A sosit vremea…

“Vreme este sa te nasti si vreme sa mori; vreme este sa sadesti si vreme este sa smulgi ceea ce ai sadit.

Vreme este sa ranesti si vreme este sa tamaduiesti; vreme este sa darami si vreme este sa zidesti.

Vreme este sa plangi si vreme este sa razi; vreme este sa jelesti si vreme sa dantuiesti.

Vreme este sa arunci pietre si vreme este sa le strangi; vreme este sa imbratisezi si vreme este sa fugi de imbratisare.

Vreme este sa agonisesti si vreme sa prapadesti; vreme este sa pastrezi si vreme sa arunci.

Vreme este sa rupi si vreme este sa cosi, vreme este sa taci si vreme este sa graiesti.

Vreme este sa iubesti si vreme sa urasti. Este vreme de razboi si vreme de pace…” (Eclesiastul)

In final va invit sa vizionati acest screen saver (4 M), facut cu ocazia retragerii mele: o poezie (Intoarcerea din cruciada) a lui Radu Gyr, insotita de o coloana sonora… Dati dublu click si se va instala in Program Files - sceptik. De asemenea, poate fi accesat din panoul pentru screen savere din Windows (click dreapta pe desktop - screen savers). Fac precizarea, pentru a inlatura orice confuzie, ca fisierul este gazduit prin amabilitatea si bunavointa amicului meu Bogdan Stanciu care nu are nici o legatura cu articolele scrise pe acest blog. Vizionare placuta si… ramas bun!!

Roadele dumnezeieştii Liturghii în suflete sunt mari; ele se produc vizibil şi aievea, în ochii tuturor, dar şi în taină. Iar dacă rugătorii vor da ascultare cu evlavie şi bunăcuviinţă tuturor smeritelor îndemnuri ale diaconului, din toate momentele liturgice, sufletul li se va umple de o înaltă trăire duhovnicească, poruncile lui Hristos vor deveni realizabile, jugul lui Hristos li se va părea mai bun şi povara lui mai uşoară. La ieşirea din biserică, după ce a luat parte la dumnezeiescul ospăţ al dragostei, creştinul îi va privi pe toţi oamenii ca pe nişte fraţi ai săi. Reîncepându-şi fie obişnuitul curs al treburilor de serviciu, fie viaţa de familie, oriunde s-ar afla, în orice situaţie [...] va păstra, fără să-şi dea seama, în suflet, sublima pecete a unui mod iubitor de a fi în legătură cu oamenii: cel adus din ceruri de Dumnezeu-Omul. Va deveni, fără să vrea poate, milostiv şi iubitor faţă de cei mai mici, iar dacă el însuşi se va afla sub autoritatea cuiva, i se va supune cu mai multă tragere de inimă, ca şi când s-ar supune Mântuitorului însuşi. De va vedea pe cineva cerând ajutor, inima lui va fi dispusă, mai mult ca oricând, să-l ajute, va simţi pentru aceasta o mai mare bucurie, îl va milui pe sărac cu dragoste. Iar dacă este el însuşi sărac, va primi, cu recunoştinţă, cea mai mică danie şi se va ruga pentru binefăcătorul său, mai recunoscător ca oricând. Toţi cei ce au ascultat cu bunăcuviinţă dumnezeiasca Liturghie părăsesc biserica mai blânzi, mai milostivi în relaţiile cu oamenii, mai prietenoşi, mai chibzuiţi în ceea ce fac.

De aceea, tot cel ce doreşte să meargă înainte şi să se facă mai bun, trebuie să fie de faţă cât mai des la Sfânta Liturghie, să o asculte cu luare aminte; ea îl edifică şi îl formează pe om, fără să-şi dea seama, puţin câte puţin. Şi dacă societatea actuală încă nu s-a dezagregat cu totul, dacă oamenii nu s-au lăsat pătrunşi de totală şi neîmpăcată ură, cauza tainică este că dumnezeiasca Liturghie îi aduce aminte omului de cereasca, sfânta dragoste pe care se cuvine să o nutrească faţă de aproapele. De aceea, cel ce doreşte să se întărească în dragoste, trebuie să fie de faţă cât mai des, cu cutremur, cu credinţă şi cu evlavie, la sfântul ospăţ al dragostei. Şi dacă simte că nu este vrednic să-L primească pe buzele sale pe Dumnezeu însuşi, Care este tot numai dragoste, atunci să vină să vadă ca un spectator cum se împărtăşesc alţii, pentru ca, pe nesimţite, încetul cu încetul, să se desăvârşească pe sine, săptămână de săptămână.

Imensă, nemăsurată ar fi înrâurirea dumnezeieştii Liturghii, dacă oamenii ar asculta-o astfel încât să poată introduce în viaţă cele auzite.

Învăţându-i pe toţi deopotrivă, lucrând în mod egal asupra tuturor verigilor societăţii, de la ţar până la cel din urmă sărac, ea le spune la toţi acelaşi lucru, îi învaţă pe toţi cu aceeaşi limbă: dragostea, cea care asigură coeziunea societăţii, acel resort tainic a tot ce se mişcă armonios, hrana întregii vieţi.

Dar dacă dumnezeiasca Liturghie lucrează puternic asupra celor ce sunt de faţă la săvârşirea ei, lucrează cu atât mai vârtos asupra să-vârşitorului însuşi: preotul. Dacă o va face cu evlavie, cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi dragoste, atunci el va deveni curat tot, asemeni vaselor care nu vor mai fi deloc apoi [...] dacă se va afla toată ziua prins în multele sale îndatoriri pastorale, în familie, printre ai casei, sau printre enoriaşii care alcătuiesc şi ei familia lui, atunci închipui-se-va în el Mântuitorul însuşi şi în toate faptele sale va lucra Hris-tos, iar prin cuvintele sale va vorbi Hristos.

Dacă va face îndemn de împăcare celor ce îl vrăjmăşesc, dacă îl va îndemna la milă pe cel puternic (sau pe cel cu inimă împietrită) faţă de cel slab, sau să-l mângâie pe cel aflat în suferinţă, sau să-l aducă pe cel ce asupreşte la îngăduinţă sau [...] într-un cuvânt, el va dobândi puterea vindecătoare a untdelemnului şi va aduce în orice loc cuvânt de pace şi iubire.

NV Gogol, Meditatii la Dumnezeiasca Liturghie, ed. Anastasia, Bucuresti

Acum, întreaga biserică, urmărindu-i pe cântăreţii stranei, îşi uneşte glasurile într-o cântare solemnă a tuturor sufletelor, astfel: „Să se umple gurile noastre de lauda Ta, Doamne, ca să lăudăm slava Ta; că ne-ai învrednicit pe noi să ne împărtăşim cu sfintele, cele fără de moarte, preacinstitele şi de viaţă făcătoarele Tale Taine. întăreşte-ne pe noi întru sfinţenia Ta, toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta”. Corul cântăreţilor intonează, după aceasta, de trei ori cuvântul de glorificare „Aliluia”, care adevereşte necontenita lucrare şi ubicua prezenţă a lui Dumnezeu în lume. Diaconul iese pe amvon spre a-i îndemna pe credincioşi, pentru cea din urmă oară, la rugăciune de recunoştinţă. Ridicând orarul, cu trei degete ale mâinii drepte, zice: „Drepţi, primind dumne-zeieştile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cereştile şi de viaţă făcătoarele, înfricoşătoarele lui Hristos Taine, cu vrednicie să mulţumim Domnului”. Aducând mulţumire din inimă, toţi cântă lin: „Doamne miluieşte!”. „Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău”, cheamă, pentru ultima oară, diaconul. Toţi cântă: „Doamne miluieşte!”. „Ziua toată, desăvârşită, sfântă, în pace şi fără de păcate cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu o să dăm!”. Cu supunere de copii sfioşi şi cu încredere în Dumnezeu, toţi înalţă glas: „Ţie, Doamne!”. Iar preotul, strângând în acest timp antimisul şi făcând cu Evanghelia în mâini semnul [Crucii], rosteşte doxolo-gia treimică, cea care, luminând până acum asemenea unui far departe-răzbătător întregul drum al slujbei divine, face să strălucească o şi mai puternică lumină în sufletele celor ce au primit lumina; acum, doxologia treimică glăsuieşte după cum urmează: „Că Tu eşti sfinţirea noastră şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor!”.

Apoi preotul merge la jertfelnicul lateral, pe care au fost repuse discul şi potirul. Părticelele care au mai rămas pe disc şi care fuseseră scoase la Proscomidie întru pomenirea sfinţilor, pentru odihna răposaţilor şi pentru sănătatea sufletească a viilor, acum sunt vărsate în Sfântul Potir şi prin acest gest de introducere a lor acolo intră în comuniune cu trupul şi sângele lui Hristos întreaga Biserică, şi cea care îşi continuă călătoria şi lupta pe pământ, şi cea care triumfă în ceruri: Maica Domnului, proorocii, apostolii, părinţii Bisericii, ierarhii, pustnicii, mucenicii, apoi toţi cei pentru care au fost scoase părticele, pentru cei vii şi pentru cei răposaţi. Toţi intră acum în comuniune cu trupul şi sângele lui Hristos. Preotul stă în această clipă, în faţa lui Dumnezeu, ca reprezentant al întregii Biserici; bea din potir această părtăşie a tuturor mădularelor Bisericii, primeşte în sine comuniunea tuturor şi se roagă pentru toţi, ca să li se ierte păcatele, acestea fiindu-le răscumpărate prin jertfa lui Hristos, atât ale celor ce au trăit înainte de venirea Lui pe pământ, cât şi ale celor ce au trăit după aceea. Şi oricât de păcătoasă ar fi rugăciunea lui, preotul o face ca din partea tuturor, chiar şi din partea celor mai sfinţi dintre toţi, fiindcă, aşa cum a spus Hrisostom, obştească va fi şi purificarea universală ce va veni.

Biserica porunceşte ca rugăciunile să fie înălţate pentru toţi. însemnătatea deosebită a acestor rugăciuni, imperioasa lor necesitate n-au fost descoperite de înţelepţii lumii, ci de acei oameni îmbunătăţiţi, care, printr-o înaltă desăvârşire duhovnicească şi printr-o viaţă ca de îngeri cereşti, au ajuns să cunoască adâncile taine ale sufletului şi au văzut, limpede, că între cei ce trăiesc în Domnul nu poate exista despărţire; că prin putreziciunea vremelnică a trupului nostru relaţiile dintre noi nu se curmă şi că legăturile dragostei statornicite pe pământ sporesc într-o mai mare măsură în ceruri, după cum aici, în patria noastră pământească, fratele dus departe devine pentru noi şi mai apropiat, prin puterea dragostei. Şi tot ce izvorăşte din Hristos are viaţă veşnică, fiindcă veşnic este izvorul din care curge. Aflat-au, cu cele mai sensibile şi mai preţioase organe ale fiinţei lor, că în ceruri Biserica triumfătoare se roagă, după cuviinţă, pentru cei ce pribegesc pe pământ, fraţii ei; simţit-au că Dumnezeu ne-a dat - ca pe cea mai mare desfătare - desfătarea de a ne ruga, fiindcă Dumnezeu nu face nimic şi nu-Şi vădeşte bunătatea Sa fără a împărtăşi cu acele fapte şi cu acea facere de bine şi creaţia Sa, pentru ca şi ea să se bucure şi să se desfăteze cu suprema fericire a facerii de bine; îngerul Domnului îi poartă porunca şi tresaltă de fericire numai pentru că se face purtătorul poruncii dumnezeieşti. Sfântul se roagă în ceruri pentru fraţii săi de pe pământ şi tresaltă de fericire, rugându-se pentru ei. Şi toţi gustă, cu Dumnezeu împreună, din toate neasemuitele Sale desfătări şi bucurii; milioane de înfăptuiri desăvârşite ies din mâinile lui Dumnezeu, pentru ca şi noi să fim părtaşi unor bucurii tot mai mari şi mai mari, iar acestea toate nu au sfârşit, fiindcă şi bucuriile venite de la Dumnezeu sunt fără de sfârşit. Bând din potirul obşteştii comuniuni cu Dumnezeu, preotul dă poporului credincios prescurile din care au fost despărţite şi scoase părticele şi prin aceasta păstrează chipul cel din vechime al ospăţului dragostei, practicat de creştinii timpurilor dintâi. Deşi astăzi nu se mai întinde masă - fiindcă unii creştini ignoranţi au făcut de ruşine, prin tărăboiul smintit al veseliei lor şi prin certuri şi neiubire în chiar casa lui Dumnezeu, sfinţenia acestui impresionat ospăţ ceresc, în care cei ce se ospătau erau ca sfinţii şi se simţeau ca şi când ar fi avut un singur suflet, curaţi cu inima precum copiii, iubindu-se între ei ca şi cum ar fi fost în ceruri împreună cu însuşi Dumnezeu -, deşi bisericile înşile au simţit necesitatea de a renunţa la această tradiţie, însăşi amintirea ei dispărând din multe biserici, Biserica răsăriteană nu s-a putut hotărî să părăsească cu totul acest ritual, considerând că, prin împărţirea sfintei pâini la tot poporul din biserică, săvârşeşte acelaşi sfânt ospăţ al dragostei. De aceea, tot cel ce primeşte prescura (anafora) o primeşte ca pe pâinea de la ospăţul în timpul căruia însuşi Stăpânul lumii stătea de vorbă cu oamenii Săi; astfel că trebuie să o mănânce cu evlavie, închipu-indu-şi că este înconjurat de toţi oamenii, ca dulci fraţi ai săi; şi, întocmai ca în tradiţia Bisericii primare, să o mănânce înainte de oricare altă mâncare, sau să o ducă acasă, alor săi, sau unor bolnavi ori lipsiţi care, din anumite motive, nu s-au putut afla la biserică la timpul cuvenit.

După ce a împărţit Sfânta Pâine, preotul face otpustul Liturghiei, binecuvântând adunarea credincioşilor cu cuvintele: „Cel ce a înviat din morţi, Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, ale Sfinţilor, măriţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli, ale Sfântului [al cărui hram îl poartă biserica], ale celui întru Sfinţi Părintelui nostru Ioan Hrisostom, arhiepiscopul Constantinopolului [dacă se săvârşeşte liturghia acestuia], ale Sfântului [este numit sfântul a cărui prăznuire se face în acea zi], ale Sfinţilor şi drepţilor dumnezeieşti Părinţi Ioachim şi Ana şi pentru ale tuturor sfinţilor, să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi, ca un bun şi iubitor de oameni”. Poporul, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci şi făcând închinăciuni, se răspândeşte, în timp ce răsună cu putere cântare de bucurie - polihroniul pentru împărat.

În altar, preotul se dezbracă de veşminte, rostind: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne”, însoţind dezbrăcarea cu tropare de laudă, imnuri pentru cel întru sfinţi părintele bisericesc a cărui Liturghie a fost săvârşită, către Preacurata, Preasfânta Fecioară, prin care s-a făcut înomenirea Celui slăvit prin Liturghie. Diaconul, în acest timp, consumă ceea ce ar mai fi putut rămâne în potir, turnând în el vinul şi apa rămase şi spălând astfel pereţii interiori, bând amestecul, ştergând pe dinăuntru cu buretele, ca să nu rămână nimic, apoi aşază la locul lor ambele sfinte vase, acoperindu-le şi legându-le strâns pe deasupra şi, asemeni preotului, zice: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne”, repetând aceleaşi cântări şi rugăciuni. în sfârşit, amândoi ies din biserică, purtând pe chipuri lumină proaspătă, luminoasă bucurie, iar pe buze mulţumire Domnului.

Dedicatie speciala. Ca sa va mai treaca din suparare dar si pentru ca am intentia sa trec pe LINUX…

Un lucru pe cat de trist pe-atat de grav. Bulgaria a recunoscut independenta Kosovo.

Jeanna Bryner de la LiveScience(.com) a descoperit dovada, argumentul suprem, pe care n-au fost in stare sa-l dovedeasca inca oamenii de stiinta, ramanand numai o supozitie, si anume ca, asa cum rezulta in urma scandalurilor XXX in care au fost implicati politicieni americani, cum titrau mai multe ziare, trebuie sa ne tragem din maimute, pentru ca, in randul animalelor este normal sexul cu mai multe partenere sau chiar cu parteneri.

Cica doar intre 3 si 5 % din cele 5000 de specii de mamifere sunt monogame. Jeanna face o remarca adevarata, poate, dar trage o concluzie gresita. Ea stabileste ca in urma acestui fapt, trebuie sa ne inrudim cu alte mamifere, cand, de fapt, concluzia corecta ar fi: ne-am animalizat!!

Iar Jane Lancaster (Jane, Jeanna, cam tot aia-i), de la Universitatea New Mexico, este ferm convinsa ca “Specia umana a trebuit sa evolueze, pentru a-si asuma responsabilitatea cresterii ‘puilor’”.

Jeanna, cealalta Jane, continua cu “diferenta dintre oameni si celelalte animale consta in faptul ca si masculii se implica in cresterea puilor”. Iar Daniel Kruger de la Universitatea Michigan, tot evolutionist, ca toti “oamenii de stiinta” citati de Jeanna, crede si el ca “asta ne diferentiaza de celelalte primate”.

Pepper Scwartz, profesor de sociologie (sic!) la Universitatea Washington, Seattle, crede ca “numai gasca e monogama, ea nu se mai imperecheaza nici daca-i moare partenerul”.

Ei, v-ati lamurit fratilor? Lasati deoparte toate cercetarile! Premiul NOBEL ar trebui acordat politicienilor americani care nu s-au sfiit sa declare ce-au declarat. Sai poate IgNobel decat Nobel, ramane de vazut…

Asa cum anuntam, un nou UPDATE pe eresulcatolic. Noutatile sunt marcate cu “NOU!”.

Uşile împărăteşti se deschid, iar diaconul cuvântează solemn: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!”. Preotul se înfăţişează acum, înaintea poporului, ca un serafim, ţinând în mâini Sfîntul Potir, în dreptul uşilor împărăteşti.

Arzând de dumnezeiescul dor, înflăcăraţi de focul dragostei de Dumnezeu, cei ce se împărtăşesc se perindă, ţinând mâinile încrucişate pe piept, unul după altul, cu capetele plecate, de-punând fiecare, în faţa Răstignitului, această mărturisire: „Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui Viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Cred de asemenea că acesta este însuşi preacurat trupul Tău şi acesta este însuşi scump sângele Tău. Deci, mă rog Ţie: miluieşte-mă şi-mi iartă greşelile mele, cele de voie şi cele fără de voie, cele cu cuvântul sau cu lucrul, cele cu ştiinţă şi cu neştiinţă. Şi mă învredniceşte fără de osândă să mă împărtăşesc cu preacuratele Tale Taine, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa cea de veci”. Oprindu-se o clipă, parcă pentru a se pătrunde mintea de însemnătatea Tainei ce urmează, continuă, din adâncul inimii, zicând: „Cinei Tale celei de Taină, Fiul lui Dumnezeu, astăzi părtaş mă primeşte, că nu voi^ spune vrăjmaşilor Tăi Taina Ta, nici sărutare îţi voi da ca Iuda, ci, ca tâlharul mărturisindu-mă, strig Ţie: Pomeneş-te-mă, Doamne, întru împărăţia Ta”. Şi păstrând o clipă de evlavioasă tăcere, continuă: „Nu spre judecată sau spre osândă să-mi fie mie împărtăşirea Sfintelor Tale Taine, Doamne, ci spre tămăduirea sufletului şi a trupului”.

Citind această mărturisire, nu ca înaintea unui preot, ci, acum, ca înaintea unui serafim de foc, fiecare se duce, pregătit, cu gura deschisă, pentru a primi din sfânta linguriţă acel cărbune arzător, al Sfântului Trup şi Sânge al Domnului, care trebuie să ardă, întocmai cum arde fierul încins în foc, boala trupească, să usuce neagra mocirlă a păcatelor, să-i risipească noaptea veşnică din suflet, să-l prefacă şi pe el în serafim luminos. Când preotul zice, apropiindu-i linguriţa de gură: „Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu [cutare] cu Cinstitul şi Sfântul Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”, credinciosul primeşte trupul şi sângele Domnului şi, odată cu aceasta, trăieşte clipa întâlnirii cu Dumnezeu; stă faţă către faţă cu El însuşi. Această clipă este în afara timpului; ea nu se deosebeşte cu nimic de eternitate, fiindcă în ea sălăşluieşte Cel ce este începutul eternităţii. Primind trupul şi sângele Domnului, cel ce se împărtăşeşte este cuprins de o sfântă spaimă; buzele îi sunt şterse cu Sfântul Aer, în timp ce sunt repetate cuvintele serafimului către proorocul Isaia: „Iată, s-a atins de buzele tale şi va şterge fărădelegile tale şi de păcatele tale te va curaţi”. Credinciosul se îndepărtează de Sfântul Potir ca şi cum ar fi el însuşi sfânt, se închină la icoanele sfinţilor, făcând plecăciuni în semn de salut către cei de faţă, socotindu-i acum şi mai aproape de inimă, ca unul ce s-a legat de ei prin sfinte legături de rudenie cerească, ducându-se să-şi ocupe locul, stăpânit de gândul că l-a primit în sine pe însuşi Domnul Hristos, că Hristos este în el, că Hristos a coborât în trup, ca într-un mormânt, în măruntaiele sale, pentru a pătrunde apoi în tainiţa inimii, pentru a-l învia în duh, săvârşind în fiinţa lui şi îngroparea şi învierea sa. Toată biserica străluceşte de lumina acestei duhovniceşti învieri, iar cîntăreţii cîntă cîntările bucuriei pascale: „învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă învierea Ta o lăudăm şi o slăvim, că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei învierii lui Hristos, că, iată, a venit prin cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat!”. Şi asemenea îngerilor care îşi înalţă acum glasurile: „Luminează-te, luminează-te, noule Ierusa-lime, că slava Domnului peste tine a răsărit. Saltă acum şi te bucură, Sioane; iar Tu, curată Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru învierea Celui Născut al Tău”. O, Pastile cele mari şi preasfinţite, Hristoase! O, înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea! Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai cu adevărat, în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale”.

În prelungirea acestui moment, când toată biserica, cu mare bucurie, dă glas cântărilor învierii, preotul, în altarul închis, pune Sfântul Potir pe Sfânta Masă (care, ca şi discul, va fi acoperit din nou cu pocrovăţ), rostind o rugăciune de mulţumire către binefăcătorul sufletelor noastre, Domnul, că s-a învrednicit să se împărtăşească cu cereştile şi nemuritoarele Sale Taine şi încheie rugăciunea cu cererea ca Dumnezeu să ne îndrepte paşii, să ne întărească în sfântă frică faţă de El, să vegheze asupra vieţii noastre şi să dea tărie paşilor noştri.

Apoi se deschid pentru ultima oară uşile împărăteşti, închipuind prin aceasta deschiderea împărăţiei cereşti înseşi, pe care a dat-o Hristos celor cărora li s-a dat El însuşi drept hrană duhovnicească, din întreaga lume. Sfântul Potir, purtat de diaconul care rosteşte: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!”, închipuie ieşirea Domnului însuşi în popor, spre a-i lua şi duce pe toţi cu El, în casa Tatălui Său. Drept răspuns, răsună puternic solemna cântare a credincioşilor: „Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului; Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă”. întreaga biserică se face ecoul acestei duhovniceşti cântări, ieşite din străfundurile duhului întărit. Preotul binecuvântează poporul cu cuvintele: „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta”, deoarece se presupune că, prin curăţie, toţi s-au prefăcut acum în moştenirea lui Dumnezeu, purtându-şi gândurile către înălţarea Domnului la cer, cu care s-a încheiat şederea Lui pe pământ; preotul, împreună cu diaconul, stă înaintea Sfintei Mese şi, închinându-se, cădeşte pentru ultima oară, iar cădind zice: „înal-ţă-Te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pământul slava Ta”. în acest timp, adunarea credincioşilor se veseleşte în cântări, străluceşte de bucurie duhovnicească, sufletele luminate ale tuturor se adună, înălţând împreună cu sfinţiţii slujitori aceste cuvinte: „Vă-zut-am lumina cea adevărată, primit-am Duhul cel ceresc, aflat-am credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi”. Diaconul apare în uşile împărăteşti, purtând pe creştet Sfântul Disc, fără a rosti un cuvânt; prin această privire mută asupra credincioşilor şi prin plecarea sa de pe amvon închipuie plecarea dintre noi şi înălţarea la cer a Domnului. După diacon, iese în uşile împărăteşti şi preotul, cu Sfântul Potir, care vesteşte rămânerea cu noi, până la sfârşitul veacurilor, a Domnului, Cel înălţat, cu cuvintele: „Totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Apoi potirul şi discul sunt duse şi reaşezate pe jertfelnicul lateral, pe care s-a săvârşit proscomidia, loc care simbolizează acum nu peştera care a văzut naşterea lui Hristos, ci scaunul cel de sus al slavei, unde s-a săvârşit întoarcerea Fiului la sânul Tatălui.

NV GOGOL, MEDITATII LA DUMNEZEIASCA LITURGHIE, ED. ANASTASIA, BUCURESTI

Fratilor, inevitabilul s-a produs. Anuntam prin noiembrie retragerea de pe internet. Am revenit asupra deciziei, dar iata ca acum, va anunt -si de data asta este definitiva decizia- ca incepand cu a doua saptamana a lui aprilie, acest blog, precum si celelalte site-uri, nu vor mai fi actualizate. De asemenea, voi sterge si adresa de mail, asa incat nu va mai obositi sa-mi trimiteti nici un mesaj, de nici un fel. Voi continua insa, colaborarea cu revistele Credinta Ortodoxa si Gand si Slova Ortodoxe, in masura in care voi putea.

Nu s-au facut nici un fel de presiuni asupra mea si NU regret nimic din ceea ce am scris. Imi cer totusi iertare fata de toti care i-as fi putut ofensa prin comentariile postate pe acest blog. SUSTIN in continuare implicarea mirenilor in VIATA BISERICII si imi pare rau ca acest lucru nu se intampla. De asemenea, sustin, desi cu anumite rezerve, si implicarea preotilor in politica, cu toata “mizeria” din acest spatiu.

Am lucrat din dragoste si cu dragoste la acest blog, asa cum am facut-o si cu celelalte site-uri. N-am facut nimic din mandrie sau pentru popularitate, dragostea de Adevar - care in crestinism nu este un principiu abstract ci este o Persoana, Hristos Dumnezeu-Omul - si dragostea fata de aproapele (numai asa putem ajunge la Dumnezeu) au fost singurele motive care m-au motivat in asemenea actiuni. Incredintez pe mai deprate fraiele campaniei celor de la Razboi intru Cuvant si lui Claudiu Tarziu, fara de care nu as fi putut realiza nimic, eu contribuind mai mult cu ideea si niste drafturi jalnice. Ca tot veni vorba, vreau sa le multumesc tuturor pentru sprijinul acordat, atat exprimat prin comentarii aici, cat si prin faptul ca m-ati vizitat. De asemeni, un cuvant special de multumire se cuvine celor de la Razboi intru Cuvant care m-au sprijinit prin linkuri inca de la bun inceput, dar si tuturor celorlalti.

Pana la inchiderea definitiva, care spre deosebire de luna noiembrie, chiar va fi definitiva, voi termina serialul despre Explicarea Sfintei Liturghii si voi mai face, sper, mici update-uri pe eresulcatolic.

Imi exprim dezamagirea atat fata de lasitatea din Biserica noastra cat si fata de neimplicarea mirenilor in viata Bisericii, in general fata de indiferenta cu care tratam aceste vremuri din urma, precum si despre mentalitatea inapoiata a unora care aleg sa bage capul in nisip si sa sa amageasca. Multi m-au judecat in fel si chip pentru cele scrise si intreprinse, insa timpul va trece si veti vedea toti ca am avut dreptate. Sa nu fie prea tarziu…

Nu-i usor sa ma despart de ceea ce am construit de-a lungul anilor si fac acest lucru cu multumirea ca daca macar un singur sufletel s-a folosit din tot acest amalgam de articole, atunci munca mea n-a fost in zadar. Va invit sa cititi scrierile Sfintilor Parinti (colectia PSB a BOR) precum si Filocaliile si Sfanta Scriptura pentru a ajunge la masura barbatului desavarsit cum se spune si pentru a ne inchina nu numai in adevar, cat si in duh. De asemenea va invit sa vizitati si celelalte site-uri si sa salvati materialele care va par folositoare, in caz ca, pe viitor, nu vor mai fi.

18 martie 2008

ZIUA ne informeaza ca niste elvetieni au deschis un loc unde te poti sinucide conform standardelor UE. Aceasta “clinica” este amplasata chiar langa cea mai mare casa de toleranta din Elvetia, un motiv in plus pentru sporirea “clientilor”. Tot de-acolo aflam, nici eu n-am stiut, ca in Elvetia este admisa eutanasia. Pana acuma u avut 23 de clienti care au platit. Nu, chiar au platit. 5000 lire sterline pe cap de sinucigas… Buna afacere. Cu banii astia cumperi o camera de 5 stele… in IAD.

Cititi pe larg AICI.