LITURGICA – EPISODUL 4 (ACOPERIREA)

Apoi, îndepărtându-se de jertfelnic, preotul se închină, ca şi când s-ar închina lui Hristos Însuşi Cel întrupat, cinstind prin aceasta, în chipul pâinii aflate pe disc, venirea pe pământ a Pâinii cereşti; şi o face aducându-I cinstire prin tămâiere, după ce mai întâi a binecuvântat cădelniţa, zicând rugăciunea: „Tămâie îţi aducem Ţie, Hristoase Dumnezeul nostru, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primind-o întru jertfelnicul Tău, cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă harul Preasfântului Tău Duh”.

Preotul îşi îndreaptă acum toate gândurile spre timpul când s-a săvârşit naşterea lui Hristos, aducând trecutul în prezent şi văzând în jertfelnicul lateral al bisericii peştera tainică, cea care s-a făcut atunci cer pe pământ; cerul s-a făcut peşteră şi peştera s-a făcut cer. Cădind asteriscul (steluţa, două semicercuri de aur unite între ele şi purtând deasupra o stea) şi aşezându-l pe disc, vede în el steaua care a strălucit deasupra Pruncului, rostind cuvintele ce urmează: „Şi venind steaua a stat deasupra, unde era pruncul”. în sfânta pâine, scoasă pentru jertfa punerii înainte, vede pe Pruncul nou-năs-cut, în disc – ieslea în care a stat pruncul, iar în sfintele acoperăminte – scutecele cu care a fost înfăşat Mântuitorul.

Cădind primul pocrovăţ, acoperă cu el sfânta pâine, rostind psalmul: „Domnul a împărăţit, întru podoabă S-a îmbrăcat” şi celelalte, psalm în care se preaslăveşte măreţia cea mai presus de fire a Domnului.

Apoi, cădind cel de-al doilea pocrovăţ, acoperă cu el sfântul potir, zicând: „Acoperit-a cerurile bunătatea Ta, Hristoase, şi de lauda Ta este plin pământul”.

Luând apoi pocrovăţul cel mare, care se mai numeşte şi Sfântul Aer, acoperă cu el discul şi potirul împreună, înălţând chemare către Dumnezeu să ne acopere cu acoperământul aripilor slavei Sale. îndepărtându-se apoi de proscomidiar, preotul şi diaconul fac amândoi închinăciune Duhului Sfânt, aşa cum s-au închinat păstorii şi magii Pruncului nou-născut, cădind în faţa jertfelnicului şi înfăţişând prin aceasta căditul cu acele bi-ne-mirositoare materii – smirna şi tămâia -, care au fost aduse, împreună cu aurul, de către înţelepţii magi.

Diaconul, ca şi până atunci, îl secondează cu atenţie pe preot, fie zicând la fiecare act: „Domnului să ne rugăm”, fie făcându-l atent la începutul actului propriu-zis. în sfârşit, primeşte din mâinile preotului cădelniţa şi-i aminteşte de rugăciunea care este timpul să fie înălţată acum către Domnul, pentru darurile ce I-au fost pregătite, zicând: „Pentru cinstitele daruri ce sunt puse înainte, Domnului să ne rugăm!”. Şi preotul purcede a se ruga. Odată aceste daruri pregătite pentru aducere înainte, ele nu mai pot primi o altă întrebuinţare, iar preotul citeşte în taină o rugăciune menită să preceadă primirea darurilor aduse drept jertfă. Rugăciune care glăsuieşte aşa: „Dumnezeule, Dumnezeul nostru, Cel ce pâinea cerească, hrană a toată lumea, pe Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos L-ai trimis mântuitor şi izbăvitor şi binefăcător, care ne binecuvântează şi ne sfinţeşte, însuţi binecuvântează această punere înainte şi o primeşte pe dânsa pentru jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri. Pomeneşte ca un bun şi de oameni iubitor pe cei ce au adus-o şi pentru cei pentru care s-a adus, iar pe noi ne păzeşte neosândiţi, întru sfinţita lucrare a dumnezeieştii Tale taine”.

După care, încheind rugăciunea, face otpustul Proscomidiei, iar diaconul cădeşte cinstitele daruri, apoi, cruciş, şi sfânta masă. Gândind la naşterea pământească a Celui născut înainte de toţi vecii, care se află în toată vremea şi în tot locul, zice pentru sine: „în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost Hristoase, pe toate umplându-le, cel ce eşti necuprins”.