un blogger SCEPTIK

un blog sceptic

BALADA CODRULUI FÃRàHAIDUC

Ca de dincolo de lume,
vine plin de colb,
fata dârzã, mâna’n sold,
armãsaru’n spume.

Fruntea-i creste mai înaltã,
pletele în vânt.
Stânci, pãduri, furtuni îi sânt
mume, laolaltã.

Ard amurguri sub sprâncene
si, pe chip semet,
sãrutãri de bãltãret
si de nopti codrene.

În cãlcâie când îsi strânge
murgul nãzdrãvan
pare-arhanghel pãmântean
sau vr’un cneaz de sânge.

Flinta tot si’ndreaptã teava
sã priveascã’n sus:
ochi de uliu nesupus
care’nfruntã slava.

Ipingea bogatã poartã,
cioareci si tuzlugi…
Arnãuti si strãji si slugi
înlemnesc în poartã.

De când sunt, nu mai vãzurã
portile domnesti,
izbucnite din povesti,
astfel de fãpturã.

Arãtarea din baladã
sare jos din sea:
– Unde-i Vodã Caragea?
Iancu vrea sã-l vadã.

Toti bulbucã ochi de broaste
turcii cresc în fes:
– Cine esti, boier ales?
Cine te cunoaste?

– De la Vodã la Agie,
grecii toti mã stiu.
De la Olt si pân-la Jiu
Codru’ntreg mã stie.

Parcã trãznetul despicã
porti si arnãuti.
Cât îs la picior de iuti
si ce’nalti în chicã!

Faraonii si buzatii
scheaunã prin curti.
Lungi în mâini, la fatã scurti,
gâfâie gealatii.

Se’mbrâncesc în poticnire
turcii cu salvari
Cetele de palicari
chitãie subtire.

– Iancu! Freamãtã cerdacul.
Prinsi de tremurici,
pehlivani si mãscãrici
vin de-a berbeleacul.

– Iancu! Scãri, odãi, iatacuri
zumzãie la fel
Singur Iancu, numai el,
calcã-adânc pe veacuri.

Parcã vine din jugastri,
dintr’un pisc strãbun
unde ouãle îsi pun
vulturii si astrii.

Intrã’n curte si le face
Semn sã tacã toti:
– Nu sunt cãpitan de hoti,
Cârtite buimace.

Broaste’n fuste, slugi fricoase,
n’am venit sã prad,
nici sã vã trimet în iad
putredele oase.

Hai, lingãi surpati din sale,
duceti-mã sus.
Vorbe bune am de spus,
Azi, Mãriei-Sale…

Cine sã-i rãsarã’n fatã
asprului boier
care-si reazimã de cer
umãr si sâneatã?
Cin’ sã-l ducã sã-l prosterne
La Mãria-Sa,
Când si Vodã, pe sofa,
dârdâie’ntre perne?

Prind din coate sã se’ndemne
Si privesc mereu.
Ba e Fãt-Frumos, ba zmeu,
Ba e Strâmbã-Lemne…

-Cuvioase cicolovine
cu sfieli de sfinti,
luati-vã ‘ndrãzneala’n dinti
si nãdragii’n vine.

Nimeni nu-i sã se desfacã
Din cinstitul stol,
sã-i dau flintã si pistol
Si hanger si teacã?
Din pridvor atunci ‘l-îmbie
Un mosneag senin,
Scris de-un mester bizantin
Pe-o icoanã vie.

– Adã la Vlãdica’ncoace
Sculele de drac
Si pe Vodã-am sã-l împac,
dacã vii cu pace.

Iancu-si scuturã pe-o treaptã
Armele de fier:
– Iacã lege de hanger,
iacã flintã dreaptã.

Am venit sã vã dau seamã,
n’am venit sã cer…
Alb, ca visinu’n Prier,
Sfântu’n prag îl cheamã.

Mire-se arnãutime,
slugi si logofeti.
Sfântu-ofteazã din nãmeti
Si din limpezime.

– Vino cu Vlãdica, suie,
pocãit haiduc…
Între perne si ciubuc,
Vodã e si nu e.

Namila cu ochi de soare
intrã. Calcã drept.
Domnu-i numai nod în piept,
perne si sudoare.

Când mai face-un pas, doar unul,
toti boierii sloi.
Domnul, între perne moi,
galben ca tutunul.
Mâine’n zori, când va cãdea
latul unei funii,
vor jeli pe urma mea
ulmii si gorunii.
Insã numai ochi curati
– dimineti senine –
dincolo de cruntul lat
am sã-i duc în mine…
*
Poarta, dis-de-dimineatã
înapoi s’a tras.
S’a sculat la rumen ceas
gloata târgoveatã.
Curtile domnesti sunt pline
de smerit popor.
Pildã vie tuturor
streangul se cuvine.
Nici cinstita boierime
nu se cade dar
sã nu-l vadã pe tâlhar
sus, la înãltime.
Vin boierii câtã iarbã
si-si fac loc sã stea
cât mai sus cu vreo giubea
cât mai jos cu-o barbã.
Parul care-asteaptã vamã
e si el de rang,
cãci pofteste doar în streang
un haiduc de seamã.
Du-te-vino, grecoteii
saltã nerãbdãri,
oaspeti mari, pufnind pe nãri,
sub turbane, beii.

Când haiducul, din cãlcâie,
Creste pâna’n pod,
Pare Iancu voievod,
Vodã, o momâie.

Doar Vlãdica blând surâde,
Domnului dând ghies
Ca sã-si dreagã grai nedres,
spart pe buze hâde.

– Tu esti Iancule, Jiene,
Tu, haiduc hain?
– Eu, Mãria-Ta, si vin
din pãduri oltene.

Dar nu-s lotru de rãscruce,
ci, pe sub gorun,
am pândit ca sã rãzbun
Neamul pus pe cruce.

Vodã tremurã si’ngaima
– Ba te stiu tâlhar,
mi-ai ucis un Cârc-Serdar,
mi-ai fost jaf si spaima.

– De-am prãdat cu mâna toatã,
printre fagi si cerbi,
fost-a pentru robi si serbi,
pentru biata gloatã.

Dacã lama cu prãsele
a cârnit vr’-un grec,
o fãcui ca sã-mi înec
jalea tãrii mele.

Însã dacã azi las flintã,
codrii lungi si lati,
e cã taica si trei frati
urii tale-s tintã.

N-ai rãzbit sã’nvingi haiducul,
dar mi-i frângi pe ei.
Lasã-i. Mie dã-mi ce vrei,
streangul sau butucul.

Minunati-vã, giubele,
Si voi, bãrbi de-omãt!
Fãt de crivãt e, sau fãt
zãmislit de iele?

Doamne, esti (Vlãdica spune)
os de voievozi
si esti slobod sã slobozi
întru iertãciune.

Iartã-l, cã si-a pus de-o parte
scule si nãrav…
Vodã’ngheatã râs gângav
pe-un obraz de moarte.

Scuipã printre dinti cuvinte:
– Sâmbãtã, în zori,
lesu-i ciugulit de ciori
ti-l fac dar, Pãrinte …

*

Tes pãienjenii’n ungher
harfe de mãtasã.
Lãcrimând departe’n cer
câte-o stea se lasã.

Bate-o razã si nu prea
printr’un ochi de bârnã.
Lacãtul, la usa grea,
cinci ocale-atârnã.

Lantul, cu turbãri de lup,
pe sub piatra boltii,
când în suflet, când în trup
îsi înfige coltii.

Ce glas dulce si adânc
soarecii îi strânge?
Si din ziduri de ce plâng
picãturi de sânge?

Umbrele ce tainã spun?
Cin’le tine hangul?
Cântã Iancu, în ajun
de-a-l rãpune streangul.

Nu e apã în ulcior,
ca sã-i stingã spuza
de urzicã sau de dor
care-i arde buza.

Nu e vânt mãcar un fir,
ca sã batã’n dungã
si cu fragedul lui mir
fruntea sã i-o ungã.

Si nu-i nici un pui de stea
Agãtat de dreve,
Sã-l culeagã’n pumni, sã-l bea
Ca’n pãduri aeve…

Codrule fãrã haiduc,
Sub minunea lunii,
Calea ta n’o mai apuc
Sã-ti slujesc gorunii.

Neamule fãrã noroc,
Pururi sub furtunã,
Teava mea cu plumbi de foc
Nu te mai rãzbunã.

Nu mi-e fricã de cãlãu,
Nici de streang n’am teamã,
Dar în piept mã frige rãu
codrul ce mã cheamã.

Si mai am un vechi alean:
Doi ochi mari de fatã.
Lunecau într’un rãdvan,
peste Olt, odatã…

Erau verzi; erau adânci,
Si-au pierit aiurea.
Si în vis îi port de-atunci,
Ochii si pãdurea.

Soarele pe curti aruncã
Cosuri de ciresi.
Darabane fãrã gres
Sunã la poruncã.

Vodã! Ce necaz l-afumã?
Ce omizi îl rod?
Curge-o soaptã prin norod:
Ciumã, Vodã-Ciumã!

Sade-n jiltu-i ca pe cuie,
Ca pe ghimpi de spini.
Între perne si venin,
Vodã e si nu e.

Lacomi de petreceri rare,
Lângã Domn , semeti,
Agã, strãji si logofeti
Frig în asteptare.

Dar ce crãngi de lãmîite
Si meri domnesti
Înfloresc pe la feresti?
Crengi sau jupînite?

Cã la geam când se-adunã
Albe sfiiciuni,
Parcã ning de sus cununi
Fragede de lunã.

Frãgezime, tinerete,
Cum de mai surâzi
Când stã Iancu între gâzi
Tuciurii la fete?

Frãgezime de fecioarã,
Cum mai legeni crãngi
Când stã Iancu între spãngi,
Pregãtit sã moarã?
Caldã lacrimã de fatã
cum nu cazi pe brat,
Când stã Iancu lângã lat
stâncã neplecatã?

Si tu, Iancule, Jiene,
Moartea cum o’nfrunti
Si-ti bati joc de gâzii crunti
Cu tãciuni sub gene?

Ce-ai zãrit la geam, haiduce?
Ce ochi mari si verzi?
Cât ai da sã nu-i mai pierzi
Si’n pãduri i-ai duce…

Parcã-s ochi de nestematã,
Mãi, haiduc codrean!
Lunecau într’un rãdvan,
Peste Olt, odatã…

-Hei, nu-i pasã, cioarã slutã,
faraon urât,
cã-mi pui streangul tãu de gât,
când eu sunt lãutã.

Baragladinã, nu-mi pasã
Funia cã-mi legi,
Când eu sunt ciorchini întregi,
Dulce tãmâioasã.

Nici de corbi nu-mi pasã foarte,
Ticãlos tigan,
Când vãd ochii din rãdvan
Cã-mi zâmbesc la moarte…

Gâzii, goi ca spurcãciunea.
Iancu, falnic nuc.
– Codrule fãrã haiduc,
duce-ti-as minunea.

Sunã-a moarte darabana,
Gâzii-l smulg din loc.
-Neamule fãrã noroc,
duce-ti-as icoana.

Gloatele de ce suspinã?
Streang, de ce tresari?
Unde-s ochii verzi si mari,
Pusi în geam luminã?

Când s-au smuls -smaragde sfinte –
Din fereastra lor,
ca sã-i ardã, în pridvor,
Domnului ‘nainte?

Jupânitã, creangã albã,
Ocii tãi senini
La Mãria-Sa ‘i închini,
Cum închini o jalbã.

Buzele-ti nu spun nimica,
Numai ochii cer.
Alb, ca visinu’n Prier,
Lângã ochi, Vlãdica:

-Pune-ti, Doamne, mila’n faptã.
Pravila din mosi,
Dacã stai si o descosi,
Tare-i înteleaptã.

Cã ea cere slobozire
Din osândã grea,
Fatã de boier de-l vrea
Pe tâlhar de mire.

Azi, din curtea Ta se-alege
Crinul prea curat,
De osândã i pãcat
Lotrul sã-l dezlege…

Vodã’ngaimã: – Tu, sultanã,
În genunchi îmi stai?
Ochii plâng si’ntregul rai
Pâlpâie pe-o geanã.

Vrei de mire lotru mare?
Vrei din streang sã-l scot?
Ochii plâng si raiul tot
Cere’n ei iertare.

Si , deodatã, gloata cade
În genunchi, tunând:
-O, Mãria-Ta, fii blând,
iartã si sloboade!

Geme Vodã, geme Agã,
Logofetii tac.
Se cruceste în cerdac
Boierimea’ntreagã.

Domnul dã porunci. Si geme.
Gâzii sar ‘napoi.
Arnãuti în fuste noi
Bombãne blesteme.

Gloata’n vuiet se ridicã.
Peste ea, domol,
Scrie cruci de aur gol
Mâna de Vlãdicã.

Numai ochii de-altãdatã,
Ochii din rãdvan,
Printre beii cu turban
Râd cu zarea toatã.

Sargii se împlântã
Codrului afund.
Surugiul cântã,
frunzele-i rãspund.

Funie usoarã,
Spânzurã-ti alti furi…
Drum de nuntã zboarã,
Zboarã prin pãduri.

Butca sau mireasma
Leagãnã pe miri
Sub catapeteasma
crengilor subtiri?

Merg sfintiti de veacul
Codrilor bãtrâni.
Râde-n zãri conacul,
Asteptând stãpâni.

Cât îi stejãrisul
De înalt în zvon,
Smirnã-i tot frunzisul,
Pomii toti, amvon.

Cât de lung drumeagul
Printre sargi si roti,
patrafir tot fagul,
flamuri ulii toti…

Unde duci cu tine,
mire nãzdrãvan,
dimineti senine,
ochii din rãdvan?

Unde duci, Jiene,
tras de telegari,
zãrii dunãrene
ochii verzi si mari?

Uite-i cum se lasã
Mai adânci, mai grei,
Lumea neculeasã
s’o culegi din ei.

Uite-i cum se pleacã
-hotule’ntre hoti-
cerul ce-i îneaca
sã li-l furi, de poti…

Surugiul mânã,
Frunzele nu tac.
Taina ta ce’ngânã,
Murmur de copac?

Duce butca’n fugã
Mirii nuntii verzi.
Creangã ca o rugã,
Mustri sau dezmierzi?

Duce butca’n goanã
Mirii albei nunti.
Frunzã ca o ranã,
Sângeri sau te’ncrunti?

Iancu când ascultã,
Când n’ar vrea de loc
Creanga tot mai multã,
Frunza grea de foc.

Ca sã nu le-audã,
Spune soapte el-
(Stropi de geanã udã
pe-un ceresc inel):

– Alba mea mireasã,
Fragedul meu rai,
Cupa-ar vrea pe masã
Umbra ta sã-i dai.

De mireasma-ti linã
Crinii toti sunt beti.
Trestia se’nchinã,
Mlãdieri s’o’nveti.

Iar si iar îl cheamã
Paltin si gorun.
Iancului i-e teamã
Parcã de ce spun.

Ca sã nu-i audã,
Cântã soapte el
(stropi de geanã udã
pe-un ceresc inel):

Toatã unda apei
Pasul tãu l-ar vrea.
Tremurarea ploapei
Ti-o îngânã-o stea.

Nuferii îti furã
Umerii rotunzi,
Verde iezãturã-
Ochii tãi afunzi…

Iar si iar îl strigã
Ulmul nimãnui.
Iancului i-e fricã
De chemarea lui.

Ca sã nu-l audã
Plânge’n soaptã el
(stropi de geanã udã
pe-un ceresc inel):

– Lunecai, odatã,
Peste Olt, în vis.
Tu erai sau toatã
Floarea de cais?

Cu ce dulci omãturi
îngerii te-au scris?
Azi îmi arzi alãturi,
Dar îmi pari tot vis…

Iar si iar, oriunde,
Teiul face semn
Iancu nu rãspunde
la grozav îndemn.

Ca sã nu-i audã
Glasul cenusiu
Suduie cu ciudã:
Mânã surugiu…

Iar si iar se zbate
fagul nepãtruns.
Iancu nu se-abate
Si nu dã rãspuns.

Ca sã nu-l audã,
Smulge-un bici acum
Si de sfichi si nu dã
Sargilor de fum.
Tu, mireasã, du-mã
Raiului tãu sfânt.
Parcã mã sugrumã
Ramurile’n vânt.

Dragostea mea dragã,
Smulge-mã de-aici…
Creanga iar se roagã,
Iancu iar dã bici.

Si cum geme ramul
Cu frunzis de foc,
Parc’ar plânge neamul
Fãrã de noroc.
*

Cine-a muls,cu mâini blajine,
Calea-laptelui pe cer,
Cã sistarul noptii plin e,
Nevãzutule oier?

Codrul susurã din foaie
Ca o gurã de izvor
Unde îngerii îsi moaie
Gingãsia gleznei lor.
De prin râpi, de prin viroage,
Codrul vine, când pe brânci,
Când pe coate, sã se roage
Cu chemãri tot mai adânci.

La conac, sub geam, coboarã,
Ca sã-i freamãte’n auz
Când cu soapte de vioarã,
Când cu geamãt de cobuz.

Doarme Iancu, vrajã lungã,
Legãnat pe brate moi.
Crângul geme sã-l strãpungã,
Brate dulci îl trag’napoi.

Doarme Iancu, vrajã goalã,
Pe ispite de omãt.
Crângul geme, el se scoalã,
Îl trag brate îndãrãt.

Doarme Iancu, vrajã dulce,
Pe fierbinte sân zbãtut.
Crângul geme, el se smulge,
Brate cad în asternut.

Cusma, bunda, ipingeaua
Si pistoalelel’n serpar…
Fuge’n grajd si scoate seaua,
Scoate frâu si armãsar.

Du-mã’n lumea mea cealaltã,
Murgule, cã nu mai pot.
Murgul sare poarta’naltã
Cu haiduc, cu dor, cu tot…

Codru’-l simte c’o sã vinã,
De la brusturi la bureti,
Din bârlog la vizuinã,
De la gusteri la mistreti.

Taicã frasin, creangã muicã,
Vine munte de haiduc!
Mai rãsare-o nevãstuicã,
Mai tâsneste vr’un bursuc.

Îi ies carpenii’nainte,
Ca haiducii când vor pungi.
Gata sã-l binecuvinte,
Ulmii în odãjdii lungi.

Mãi, ce scârtâie’n tãcere
Peste codru si muncel?
Carul-Mic cu roti de miere
Trage luna dupã el.

Machea, luna e sau, poate,
Dintr’un put nepãmântean
Cumpãna tãcerii scoate
O gãleatã de mãrgean?

Peste scorburi, peste viezuri,
Stele tinere îsi coc
Pãduretele lor miezuri
De tãmâie si de foc.

Pe târzii poteci rãzlete
Murgul pune pasi cuminti.
Iancu suierã tristete,
Din amare foi cu zimti.

-Jelui-m-as, cã mi-e jale,
Jelui-m-as, dar n-am cui,
Nici stãtutelor pistoale
Si nici dorului cu pui.

Jelui-m-as numai tie,
Codrule fãrã haiduci…
Din desisuri vechi învie
Umbre, taine si nãluci:

Uite-aici oprisi caleasca
Unui plod de beizadea;
I-ai smuls ifosul si tasca
Si luceferii din ea.

Uite-aici cârnisi Serdarul
Cam limbut, cam grecotei,
Risipind pe tot hotarul
Potera de funigei.

Uite-aici, cu tescovinã
Te-ai clãtit, sã nu te spurci
Dupã ce-ai dat foc, la cinã,
Unui han cu nouã turci.

Si, la jar de crengi uscate,
Te-ai legat cam tot pe-aici,
Sã fi neamului dreptate
Si cocioabei de calici…

Luna pe cãrãri se varsã,
Ca o banitã de grâu,
Pe sub fagi cu frunza’ntoarsã,
Lacrimi tremurã pe frâu.

Cad pe frâu si cad pe coamã
Cad în iarbã, licãrind,
Când mãrunti bãnuti de-aramã,
Când inele de argint:

-Dragostea alunecoasã,
Inelu învârtecus,
Cu frânghii de chiparoasã
Mã legi zdravãn de culcus.

Ori de câte ori din bezne
S’a sculat vr’un brat voinic,
l-a frânt dorul sau mai lesne,
l-a stins fierul venetic.

Vino, codrule, si iartã
Pieptu-acesta slãbãnog.
Tot adâncul meu mã poartã
Tie, ceas de ceas , mã rog.

Fir-ar, codrule, s’ai parte
De-un haiduc cum n’am fost eu,
Cu hangerul fãrã moarte
Scris pe za de curcubeu.

Fi-ti-ar toatã frunza linã
Ochi albastri si ceresti,
Toatã strasnica tulpinã
Frunti si brate haiducesti.

Facã-se tot codrul pânde
De topoare si mãciuci,
Dacã gloatele flãmânde
Astãzi nu mai au haiduci.

Facã-se haiduc tot ramul,
Rãdãcinile la fel,
Dacã azi nici tu, nici Neamul
Parte n’ati avut de el…

Lacrimi curg si picã’ntr’una
Si pe sea si’n iarbã jos.
Sus, pe vârfuri, pare luna
Cusma altui Fãt-Frumos.

Ce heruv si-a spart ulciorul
sau cad stele prin fãget?
Bate vântu’ncet ca dorul
si ca jalea de încet.

Bate vântu ‘nlãcrimatul
duh amar de foi de nuc,
parcã e si nu-i oftatul
codrului fãrã haiduc.
Bate vântul -carpatinul-
duh amar de busuioc,
parcã e si nu-i suspinul
neamului, spre alt noroc.

Ianuarie 18, 2008 - Posted by | POEZII RADU GYR | ,

Sorry, the comment form is closed at this time.

%d blogeri au apreciat asta: