LITURGICA – EPISODUL 6 (IESIREA CU SFINTELE DARURI)

Uşile împărăteşti se deschid când rugăciunea se află la mijloc, astfel încât preotul mai-poate fi văzut rugându-se cu mâinile ridicate deasupra capului. Diaconul, cu cădelniţa, iese din altar, pentru a pregăti calea împăratului tuturor şi, prin răspândirea din belşug a fumului de tămâie, înălţând nor de bună-mireasmă, prin care va trece Cel purtat de heruvimi, aduce aminte că rugăciunea credincioşilor trebuie să se înalţe ca fumul de tămâie înaintea Domnului şi că, devenind cu toţii, după cuvântul Apostolului, purtători de bună-mireasmă întru Hristos, trebuie să nu uităm că se cuvine să fim curaţi precum heruvimii, pentru a-L primi pe Domnul. Iar cântăreţii de la ambele strane înalţă, în numele poporului din biserică, cântarea heruvimică: „Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit-sfântă cântare aducem; toată grija cea lumească, acum să o lepădăm, ca pe împăratul tuturor să-L primim pe Cel înconjurat în chip nevăzut de cetele îngereşti. Aliluia, Aliluia, Aliluia”.

La vechii romani exista tradiţia ca împăratul nou ales să fie purtat pe dinaintea poporului pe scut, escortat de legiuni de ostaşi care ţineau deasupra lui mulţime de suliţe aplecate. Această cântare a fost alcătuită de un împărat care a căzut, prosternându-se, la picioarele împăratului împăraţilor, Celui purtat sub umbrirea lăncilor heruvimilor şi legiunilor cereşti, închinându-se măreţiei Sale cu toată măreţia lui pământească. în primele timpuri ale creştinismului, înşişi împăraţii intrau, cu smerenie, în procesiunea celor ce purtau Sfântul Potir.

Această cântare este de potriva celei îngereşti, după cum, în cele înalte, cântă nevăzutele puteri. Preotul şi diaconul, zicând în taină aceeaşi cântare heruvimică, se apropie de jertfelnicul lateral, unde a fost săvârşită Prosco-midia. Venind lângă Sfintele Daruri acoperite cu Aerul, diaconul cuvântează: „Ridică, stăpâne!”. Preotul ridică Aerul şi i-l pune pe umărul stâng, glăsuind după cum urmează: „Ridicaţi mâinile voastre la cele sfinte şi binecuvântaţi pe Domnul!”. Apoi ridică discul cu Agneţul şi îl aşază pe capul diaconului, el însuşi luând Sfântul Potir; şi, precedaţi de purtătorul de lumânare sau de candelă, ies pe uşa laterală, cea dinspre miazănoapte, în mijlocul poporului. Dacă slujba se celebrează în sobor, cu mai mulţi preoţi şi diaconi, atunci unul poartă discul, altul potirul, al treilea Sfânta Linguriţă de împărtăşanie, al patrulea copia, cu care s-au tăiat părticelele din Sfântul Trup. Pot fi scoase toate accesoriile, până şi buretele cu care s-au adunat firimiturile din Sfânta Pâine de pe disc şi care închipuie acel burete îmbibat cu oţet şi cu fiere, pe care oamenii I l-au întins să-l soarbă Creatorului lor. în timpul cântării heruvimice, cea asemănătoare cu cântările puterilor cereşti, se formează procesiunea solemnă numită Vohodul (ieşirea) cel mare.

La vederea împăratului tuturor, purtat sub smerita înfăţişare a Agneţului, aşezat pe disc, ca pe un scut, înconjurat de sculele pătimirii sale pământeşti, precum cu nenumărate şi nevăzute suliţe, de tainice oşti şi începătorii, toţi îşi pleacă până la pământ capetele, rugându-se cu cuvintele tâlharului, care a strigat către Domnul pe cruce: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!”. Procesiunea se opreşte în mijlocul bisericii. Preotul foloseşte această clipă solemnă pentru ca, de faţă cu Darurile care sunt purtate, să pomenească înaintea Domnului numele tuturor creştinilor, începând cu cei pe umerii cărora apasă cele mai grele şi mai sfinte îndatoriri şi de îndeplinirea cărora atârnă fericirea obştească şi propria lor mântuire sufletească, încheind cu cuvintele: „Şi pe voi, pe toţi, dreptmăritorilor creştini, să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor!”. Cântăreţii sfârşesc cântarea heruvimică cu un întreit „Aliluia”, vestind perpetua prezenţă a Domnului în lume. Procesiunea intră în altar, prin uşile împărăteşti. Primul intră diaconul, care se opreşte în partea dreaptă a uşilor, întâmpinându-l pe preot cu cuvintele: „Preoţia ta să o pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa”. Preotul îi răspunde: „Diaconia ta să o pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa, acum şi pururea şi în vecii vecilor!”. Apoi aşază Sfântul Potir şi pâinea care închipuie trupul lui Hristos pe pres-tol, ca şi când le-ar pune în mormânt. Uşile împărăteşti se închid, precum intrarea în mormântul Domnului; draperia dverei este lăsată în jos, asemeni pietrei puse la gura mormântului.

CUM A GRESIT EUROPA FATA DE HRISTOS?

A dezbracat toata slava de la Hristos Domnul si au pus-o pe umerii unor oameni muritori, pe care i-au înaltat la rangul de noi Mesia. O astfel de idee despre slava ei au luat-o din întelepciunea lor atee. Iar cultura si civilizatia înseamna la ei cinstirea fapturii, adica a firii vazute, si cinstirea acesteia mai mult decît a Ziditorului ei. Zeii muritori si firea în- dumnezeita! Acesta este acum cel din urma stadiu al omenirii apusene, în alunecarea ei neoprita si vesnica de la înaltimile lui Hristos spre tartarurile Satanei. Aceasta este culmea egalitatii oamenilor din Apus cu vechea închinare la idoli a Romei si cu cea de astazi a Asiei. Mii de carti tiparesc anual acestia spre slava marilor barbati si spre lauda civilizatiei lor, si mii de ziare slujesc zilnic aceasta trecatoare si mincinoasa slava, aflîndu-se în slujba laudei lucrarilor omenesti, cu numele supraumflat de „civilizatie”. Pentru aceasta i-a dat Dumnezeu la placeri rusinoase si la patimi, încît sa-si gaseasca multumirea numai în ceea ce este pamîntesc, iar nu ceresc, si numai în ceea ce pricinuieste diavolului bucurie si rîs, iar Îngerilor lui Hristos jale. Bucuriile lor stau în desfatarea trupului, în rapirea a ceea ce este strain, în calcarea în picioare a celor mici si slabi, în sporirea bunurilor pamîntesti si în întinderea puterii lor si a stapînirii lor, în cucerirea mîrsava a mosiei altora, în desfatari si jocuri, în îndepartarea oricarei religii, ca superstitie, în tagaduirea lui Dumnezeu, în viata deplin biologica, în nerusinata recunoastere a maimutei ca stramos al omului, în înecarea antropologiei în zoologie. Dar, poate ca întrebati: Va fi vreodata în stare neamul acesta, cel mai ratacit din istorie, sa se întoarca la adevar, la cinste si onorabilitate? Va fi în stare. Fie ca Hristos cel dispretuit sa binevoiasca sa se întîmple lucrul acesta cît mai repede. Dar cînd se va întîmpla aceasta? Aceasta se va întîmpla numai atunci cînd fratii nostri apuseni vor începe sa scrie mii de carti pe an întru slava lui Hristos Dumnezeului nostru; si cînd miile lor de ziare vor scrie anual laude la adresa faptelor bune crestine, în loc sa scrie despre crime, si huliri ale slavei Dumnezeiesti, si despre comertul instinctelor trupesti. Ei bine, cînd se va sfîrsi schimbarea aceasta, atunci omenirea apuseana eretica se va înfatisa înaintea cerurilor vazute ca scoasa din baie, curatita si raspîndind buna mireasma cereasca. Atunci, noi, ortodocsii, ne vom bucura, fiindca vom redobîndi pe fratii nostri care s-au întors la noi. Atunci, noroadele închinatoare la idoli vor iubi pe Hristos si vor cere sa se înscrie printre copiii Lui; fiindca nu le vor mai împiedica noroadele „crestine” sa ajunga copii ai lui Hristos. Atunci, nu va mai fi rautate printre oameni si nici razboaie între noroade. Ci va fi pacea lui Hristos, cu care nu se poate asemui vreo pace, nici în veacul de acum, si nici în vesnicie.”

+++

Este pofta si dorinta de putere, de placere si de cunoastere. Amîndoua – lucruri omenesti: pofta omeneasca si cunoasterea omeneasca. Amîndoua sînt personificate în Papa si în Luther. Ce este deci Europa? Papa si Luther: saturarea la culme a poftelor omenesti si saturarea la culme a cunostintei omenesti. Papa european este pofta omeneasca dupa putere, Luther cel european este hotarîrea încapatînata a omului de a deslusi toate cu mintea lui. Papa ca guvernator al lumii si omul de stiinta ca stapîn al lumii, aceasta este Europa în inima ei, ontologic si istoric. Una înseamna lasarea omenirii în foc, si cealalta lasarea omenirii în apa; iar amîndoua împreuna înseamna despartirea omului de Dumnezeu: fiindca una înseamna tagaduirea credintei, si cealalta – tagaduirea Bisericii lui Hristos. În felul acesta lucreaza duhul cel rau, de cîteva veacuri, în trupul Europei. Cine poate sa alunge acest duh rau din Europa? Nimeni altul decît Acela al Carui nume s-a însemnat ca un fir rosu în istoria neamului omenesc ca al singurului alungator de draci din oameni. Întelegeti, desigur, la Cine ma gîndesc. Ma gîndesc la Domnul Iisus Hristos, Mesia si Mîntuitorul lumii, Cel nascut din Fecioara, Cel ucis de iudei, Cel înviat de Dumnezeu, Cel adeverit de veacuri, Cel îndreptatit din ceruri, Cel slavit de Îngeri, Cel marturisit de Sfinti si Cel primit de stramosii nostri. Atîta vreme cît Europa a urmat pe Hristos ca „Soare al dreptatii”, si pe Apostolii Lui, pe Mucenici, pe Sfinti, pe nenumaratii Drepti si pe altii care au bineplacut Lui, ea s-a asemanat cu o piata luminata de sute si mii de lumini, mici si mari. Cînd însa pofta omeneasca si întelepciunea omeneasca au lovit pe Hristos ca doua vînturi înfricosatoare, luminile s-au stins înaintea ochilor omenesti si a domnit întunericul, ca în galeriile subpamîntene ale cîrtitelor. Potrivit poftei omenesti, orice norod si orice om cauta puterea, desfatarea si slava, imitînd pe papa Romei. Potrivit întelepciunii omenesti, orice norod si orice om gaseste ca el e cel mai întelept dintre toti si mai vrednic de toate bunurile pamîntesti. Cum sa nu fie atunci razboaie între oameni si noroade? Cum sa nu fie nebunie si turbare printre oameni? Cum sa nu fie boli, secete si potopuri, tumori si ftizii, rascoale si razboaie? Toate acestea nu pot sa nu fie, tot asa cum nu poate sa nu supureze rana plina de puroi si cum nu poate sa nu raspîndeasca miros urît locul plin de necuratenii. Papismul foloseste politica, fiindca doar prin aceasta se dobîndeste puterea. Luteranismul foloseste filosofia si stiinta, socotind ca aceasta este calea prin care dobîndeste cineva întelepciunea. Astfel, pofta a declarat razboi împotriva cunostintei si cunostinta împotriva poftei. Acesta este noul Turn Babel, aceasta este Europa. În vremea noastra însa, a venit o noua generatie de europeni, care a împreunat, prin ateism, pofta cu cunoasterea, si a înlaturat atît pe papa, cît si pe Luther. De acum înainte nici pofta nu mai ramîne ascunsa, si nici întelepciunea nu mai este laudata. Pofta omeneasca si întelepciunea omeneasca s-au unit ca într-o casatorie în zilele noastre, iar aceasta casatorie nu este nici romano- catolica, si nici protestanta, ci, în chip vadit si public, satanica. Europa de astazi nu mai este nici papala, nici luterana. Este mai presus si în afara de acestea. Este cu totul pamînteana, fara chiar si dorinta de a urca la cer, fie cu pasaportul infailibilitatii papei, fie iarasi pe calea întelepciunii protestante. Refuza cu desavîrsire iesirea din lumea aceasta. Doreste sa ramîna aici. Doreste ca mormîntul sa-i fie tot aici, unde-i este si leaganul. Nu cunoaste nimic despre o alta lume. Nu simte buna mireasma cereasca. Nu vede în somn pe Îngeri si pe Sfinti. De Nascatoarea de Dumnezeu nici macar nu vrea sa auda: desfrînarea o întareste în ura împotriva fecioriei. Toata piata se gaseste afundata în întuneric. Toate luminile sînt stinse. O, ce îngrozitor întuneric! Fratele împlînta cutitul în pieptul fratelui, socotindu-l vrajmas. Tatal îsi tagaduieste fiul, si fiul pe tata. Lupul e un prieten mai credincios fata de lup, decît omul fata de om. O fratilor! Nu vedeti cu totii lucrul acesta? Nu ati simtit întunericul si crima Europei anticrestine pe trupul vostru? Preferati Europa sau pe Hristos? Moartea sau viata? Acestea doua le-a pus Moisi oarecînd înaintea norodului sau – pe acestea doua le punem si noi înaintea voastra. Sa stiti: Europa este moartea, iar Hristos este viata. Alegeti viata, ca sa traiti în veci!”

+++

Veacul al XIX-lea este tatal veacului al XX-lea. Tatal a facut datorii mari. Fiul nu a platit datoriile tatalui sau, ci s-a îndatorat si mai mult, iar datoria a cazut asupra nepotului. Tatal s-a molipsit de o boala grea, iar fiul n-a vindecat boala cea rusinoasa a parintelui sau, care era asupra sa, ci a înrautatit-o, si ea l-a molipsit si pe nepot, de trei ori mai tare. Nepotul este veacul al XX-lea, în care traim.Veacul al XVIII-lea a însemnat razvratirea împotriva Bisericii si a clerului pontifului roman. Veacul al XIX-lea a însemnat razvratirea împotriva lui Dumnezeu. Veacul al XX-lea înseamna pactul cu diavolul. Datoriile s-au marit si boala s-a înrautatit; iar Domnul a spus ca judeca pacatele parintilor pîna în a treia si a patra spita. Nu vedeti ca Dumnezeu judeca pe nepoti pentru pacatele bunicilor europeni? Nu vedeti biciul asupra nepotilor, din pricina datoriilor neplatite ale bunicilor? Împaratul antihrist întruchipeaza începutul veacului al XIX-lea. Papa antihrist închipuie mijlocul veacului al XIX-lea. Filosoful european antihrist (iesit din casa de nebuni) închipuie sfîrsitul veacului al XIX-lea: Bonaparte, Pius, Nietzsche. Trei nume blestemate ale treimii bolnavilor celor mai greu bolnavi de boala mostenita. Sînt oare acestia biruitorii veacului al XIX-lea? Nu, acestia sînt purtatorii bolii grele mostenite de la veacul al XVIII-lea. Bolnavii cel mai greu bolnavi! Cezarul, pontiful si filosoful… nu în vechea Roma pagîna, ci în mijlocul Europei botezate! Acestia nu sînt biruitorii, ci sînt cei mai biruiti. Cînd Bonaparte a batjocorit sfintele odoare ale Kremlinului, cînd Pius s-a numit pe sine infailibil si cînd Nietzsche a facut public cultul lui fata de Antihrist, atunci soarele s-a întunecat pe cer; si nu numai un soare, ci o mie de sori de ar fi fost, s-ar fi întunecat toti de durere si de rusine – caci iata o minune pe care nu a mai vazut-o nicicînd lumea: un ateu împarat, un ateu pontif si un ateu filosof. În epoca lui Nero, macar unul din treime nu era ateu: filosoful. Veacul al XVIII-lea e veacul lui Pilat: el L-a osîndit pe Hristos la moarte. Veacul al XIX-lea e veacul lui Caiafa: el L-a rastignit pe Hristos. Veacul al XX-lea e veacul Sinedriului, alcatuit din Iudele botezate si cele nebotezate. Acest Sinedriu a vestit ca Hristos e mort pe vecie si ca n-a înviat. Pentru ce atunci va mai mirati, fratilor, ca asupra omenirii europene au venit biciuiri nemaiauzite, biciuiri pîna la maduva oaselor, de pe urma revolutiilor si a razboaielor? Cine este atunci biruitor, daca nu e cezarul, pontiful si filosoful Europei descrestinate? Biruitorul este mujicul rus si taranul din Balcani, dupa cuvîntul lui Hristos: Cel ce este mai mic între voi toti, acesta este mare (Luca 9:48). Cine a fost cel mai necunoscut, mai neînsemnat si mai mic în veacul al XIX-lea – în vremea marelui Napoleon, a infailibilului Pius si a neajunsului Nietzsche – daca nu mujicul rus, pelerin la locurile sfinte, si taranul din Balcani, luptator împotriva semilunei si liberator al Balcanilor?

+++

Unul se lauda cu Coranul, altul cu Vedele si asa mai departe. Nu se lauda asadar cu lucrurile mîinilor lor, cu cultura lor, ci cu ceea ce socotesc mai presus de sine, cu ceea ce socotesc desavîrsit în lume. Numai noroadele Europei nu se lauda nici cu Hristos, nici cu Evanghelia lui Hristos, ci se lauda cu masinile lor primejdioase si cu fabricatele lor ieftine, adica cu cultura lor. Rezultatul acestei laudari de sine europene cu faimoasa „cultura” este ura tuturor noroadelor necrestine împotriva lui Hristos si a crestinismului. Urînd bunurile europene si oamenii europeni, ei au urît si pe Dumnezeul european. Dar – vai! – pe Europa n-o doare acest lucru. De altfel, ea însasi a urît si a lepadat cea dintîi dintre toti pe Dumnezeul ei. În aceasta stare de neinvidiat a fost adusa omenirea europeana de catre înaintarea ei gresita, sub înrîurirea unei biserici aflate în greseala, de-a lungul ultimelor noua sute de ani. Nu sînt raspunzatoare de aceasta noroadele europene; raspunderea o poarta conducatorii duhovnicesti ai noroadelor. Nu este vinovata turma, vinovati sînt pastorii ei. Bine ar fi fost ca Europa sa se laude cu crestinismul, înfatisîndu-l ca cea mai pretioasa mostenire si cea mai mare vrednicie a ei. Asa ar fi trebuit sa fie – si asa a fost în primele veacuri dupa Hristos – daca Europa ar fi fost totuna cu crestinismul, daca s-ar fi identificat cu crestinismul. Slavirea lui Hristos si propovaduirea lui Hristos tuturor continentelor si tuturor neamurilor, aceasta a fost menirea hotarîta de Dumnezeu pentru continentul european. În afara de crestinism, Europa nu are nimic altceva cu care sa se poata lauda. Fara Hristos, Europa este cersetorul cel mai sarman si exploatatorul acestei lumi.” Cel mai nerusinat al acestei lumi.