LITURGICA – EPISODUL 5 (INAINTE DE LITURGHIE)

Şi iese din altar, cu cădelniţa în mâini, pentru a umple de bună-mireasmă întreaga biserică şi pentru a-i saluta pe cei adunaţi la sfânta cină a dragostei. Această cădire se face întotdeauna la începutul slujbei, după cum, în viaţa de toate zilele, la popoarele vechi orientale, fiecare oaspete era poftit la intrare să se spele pe mâini şi să-şi dea cu miresme. Această practică a fost preluată pe de-a-ntregul de cerescul ospăţ, de cina mistică, care se numeşte Liturghie, în care şi-au dat întâlnire, în chip minunat, slujirea către Dumnezeu, împreună cu o primire prietenească făcută tuturor, după exemplul arătat de însuşi Mântuitorul, Cel ce s-a făcut tuturor slujitor, spălând picioarele ucenicilor Săi. Cădind şi făcând închinăciuni tuturor deopotrivă, celor bogaţi şi celor săraci, diaconul, ca slugă a Domnului, îi salută ca pe cei mai scumpi oaspeţi ai cerescului Amfitrion. Cădeşte, făcând închinăciuni, şi la icoanele sfinţilor, fiiindcă şi ei sunt oaspeţi la cina cea de taină; în Hristos, toţi sunt vii şi nedespărţiţi. După aceste pregătiri, după ce a umplut biserica de bună mireasmă, după ce a revenit în altar şi l-a tămâiat din nou, pune, în sfârşit, deoparte cădelniţa, vine lângă preot şi amândoi stau în faţa Sfântului Prestol.

Stând înaintea Sfântului Prestol, preotul şi diaconul fac trei închinăciuni până la pământ, pregătindu-se pentru adevărata celebrare a Sfintei Liturghii, chemând Duhul Sfânt, fiindcă toată slujirea lor trebuie să fie făcută în Duh. Duhul este învăţătorul şi povăţuitorul, căci noi „nu ştim să ne rugăm cum trebuie”, spune Apostolul Pavel, „ci însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite”. Rugând pe Sfântul Duh să vină să Se sălăşluias-că în ei şi, sălăşluindu-Se, să-i curăţească pentru slujire, preotul şi diaconul rostesc de două ori cântarea cu care au preaslăvit îngerii naşterea lui Iisus Hristos: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, pe pământ pace, între oameni bună-învoire”. După această cântare, se ridică draperia (dvera) altarului, care se ridica numai atunci când gândurile credincioşilor sunt îndemnate a se înălţa către cele de sus. Aici ridicarea dverei simbolizează, după cântarea îngerilor, că naşterea lui Hristos n-a fost dezvăluită tuturor, că ea le-a devenit cunoscută doar îngerilor din ceruri, Măriei şi lui Iosif, magilor care au venit să i se închine şi proorocilor care, cu mult timp înainte, au avut viziunea ei. Preotul şi diaconul rostesc în taină: „Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta!”. Preotul sărută Evanghelia, diaconul sărută Sfânta Masă şi, încli-nându-şi capul, face aducere aminte de începerea Liturghiei, ridică cu trei degete orarul şi zice: „Vremea este a face Domnului! Binecuvântează, stăpâne!”. Preotul îl binecuvântează cu cuvintele: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Diaconul, cu gândul la slujirea pe care caută acum a o începe (şi care trebuie să se asemene unui zbor de înger – de la prestol la popor şi de la popor la prestol – pentru a-i aduce pe toţi cei de faţă la un gând şi la o inimă şi pentru a fi, ca să spunem aşa, puterea care îndeamnă), simte că este nevrednic pentru o asemenea lucrare şi îl roagă smerit pe preot: „Roagă-te pentru mine, stăpâne!”. „Să îndrumeze Domnul paşii tăi!”, îi răspunde preotul. „Pome-neşte-mă pe mine, stăpâne sfinte!”… „Pome-nească-te pe tine Domnul, în împărăţia Sa, acum şi pururea şi în vecii vecilor!” Liniştit, cu glas ferm, diaconul rosteşte: „Amin”, ieşind din altar, pe uşa dinspre miazănoapte, către popor. De pe amvonul aflat în faţa uşilor împărăteşti, repetă în sine: „Doamne, gura mea vei deschide şi buzele mele vor rosti lauda Ta…” Apoi cuvântează din nou către altar cererea adresată preotului: „Binecuvântează, stăpâne!”. Din adâncul sanctuarului se aude preotul, înălţând glas: „Binecuvântată este împărăţia…” Aşa începe Sfânta Liturghie.

SARBII, DETINUTI NEOFICIAL

Puşcării fără gratii. Asta sunt enclavele sârbeşti din Kosovo. Deşi văd Priştina cu ochiul liber, sârbii care mai locuiesc la câţiva kilometri de capitală ştiu că este un oraş interzis pentru ei. Cea mai mare dovadă de independenţă faţă de guvernul albanez al provinciei este să ai numere sârbeşti la maşină. Curajul se plăteşte dacă rişti să ieşi cu plăcuţa de înmatriculare cu steagul Serbiei în afara enclavelor. O călătorie de câţiva kilometri cu o astfel de maşină până în capitală este un sport extrem. “Dacă numai treci prin Priştina s-ar putea să scapi nevătămat. Însă dacă rişti şi opreşti maşina se poate întâmpla orice. Cum văd număr sârbesc la maşină, albanezii se strâng ca termitele în jurul tău.

De la copii până la bătrâni. Pot să-şi rupă oglinda de la maşină, să te bată sau să-ţi tragă un glonţ în cap. Orice este posibil. Mai scapi dacă ai la maşină număr de al lor cu KS, dar ajunge să te audă că vorbeşti sârbeşte şi ai probleme. E greu să fii sârb în Kosovo”, ne povesteşte Zoran, profesor de informatică în enclava Laplje Selo de lângă Priştina. Înainte de ruptura dintre cele două comunităţi, a predat la clase mixte. Acum – numai elevilor sârbi din enclave. Salariul vine acum de la Belgrad.

“Nu primim nici un ban de la guvernul albanez de la Priştina. Nu ştiu ce o să fie după declararea independenţei. Dacă Serbia nu o să mai poată să ne sprijine economic, nu ştiu cum o să rezistăm. Dacă nu o să avem şcoală, salariu sau îngrijiri medicale, e greu de spus ce o să facem aici”, se confesează bărbatul. Deşi locuieşte la doar trei kilometri de Priştina, n-a mai călcat prin capitală de anul trecut din mai. Puţinii prieteni albanezi pe care-i mai are vin ei prin enclavă. Niciodată nu le întoarce vizitele.

Nici măcar ambulanţele cu numere sârbeşti n-au trecere la albanezii din Kosovo. “Când avem câte un pacient grav pe care trebuie să-l ducem la Belgrad, riscăm. Ne este frică să mergem cu pacienţii în afara zonei sârbe. Dacă trebuie să mergem la Priştina, cerem escortă de la Poliţie. Îi sunăm şi ne însoţesc tot drumul. Acum este mai bine pentru că am putut înmatricula ambulanţe şi pe Kosovo. Nu-şi dau seama că suntem din enclave. Cu doctorii albanezi nu avem nici un fel de colaborare.

Doar întâmplător lucrăm împreună”, povesteşte Sania, unul dintre medicii de la staţia de ambulanţă din Laplje Selo. Cea mai mare bucurie a unui patron de restaurant din sat a fost când a putut să meargă să-şi facă cumpărăturile la Priştina. Minunea a fost posibilă datorită poliţiştilor români din UNMIK. “Ne-au păzit şi n-am avut probleme. Dacă vrem să ne facem aprovizionarea, îi sunăm din timp şi, când pot, merg cu noi. Românii sunt prietenii noştri. Ei ce ne mai ajută”, ne-a povestit comerciantul.

În timp ce în zonele albaneze se ridică la foc automat vile şi blocuri, în puţinele zone unde sârbii au rezistat nu vezi construcţie nouă. E chiar mai rău – casele vechi stau să cadă. Nimeni nu vine în enclavele sârbeşti să ridice gunoaiele. Vântul le-a împrăştiat în toate direcţiile, transformând localitatea într-un imens depozit de resturi. Sârbii încearcă să mai scape de gunoaie dându-le foc la colţul străzii. Militarii cehi din KFOR, care patrulează printre casele înconjurate de gunoaie, s-au obişnuit cu mirosul. Fiecare sârb ştie că mai important decât aurul este să ai lângă casă un generator. Asta pentru că nu este zi în care albanezii să nu taie curentul în enclavele sârbeşti.

Un articol scris de Dragos Bota pentru GANDUL

Va reamintesc faptul ca puteti semna o petitie impotriva independentei Kosovo la adresa: http://www.thepetitionsite.com/petition/905791187