MARY MAGDALENE McCANN – O NOUA VIATA

Dacã cineva mi-ar fi spus acum cinci ani cã viata mea va fi în mod profund schimbatã de fiintele unui loc si ale unei culturi atât de îndepãrtate de sofisticatul, tehnologizatul si progresivistul mod de viatã american, fiinte dintr-un loc total nefamiliar mie, dar îmbrãtisând secole de istorie, as fi respins aceastã posibilitate, ca pe un non-sens. De altfel, eram foarte constientã de diferitele influente exercitate asupra vietii mele; ele erau, asa credeam eu, în special cele de aici si de acum, cu urmãri imediate si vizibile. Atunci, prin harul Domnului, un glas s-a auzit din înalt si, în marea tapiserie lucratã de Creator, firul meu s-a întretesut cu firul incandescent numit România.

La vremea când miracolul a avut loc, nu am realizat imediat chemarea: la început, urechile mele n-au putut sã audã… Misterioase sunt cãile Domnului! Pânã în acel moment din viata mea, dupã lungi ani de frustrare spiritualã, fusesem sigurã cã eram, în cele din urmã, pe adevãratul meu drum. În pragul vârstei de 40 de ani, începusem sã cred cã, în aceste zile si în acest secol, nu mai este posibilã existenta unei traditii religioase pure. Am fost crescutã în traditia protestantã, ca prezbiterianã. Încercasem sincer în prima tinerete, dar si mai târziu, dupã 30 de ani, sã aflu întelesul real al învãtãturilor acestei biserici, dar nu reusisem sã-1 gãsesc. Asa cã am început sã-mi caut hrana spiritualã în altã parte. Totusi, credeam cã ar fi posibil, chiar si-ntr-o vreme „fãrã Dumnezeu” ca a noastrã, sã se facã o artã sacrã, iar sufletul umanitãtii sã strãluceascã, în ciuda întunecãrii orizontului, pentru sãrmanii descendenti ai lui Adam. M-am strãduit din rãsputeri sã-mi aduc modesta mea contributie la înãltarea sufletului omenesc.

Ca artistã de teatru, am hotãrât sã ofer productii spirituale oamenilor frãmântati de întrebãri reale si însetati de adevãr. Am pus în scenã o piesã într-un act, mai putin cunoscutã, a poetului irlandez Yeats, intitulatã Învierea, în turneul cu acest spectacol, la festivalul de teatru din Edinburgh, Scotia, am vãzut, în interpretarea unei companii de teatru românesti, ceea ce eu cãutasem dintotdeauna: o sacralizare a artei teatrale. Talentatul regizor român Andrei Serban a conceput si-a realizat, cu trupa Teatrului National din Bucuresti, acea Trilogie anticã, dupã Medeea, Troienele si Electra. Experienta exceptionalã la care am putut lua parte, ca spectator la aceastã piesã, a însemnat o cotiturã în viata mea. Mi s-a deschis atunci o poartã necunoscutã mie; mã simteam de-acum pregãtitã, parcã, sã întâlnesc ceva si mai mare, ceva si mai înalt decât teatrul sacru: Biserica.

La întâlnirea pe care am avut-o, dupã spectacol, cu artistii români, am încercat cu insistentã sã aflu cum de a fost posibil ca ei sã realizeze o creatie teatralã atât de neobisnuitã; ce au ei – sau ce stiu ei – pe care noi, aici în Vest, nu-l avem si nu-l stim? Nimeni n-a dat un rãspuns întrebãrilor mele repetate. Unul dintre acesti strãluciti actori de teatru, Claudiu Bleont, a auzit întrebarea mea mai adâncã, întrebare pe care nici nu stiam mãcar cã mi-o puneam. M-a auzit întrebând: „Unde sã gãsesc oare Biserica cea adevãratã?”. Acea Bisericã pe care o cãutasem cu disperare dintotdeauna, de copil încã, aceea pe care inima mea o presimtea cã trebuie sã existe pe undeva, în vreun fel! Poate numai înlãuntrul nostru! Claudiu Bleont mi-a spus emfatic: „Oricât de multi oameni ai întreba, de oricât de multe ori ai întreba, nu vei primi un rãspuns în cuvinte”. Apoi a continuat, pe un ton categoric: „Trebuie sã vii în România! Atunci ai sã întelegi!”, îmi amintesc exact ce am gândit atunci: „Pãi sigur, ce sã zic, iatã-mã pe mine, o femeie fãrã bãrbat si cu doi copii mici, strãduindu-mã din rãsputeri sã supravietuiesc la New York, iar tu-mi spui mie sã vin în România!”…

Incredibil, dar m-am urcat în avion! În primele douã zile petrecute la Bucuresti, am vãzut repetitiile la o minunatã punere în scenã a piesei Romeo si Julieta, la Teatrul National, în regia talentatei Beatrice Bleont, sotia lui Claudiu. Încã o datã, munca lor avea un nivel înalt, mai înalt decât tot ceea ce vãzusem în alte pãrti. Mi-am muscat limba din nou, dorind sã întreb si sã aflu cum de era posibilã o artã de acest calibru.

A treia zi, m-am dus cu masina de la Bucuresti pânã la trecãtorile muntoase din Nord, strãbãtând orase cenusii, cu blocuri de locuit din beton, aproape ruinate, pe drumuri nepavate, alãturi de cãrute trase de cai, cu tãrani si cu familiile lor. În cele din urmã, am ajuns la locurile unde întrebãrile mele aveau sã primeascã rãspunsurile fãrã cuvinte… Eram în lumea mãnãstirilor crestine ortodoxe ale Moldovei si Bucovinei. Stând tãcutã în umbra adâncã a Mãnãstirii Vãratec, genunchii mei s-au îndoit instinctiv si m-am trezit îngenuncheatã pe acel pãmânt binecuvântat. Pe obraji îmi curgeau lacrimile. Dupã încã cinci zile, totul în mine a început sã se schimbe. Stând în fata icoanelor Maicii Domnului, vechi de secole, am vãrsat lacrimi care erau în mine de zeci de ani. Niciodatã nu mai plânsesem. Nici nu stiam cã pot plânge… Simteam cum mi se frânge cosul pieptului ori de câte ori cãutam sã pãtrund întelesul acelor mãnãstiri pictate; inima mea îsi depãsea limitele, revãrsându-se în afarã. Pricina era puterea învãtãturilor lui Hristos revelate în frescele care acopereau fiecare centimetru pãtrat din peretii bisericilor, atât în interior, cât si în exterior. Si mi-a fost dat sã înteleg! Nu teatrul era ceea ce cãutam, ci acel ceva din care arta sacrã nu-i decât o rãsfrângere: învãtãturile originare ale lui Hristos, ale Dumnezeului Cel Viu, intacte, chiar în epoca noastrã coruptã; acestea erau cele cãtre care fusesem adusã, în liniste si scãldatã de rugãciunile reverberate ale miilor si miilor de fiinte care îsi închinaserã – si continuau sã-si închine – vietile lor acestei înalte chemãri care este trãirea monasticã, am fost primitã înapoi, în turmã, cu prisos de bucurie. Cãlãtoria mea era totusi departe de a fi împlinitã. Fusesem doar pusã pe cale. A trebuit s-o iau ca pe un dar binecuvântat.

M-am întors, de atunci, de douã ori în România: prima oarã, ca sã-mi botez ortodox fiica, avându-i ca nasi pe Beatrice si Claudiu; a doua oarã, mai recent, cu fiul meu, care si el a ales sã se converteascã si sã se boteze ortodox. Acum eu sunt ortodoxã si am fost binecuvântatã sã-mi gãsesc o bisericã adevãratã în New York – casã pentru familia mea – având un cãlugãr român de la Putna, preotul fiind el însusi de sânge românesc si cu multi enoriasi români, în recenta cãlãtorie a preotilor bisericii noastre în România, s-au legat frumoase prietenii cu numerosi monahi români. De asemenea, în vizita pe care eu si fiul meu am fãcut-o, am fost primiti cu multã cãldurã, generozitate si dragoste de cãtre cãlugãrii si cãlugãritele cu care am avut prilejul sã ne întâlnim.

Sunt multe cãi prin care noi, americanii, am putea rãspunde dragostei lui Dumnezeu, cãi ce ne-au fost constant arãtate, prin intermediul celor care si-au dedicat lucrarea lor de o viatã auto-purificãrii si ajutorãrii altor fiinte umane. Desigur, le-ar fi si lor de ajutor dacã noi am deveni constienti si recunoscãtori fatã de neprecupetita lor strãdanie în slujba lui Dumnezeu si a semenilor, fiind noi însine inclusi în aceastã strãdanie. Monahii români au fost profund impresionati auzind cum credinta ortodoxã devine cunoscutã multor neortodocsi din America. Ei au fost si mai surprinsi sã afle cã unii dintre noi doresc din toatã inima sã-i ajute în lucrarea duhovniceascã desfãsuratã în mãnãstirile din România. Desigur, rugãciunile noastre pentru ei le sunt folositoare. Avem si noi multe daruri spirituale, pe care le-am putea împãrtãsi cu aceastã „lume veche”, care are atâtea sã ne învete.

Dumnezeul meu, dã-mi urechi ca sã-Ti ascult chemarea, de oriunde mã aflu si oriunde mã îndrept!

traducere a Parintelui Gheorghe Calciu