stea împotrivă. Spiritul acesta: „Lasă, că răul va trece şi dacă noi vom sta cu mâinile în sân”, arată însă o înţelegere greşită a lucrării lui Dumnezeu în istorie: noi nu suntem nişte piese de şah cu care se joacă Făcătorul lumii sau puterile cereşti. Noi suntem fiinţe libere, avem libertatea de a alege între bine şi rău. Şi, dacă nu simţim nevoia să ne opunem răului, înseamnă că am pactizat deja cu el, fără să ne dăm seama.Lumea merge din rău în mai rău, şi sunt din ce în ce mai puţine glasuri care să răsune laolaltă împotrivă… Nu este nevoie însă să aşteptăm mitinguri de amploare – cum au fost cele din Grecia când s-a pus problema modificării buletinelor şi zeci şi zeci de mii de oameni au ieşit în stradă, alături de păstorii lor. Părintele Gheorghe Metallinos, unul dintre cei mai mari teologi ai vremurilor noastre, arăta că mărturisirea jertfelnică a lui Hristos trebuie făcută de fiecare creştin în parte, că „mărturisirile individuale sunt cea mai teribilă împotrivire, deoarece presupun gândire obştească şi unitate a inimilor. Prin urmare refuzul, întru Hristos, al supunerii faţă de unele hotărâri îndreptate împotriva lui Dumnezeu, ca de pildă cele din perioada prigoanelor, constituie cea mai explozivă împotrivire. Să nu uităm că întotdeauna creştinii se împotrivesc cu Crucea, iar nu prin mijloace lumeşti. Reamintesc exemplul Sfântului Ioan Botezătorul. Protestul său împotriva nelegiuitului Irod a fost făcut în mod public, însă nu organizând «miting». Nu a organizat un protest de masă, adunări.

Martiriul şi mărturisirea sunt, prin urmare, de trebuinţă din partea fiecăruia dintre noi, individual. Şi acesta este cel mai straşnic cataclism, deoarece se face de către mulţi, deşi individual, şi generează un protest obştesc. Iar Cezarul de aceasta se temea, mai tare decât de mitinguri de protest” [77; 94]. Se poate afirma chiar că mitingurile de protest ale creştinilor faţă de hotărârile apostaţilor zilei se pot întoarce împotriva Bisericii. Diavolul, Marele manipulator, poate întoarce repede inimile cele slabe ale celor care şi-au găsit puterea mărturiei numai în numărul mare al însoţitorilor. Când se pune problema suferinţei, mulţi dintre manifestanţi sunt gata să o rupă la fugă… E uşor să scandezi lozinci, e uşor să porţi icoane, dar e greu să suferi… Sfântul Teodor Studitul, în plină prigoană iconoclastă, scria: „Cel care nu e gata de bătaie, [acela] nu se luptă pentru Hristos, nu poate să fie creştin” [83; 86]. „Să nu tăcem, ca să nu ne facem strigare a Sodomei; să nu cruţăm cele de jos, ca să nu pierdem cele de sus; să nu punem piatră de poticnire Bisericii lui Dumnezeu, care poate fi limitată chiar şi la trei ortodocşi, după sfinţi, ca să nu fim osândiţi de hotărârea Domnului” [83; 43].

HRISTOFOR, PENTRU BLOGUL SAU

+++

“Oamenii nu-şi dau seama că preţul compromisului e riscul de a-ţi asuma iadul”.

Acestea sunt cuvintele Parintelui Arsenie Papacioc, cuvinte care ar trebui sa ne puna pe ganduri pe fiecare dintre noi. La fel si exemplul lui de traire ortodoxa ar trebui urmat. Este un exemplu viu pt noi,traieste impreuna cu noi aceste vremuri tulburi si are curaj sa iasa si sa ne indrume. Cat de frumos si de clar ne spune: “Nu apărăm un cozonac frumos de Paşte. Apărăm adevărul, care reprezintă Biserica şi veşnicia, Creatorul! Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Apărăm adevărul”.

“Nu ştiu ce va fi, dar adevărul trebuie apărat cu orice chip. Pentru că tu, apărându-l, toate cerurile ştiu, toată Împărăţia de sus ştie că tu ai apărat adevărul, şi nu te lasă. Da, Dumnezeu dă harul, dar nu le dă la milogi, le dă la eroi.

Păstrează-ţi mai departe poziţia, că nu mai contează viaţa. Nu vezi cum se pune problema? „Domne’, ori te omor, ori te dau afară…” Dă-mă afară! Că tu ai ieşit ca un prost din ordinea cerească, nu eu! Ce mai contează viaţa?”

“Eu, peste câţiva ani împlinesc o sută. Ce-ar fi să mă vând ca un prost, acuma, de frica unei săbii? Nu, domne’! Nu!”

Cu adevarat viata lui se aseamana unei lumanari: se jertfeste pe sine pt a ne lumina pe noi. Dar daca vom ramane in dormitare si in ignoranta pt a ne fi mai usor si mai bine, este doar alegerea noastra… Insa la Judecata nu vom putea spune ca nu am stiut, pentru ca nu ne-a spus nimeni…

MIOARA, COMENTARIU PE BLOGUL RAZBOI INTRU CUVANT