PARIS, JETEM!

Pe atunci nu exista nici un serviciu de reglementare a circulatiei, in asa fel ca toate aceste trasuri, care mergeau foarte repede, amenintau fara incetare siguranta pietonului. Ciocanitul potcoavelor cailor, uruitul tuturor acestor vehicule fara arcuri si ale caror roti sunt incercuite cu fier… se infratesc cu strigatele si injuraturile carutasilor, ale birjarilor si ale lacheilor, cu protestele pietonilor improscati bine si cateodata rasturnati sau proiectati violent peste vreun colt de poarta. Clude le Petit s-a plans de toate acestea in al sau Paris ridicule:

 

„Ce lume apriga, nebuna!

Aici e alandala peste tot,

Pazea! imi striga toti cat pot

De nu mai stiu ce cale-i buna.

Si-n galagia infernala

N-auzi nici tunetul cum tuna”.

 

Nici siguranta cetateanului nu era garantata. Iar Boileau stia el ce stia cand a scris:

„Padurea cea mai sumbra si mai putin umblata,

Pe langa Capitala, e mult mai garantata”.

 

Burghezul, stiind ca strazile sunt rau luminate si putin sigure, evita sa iasa seara si mai ales neintovarasit. In fiecare ungher, in adancul oricarei fundaturi poate sa se ascunda vreun spadasin gata sa-l atace si sa-l despoaie nu numai de punga, dar si de toate hainele, lasandu-l gol ca un vierme sin intr-o situatie penibila. Daca rezista, haimanaua nu va sta pe ganduri sa faca uz de cutit.

Nu mai putin legendara este si murdaria strazii Parisului. Igiena, publica sau particulara, e necunoscuta. Trecatorul se usureaza in orice colt de strada; cameristele varsa pe fereastra apa murdara, ba chiar si continutul oalelor de noapte. Vai de voi daca n-ati auzit la vreme strigatul traditional: „Pazea, apa!”. Cea mai mare parte din case n-au nici latrine, nici gropi si se practica fara rusine „totul, pe strada”. Nu trebuie sa ne mai miram ca toate aceste apre murdare, ducand gramezile de murdarii si de gunoaie, care se ingramadesc peste tot, raspandesc un miros dezgustator si acopera pavajul Parisului cu un noroi gras si persistent. Sauval ne da amanunte elocvente: „Acest noroi e negru, imputit, cu un miros insuportabil pentru straini, miros care pisca si se face simtit pana la trei sau patru leghe de jur imprejur. Mai mult decat atat, chiar cand acest noroi se usuca, pe stofa lasa niste pete atat de puternice, ca nu le mai poti scoate decat daca rupi haina, si ceea ce spun despre stofe trebuie inteles pentru orice, fiindca arde tot ce atinge; ceea ce a si prilejuit proverbul ‘Se lipeste ca noroiul de Paris'”.

O ordonanta din 1662, deseori reinnoita – ceea ce arata ca a fost foarte des calcata – ordona parizienilor „sa nu mai puna in viitor nici un fel de gunoi in fata usii”, nici pe strazi, nici pe cheiuri sau in pietele publice. Cum sa nu te miri atunci ca toata aceasta putreziciune raspandeste un miros insuportabil, mai ales vara? Printesa Palatina scrie: „Parisul este un tinut foarte cald. Strazile au un miros atat de rau, incat nu-l poti suporta. Caldura prea mare face sa putrezeasca atat carnea cat si pestele; si aceasta, adaugata multimii de oameni care se usureaza pe strazi, produce un miros atat de dezgustator, incat nu e cu putinta sa-l suporti”.

Un particular, care face proiectul de a infiinta un serviciu public de scaune gaurite, descrie astfel Luvrul in 1675: „In jurul Luvrului, in multe locuri din curte, pe scarile cele mari, pe aleile de sus, in dosul usilor si peste tot, se simt mii de mirosuri insuportabile pricinuite de necesitatile naturale pe care fiecare si le face oriunde se nimereste, atat cei care locuiesc in Luvru, cat si cei care-l frecventeaza de obicei. Se vad chiar in multe locuri pe balcoane gunoaie si murdarii strnse cu matura si oale de noapte pe care valetii le desarta aici in fiecare zi”.

Ofensiva salubrizarii se declanseaza incepand mai ales din 1667, cand La Reynie este numit locotenent-general de politie. In 1668 el ii obliga pe proprietari sa construiasca gropi si latrine; proprietarii sunt obligati sa-si mature aleea, etc…

Preluat din Georges Mongredien, Viata de toate zilele in vremea lui Ludovic al XIV-lea, ed. Minerva, Bucuresti, 1972.