CAND APUSUL ERA ORTODOX…

Cand Apusul era ortodox, el vedea cu duhul si privea cu mintea: dar, pe cît s-a îndepartat de adevarul si fapta buna crestina, vederea lui duhovniceasca s-a îngustat tot mai mult, pîna ce, în veacul al XX-lea, s-a întunecat cu desavîrsire. Acum i-au ramas numai ochii trupesti pentru observarea obiectelor care cad sub simturi. El si-a înarmat ochii cei trupesti cu multe aparate uimitoare, ca sa poata vedea mai bine si mai adevarat lumea simtita, forma si culoarea lucrurilor si fiintelor simtite, numarul, marimea lor si distanta dintre ele. Observa cu microscopul, si vede viermii cei mai mici, microbii, asa cum nimeni nu i-a mai vazut vreodata. Observa cu telescopul si vede astrele de deasupra caminului lui, asa cum nimeni altul nu le-a vazut vreodata. Aici se opreste si pîna aici ajunge vederea lui. Cît priveste privirea gînditoare si vederea duhovniceasca în miezul cel ascuns al lucrurilor si în întelesul si însemnatatea întregii zidiri din marele univers din jurul nostru, în ceea ce priveste aceasta – o fratii mei! – omenirea apuseana este astazi mai oarba decît Arabia musulmana, si decît India brahmanica, si decît Tibetul buddhist, si decît China animista. Într-adevar, Hristos nu a vazut o mai mare rusine ca aceasta în cele doua milenii care au trecut: ca oamenii botezati sa fie mai orbi decît cei nebotezati! Drept aceea, ceea ce zice Apostolul Pavel catre Galatenii botezati, aceleasi lucruri le-as zice si astazi despre prostitul si îmbatrînitul Apus. Iata ce a scris Apostolul catre Galateni: O, Galateni fara de minte! Cine v-a fermecat pe voi, ca sa nu ascultati de adevar, pe voi, în ochii carora Iisus Hristos a fost asa de viu închipuit, ca si cum ar fi fost rastignit între voi … Asa de fara de minte sînteti? Începînd în duh, acum în trup sfîrsiti? (Galateni 8:1-8). Si Europa a început cîndva în duh, iar acum sfîrseste în trup, adica în vederea trupeasca, în judecata trupeasca, în poftele trupesti, în izbînzile trupesti, ca si cum ar fi vrajit- o cineva! Toata viata ei se misca, în zilele noastre, în doua directii: largimea si lungimea. Nu cunoaste nimic, nici despre adîncime, nici despre înaltime. Pentru aceasta se si zbate pentru pamînt, pentru spatiu, pentru întindere. Pentru spatiu si numai pentru spatiu! Iata de unde vine un razboi dupa altul, o spaima dupa alta; pentru ca Dumnezeu nu l-a zidit pe om ca sa fie doar animal în spatiu, ci l-a zidit ca sa patrunda cu mintea lui în adîncul tainelor, iar cu inima lui sa se urce în înaltimile Dumnezeiesti. Razboiul pentru pamînt este un razboi împotriva adevarului; iar razboiul împotriva adevarului este razboi împotriva firii Dumnezeiesti si a celei omenesti. O, amaraciune mai amara decît fierea! Ce mult sufera oamenii, se chinuiesc si jertfesc pentru împaratia aceasta pamînteasca trecatoare si înselatoare! Daca ei ar suferi fie si numai a suta parte din chinurile si din jertfele acestea pentru împaratia cerurilor, razboiul pe pamînt ar fi ajuns pentru ei ceva de rîs pîna la lacrimi. Pentru Hristos ei dau numai cu mare greutate doi banuti, iar lui Marte-satana îi dau toata averea lor si pe toti copiii lor! Europa sa-si faca cruce si sa urmeze pe Hristos. Sa-si aduca aminte de Preasfînta Nascatoare de Dumnezeu si de cei doisprezece mari Apostoli, si atunci vor cadea solzii de pe ochii ei. {i va fi din nou frumoasa, asa cum a fost în prima mie de ani Europa Ortodoxa a lui Hristos. Atunci, si ea va fi fericita si noi împreuna cu ea. Si se vor bucura atunci noroadele plînse ale Europei, si vor cînta împreuna cu noi vesnica slavoslovie închinata lui Dumnezeu: „Sfînt, Sfînt, Sfînt Domnul Savaot, plin este cerul si pamîntul de slava Ta.” Amin.” Ierarhul cel plin de smerenia lui Hristos, despre noroadele cele trufase ale Europei: „Noroadele iubitoare de stapînire si trufase ale Europei nu recunosc niciodata vinovatia lor. Ele au pierdut întelesul pacatului si al pocaintei. Pentru orice rau din lume învinovatesc pe altii, însa pe sine niciodata. Cum ar putea ele savîrsi pacat, de vreme ce s-au asezat pe tronul lui Dumnezeu si s-au vestit pe sine dumnezei fara greseala! Cel dintîi s-a numit pe sine fara greseala conducatorul lor religios, papa. Exemplul lui l-au urmat, dar în ciuda lui, printii si regii Apusului. Cu totii s-au vestit a fi fara greseala.

Sfantul Nicolae Velimirovici

LITURGICA – EPISODUL 5 (SFANTA LITURGHIE)

In altarul închis, preotul desface pe Sfânta Masă antimisul, acest înlocuitor de prestol (sau prestol portabil) – o pânză având reprezentată pe ea punerea în mormânt a Mântuitorului, pânză pe care urmează a fi aşezate Sfânta Pâine şi Potirul, pe care le-a pregătit la Proscomidie şi care vor fi aduse aici, solemn, sub privirile credincioşilor, din jertfelnicul lateral. Antimisul desfăcut aminteşte timpurile prigoanei împotriva creştinilor, când Biserica nu dispunea de un loc stabil şi nu putea să deplaseze Sfânta Masă, astfel că a început a se folosi de această pânză cu părticele de moaşte şi care s-a păstrat spre a face cunoscut, într-un anume fel, că nici astăzi ea nu este legată numai de o clădire, de un oraş sau de oricare alt loc, ci, asemenea unei corăbii, se poartă deasupra talazurilor lumii, fără să arunce niciunde ancora. Ancora ei este în ceruri. Antimisul desfăşurat apare pe Sfânta Masă ca şi cum s-ar afla de prima dată acolo şi ca şi cum adevărata slujbă ar începe de-abia acum. Aceasta pentru că, în timpurile de început ale creştinismului, abia acum se deschidea sanctuarul, care rămânea până atunci închis şi cu draperia lăsată în jos, din pricina prezenţei celor chemaţi; de aceea, abia acum este, până astăzi, momentul începerii rugăciunii credincioşilor. în altarul cu uşile împărăteşti închise, preotul îngenunchează înaintea Sfintei Mese şi, rostind două rugăciuni ale credincioşilor, se roagă pentru a fi el însuşi curăţit de păcate şi pentru ca să stea înaintea Sfântului Jertfelnic fără osândă, pentru a putea aduce jertfă mărturisind o conştiinţă neprihănită. Iar diaconul, stând pe amvon, în mijlocul bisericii, ca un înger care îndeamnă la rugăciune, ţinând orarul cu trei degete, îi cheamă pe credincioşi să se roage, cu aceleaşi rugăciuni de la începutul Liturghiei celor chemaţi. Iar credincioşii, străduindu-se să-şi aducă inimile într-o armonioasă stare de pace lăuntrică, mai de trebuinţă acum ca niciodată, rostesc chemarea „Doamne miluieşte”, rugându-se şi mai fierbinte pentru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre, pentru pacea a toată lumea, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu biserici şi unirea tuturor, pentru sfântă biserica aceasta si pentru cei ce cu credinţă, cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu intră într-însa, pentru ca să fie izbăviţi de tot necazul, mânia, primejdia şi nevoia. Şi înalţă cu şi mai mare tărie, din inimile lor, chemarea: „Doamne miluieşte!”.

Din adâncul altarului, preotul rosteşte cu glas înalt: „înţelepciune!”, arătând prin aceasta că aceeaşi înţelepciune, acelaşi veşnic Fiu al lui Dumnezeu, al cărui sfânt cuvânt izvorăşte în chip văzut din Evanghelie şi care ne învaţă cum să trăim, va fi purtat acum sub înfăţişarea Sfintei Pâini, aduse drept jertfă pentru întreaga lume. însufleţiţi de această aducere aminte, credincioşii îşi adună gândurile, pregătindu-se pentru cele mai sfinte acte şi slujiri de liturghisire ce vor urma. Preotul se roagă în taină, îngenunchind în faţa Sfintei Mese, cu această înălţătoare rugăciune: „Nimeni din cei legaţi cu pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic să vină, să se apropie sau să slujească Ţie, împărate al slavei; căci a sluji Ţie este lucru mare şi înfricoşător chiar pentru puterile cele cereşti. Dar totuşi, pentru iubirea Ta de oameni cea negrăită şi nemăsurată, fără mutare şi fără schimbare, Te-ai făcut om, şi Arhiereu al nostru Te-ai făcut şi, ca un stăpân a toate, ne-ai dat slujba sfântă a acestei jertfe liturgice şi fără de sânge; că singur Tu, Doamne Dumnezeul nostru, stăpâneşti cele cereşti şi cele pământeşti, care Te porţi pe scaunul heruvimilor, Domnul serafimilor şi împăratul lui Israel, Cel ce singur eşti sfânt şi întru sfinţi Te odihneşti. Deci, pe Tine Te rog, Cel ce singur eşti bun şi binevoitor, caută spre mine, păcătosul şi nevrednicul robul Tău, şi-mi curăţeşte sufletul şi inima de cugete viclene, învredniceşte-mă cu puterea Sfântului Tău Duh, pe mine, cel ce sunt îmbrăcat cu harul preoţiei, să stau înaintea sfintei Tale mese acesteia şi să jertfesc sfântul şi preacuratul Tău Trup şi scumpul Tău Sânge. Căci la Tine vin, plecându-mi grumajii mei, şi mă rog Ţie: Să nu întorci faţa Ta de la mine, nici să mă lepezi dintre slujitorii Tăi, ci binevoieşte să-Ţi fie aduse darurile acestea de mine păcătosul şi nevrednicul robul Tău. Că Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci. Cel ce primeşti şi Cel ce Te împărţi, Hristoase Dumnezeul nostru, şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi Bunului şi de viaţă Făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.