un blogger SCEPTIK

Roadele dumnezeieştii Liturghii în suflete sunt mari; ele se produc vizibil şi aievea, în ochii tuturor, dar şi în taină. Iar dacă rugătorii vor da ascultare cu evlavie şi bunăcuviinţă tuturor smeritelor îndemnuri ale diaconului, din toate momentele liturgice, sufletul li se va umple de o înaltă trăire duhovnicească, poruncile lui Hristos vor deveni realizabile, jugul lui Hristos li se va părea mai bun şi povara lui mai uşoară. La ieşirea din biserică, după ce a luat parte la dumnezeiescul ospăţ al dragostei, creştinul îi va privi pe toţi oamenii ca pe nişte fraţi ai săi. Reîncepându-şi fie obişnuitul curs al treburilor de serviciu, fie viaţa de familie, oriunde s-ar afla, în orice situaţie [...] va păstra, fără să-şi dea seama, în suflet, sublima pecete a unui mod iubitor de a fi în legătură cu oamenii: cel adus din ceruri de Dumnezeu-Omul. Va deveni, fără să vrea poate, milostiv şi iubitor faţă de cei mai mici, iar dacă el însuşi se va afla sub autoritatea cuiva, i se va supune cu mai multă tragere de inimă, ca şi când s-ar supune Mântuitorului însuşi. De va vedea pe cineva cerând ajutor, inima lui va fi dispusă, mai mult ca oricând, să-l ajute, va simţi pentru aceasta o mai mare bucurie, îl va milui pe sărac cu dragoste. Iar dacă este el însuşi sărac, va primi, cu recunoştinţă, cea mai mică danie şi se va ruga pentru binefăcătorul său, mai recunoscător ca oricând. Toţi cei ce au ascultat cu bunăcuviinţă dumnezeiasca Liturghie părăsesc biserica mai blânzi, mai milostivi în relaţiile cu oamenii, mai prietenoşi, mai chibzuiţi în ceea ce fac.

De aceea, tot cel ce doreşte să meargă înainte şi să se facă mai bun, trebuie să fie de faţă cât mai des la Sfânta Liturghie, să o asculte cu luare aminte; ea îl edifică şi îl formează pe om, fără să-şi dea seama, puţin câte puţin. Şi dacă societatea actuală încă nu s-a dezagregat cu totul, dacă oamenii nu s-au lăsat pătrunşi de totală şi neîmpăcată ură, cauza tainică este că dumnezeiasca Liturghie îi aduce aminte omului de cereasca, sfânta dragoste pe care se cuvine să o nutrească faţă de aproapele. De aceea, cel ce doreşte să se întărească în dragoste, trebuie să fie de faţă cât mai des, cu cutremur, cu credinţă şi cu evlavie, la sfântul ospăţ al dragostei. Şi dacă simte că nu este vrednic să-L primească pe buzele sale pe Dumnezeu însuşi, Care este tot numai dragoste, atunci să vină să vadă ca un spectator cum se împărtăşesc alţii, pentru ca, pe nesimţite, încetul cu încetul, să se desăvârşească pe sine, săptămână de săptămână.

Imensă, nemăsurată ar fi înrâurirea dumnezeieştii Liturghii, dacă oamenii ar asculta-o astfel încât să poată introduce în viaţă cele auzite.

Învăţându-i pe toţi deopotrivă, lucrând în mod egal asupra tuturor verigilor societăţii, de la ţar până la cel din urmă sărac, ea le spune la toţi acelaşi lucru, îi învaţă pe toţi cu aceeaşi limbă: dragostea, cea care asigură coeziunea societăţii, acel resort tainic a tot ce se mişcă armonios, hrana întregii vieţi.

Dar dacă dumnezeiasca Liturghie lucrează puternic asupra celor ce sunt de faţă la săvârşirea ei, lucrează cu atât mai vârtos asupra să-vârşitorului însuşi: preotul. Dacă o va face cu evlavie, cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi dragoste, atunci el va deveni curat tot, asemeni vaselor care nu vor mai fi deloc apoi [...] dacă se va afla toată ziua prins în multele sale îndatoriri pastorale, în familie, printre ai casei, sau printre enoriaşii care alcătuiesc şi ei familia lui, atunci închipui-se-va în el Mântuitorul însuşi şi în toate faptele sale va lucra Hris-tos, iar prin cuvintele sale va vorbi Hristos.

Dacă va face îndemn de împăcare celor ce îl vrăjmăşesc, dacă îl va îndemna la milă pe cel puternic (sau pe cel cu inimă împietrită) faţă de cel slab, sau să-l mângâie pe cel aflat în suferinţă, sau să-l aducă pe cel ce asupreşte la îngăduinţă sau [...] într-un cuvânt, el va dobândi puterea vindecătoare a untdelemnului şi va aduce în orice loc cuvânt de pace şi iubire.

NV Gogol, Meditatii la Dumnezeiasca Liturghie, ed. Anastasia, Bucuresti

Acum, întreaga biserică, urmărindu-i pe cântăreţii stranei, îşi uneşte glasurile într-o cântare solemnă a tuturor sufletelor, astfel: „Să se umple gurile noastre de lauda Ta, Doamne, ca să lăudăm slava Ta; că ne-ai învrednicit pe noi să ne împărtăşim cu sfintele, cele fără de moarte, preacinstitele şi de viaţă făcătoarele Tale Taine. întăreşte-ne pe noi întru sfinţenia Ta, toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta”. Corul cântăreţilor intonează, după aceasta, de trei ori cuvântul de glorificare „Aliluia”, care adevereşte necontenita lucrare şi ubicua prezenţă a lui Dumnezeu în lume. Diaconul iese pe amvon spre a-i îndemna pe credincioşi, pentru cea din urmă oară, la rugăciune de recunoştinţă. Ridicând orarul, cu trei degete ale mâinii drepte, zice: „Drepţi, primind dumne-zeieştile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cereştile şi de viaţă făcătoarele, înfricoşătoarele lui Hristos Taine, cu vrednicie să mulţumim Domnului”. Aducând mulţumire din inimă, toţi cântă lin: „Doamne miluieşte!”. „Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău”, cheamă, pentru ultima oară, diaconul. Toţi cântă: „Doamne miluieşte!”. „Ziua toată, desăvârşită, sfântă, în pace şi fără de păcate cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu o să dăm!”. Cu supunere de copii sfioşi şi cu încredere în Dumnezeu, toţi înalţă glas: „Ţie, Doamne!”. Iar preotul, strângând în acest timp antimisul şi făcând cu Evanghelia în mâini semnul [Crucii], rosteşte doxolo-gia treimică, cea care, luminând până acum asemenea unui far departe-răzbătător întregul drum al slujbei divine, face să strălucească o şi mai puternică lumină în sufletele celor ce au primit lumina; acum, doxologia treimică glăsuieşte după cum urmează: „Că Tu eşti sfinţirea noastră şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor!”.

Apoi preotul merge la jertfelnicul lateral, pe care au fost repuse discul şi potirul. Părticelele care au mai rămas pe disc şi care fuseseră scoase la Proscomidie întru pomenirea sfinţilor, pentru odihna răposaţilor şi pentru sănătatea sufletească a viilor, acum sunt vărsate în Sfântul Potir şi prin acest gest de introducere a lor acolo intră în comuniune cu trupul şi sângele lui Hristos întreaga Biserică, şi cea care îşi continuă călătoria şi lupta pe pământ, şi cea care triumfă în ceruri: Maica Domnului, proorocii, apostolii, părinţii Bisericii, ierarhii, pustnicii, mucenicii, apoi toţi cei pentru care au fost scoase părticele, pentru cei vii şi pentru cei răposaţi. Toţi intră acum în comuniune cu trupul şi sângele lui Hristos. Preotul stă în această clipă, în faţa lui Dumnezeu, ca reprezentant al întregii Biserici; bea din potir această părtăşie a tuturor mădularelor Bisericii, primeşte în sine comuniunea tuturor şi se roagă pentru toţi, ca să li se ierte păcatele, acestea fiindu-le răscumpărate prin jertfa lui Hristos, atât ale celor ce au trăit înainte de venirea Lui pe pământ, cât şi ale celor ce au trăit după aceea. Şi oricât de păcătoasă ar fi rugăciunea lui, preotul o face ca din partea tuturor, chiar şi din partea celor mai sfinţi dintre toţi, fiindcă, aşa cum a spus Hrisostom, obştească va fi şi purificarea universală ce va veni.

Biserica porunceşte ca rugăciunile să fie înălţate pentru toţi. însemnătatea deosebită a acestor rugăciuni, imperioasa lor necesitate n-au fost descoperite de înţelepţii lumii, ci de acei oameni îmbunătăţiţi, care, printr-o înaltă desăvârşire duhovnicească şi printr-o viaţă ca de îngeri cereşti, au ajuns să cunoască adâncile taine ale sufletului şi au văzut, limpede, că între cei ce trăiesc în Domnul nu poate exista despărţire; că prin putreziciunea vremelnică a trupului nostru relaţiile dintre noi nu se curmă şi că legăturile dragostei statornicite pe pământ sporesc într-o mai mare măsură în ceruri, după cum aici, în patria noastră pământească, fratele dus departe devine pentru noi şi mai apropiat, prin puterea dragostei. Şi tot ce izvorăşte din Hristos are viaţă veşnică, fiindcă veşnic este izvorul din care curge. Aflat-au, cu cele mai sensibile şi mai preţioase organe ale fiinţei lor, că în ceruri Biserica triumfătoare se roagă, după cuviinţă, pentru cei ce pribegesc pe pământ, fraţii ei; simţit-au că Dumnezeu ne-a dat - ca pe cea mai mare desfătare - desfătarea de a ne ruga, fiindcă Dumnezeu nu face nimic şi nu-Şi vădeşte bunătatea Sa fără a împărtăşi cu acele fapte şi cu acea facere de bine şi creaţia Sa, pentru ca şi ea să se bucure şi să se desfăteze cu suprema fericire a facerii de bine; îngerul Domnului îi poartă porunca şi tresaltă de fericire numai pentru că se face purtătorul poruncii dumnezeieşti. Sfântul se roagă în ceruri pentru fraţii săi de pe pământ şi tresaltă de fericire, rugându-se pentru ei. Şi toţi gustă, cu Dumnezeu împreună, din toate neasemuitele Sale desfătări şi bucurii; milioane de înfăptuiri desăvârşite ies din mâinile lui Dumnezeu, pentru ca şi noi să fim părtaşi unor bucurii tot mai mari şi mai mari, iar acestea toate nu au sfârşit, fiindcă şi bucuriile venite de la Dumnezeu sunt fără de sfârşit. Bând din potirul obşteştii comuniuni cu Dumnezeu, preotul dă poporului credincios prescurile din care au fost despărţite şi scoase părticele şi prin aceasta păstrează chipul cel din vechime al ospăţului dragostei, practicat de creştinii timpurilor dintâi. Deşi astăzi nu se mai întinde masă - fiindcă unii creştini ignoranţi au făcut de ruşine, prin tărăboiul smintit al veseliei lor şi prin certuri şi neiubire în chiar casa lui Dumnezeu, sfinţenia acestui impresionat ospăţ ceresc, în care cei ce se ospătau erau ca sfinţii şi se simţeau ca şi când ar fi avut un singur suflet, curaţi cu inima precum copiii, iubindu-se între ei ca şi cum ar fi fost în ceruri împreună cu însuşi Dumnezeu -, deşi bisericile înşile au simţit necesitatea de a renunţa la această tradiţie, însăşi amintirea ei dispărând din multe biserici, Biserica răsăriteană nu s-a putut hotărî să părăsească cu totul acest ritual, considerând că, prin împărţirea sfintei pâini la tot poporul din biserică, săvârşeşte acelaşi sfânt ospăţ al dragostei. De aceea, tot cel ce primeşte prescura (anafora) o primeşte ca pe pâinea de la ospăţul în timpul căruia însuşi Stăpânul lumii stătea de vorbă cu oamenii Săi; astfel că trebuie să o mănânce cu evlavie, închipu-indu-şi că este înconjurat de toţi oamenii, ca dulci fraţi ai săi; şi, întocmai ca în tradiţia Bisericii primare, să o mănânce înainte de oricare altă mâncare, sau să o ducă acasă, alor săi, sau unor bolnavi ori lipsiţi care, din anumite motive, nu s-au putut afla la biserică la timpul cuvenit.

După ce a împărţit Sfânta Pâine, preotul face otpustul Liturghiei, binecuvântând adunarea credincioşilor cu cuvintele: „Cel ce a înviat din morţi, Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, ale Sfinţilor, măriţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli, ale Sfântului [al cărui hram îl poartă biserica], ale celui întru Sfinţi Părintelui nostru Ioan Hrisostom, arhiepiscopul Constantinopolului [dacă se săvârşeşte liturghia acestuia], ale Sfântului [este numit sfântul a cărui prăznuire se face în acea zi], ale Sfinţilor şi drepţilor dumnezeieşti Părinţi Ioachim şi Ana şi pentru ale tuturor sfinţilor, să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi, ca un bun şi iubitor de oameni”. Poporul, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci şi făcând închinăciuni, se răspândeşte, în timp ce răsună cu putere cântare de bucurie - polihroniul pentru împărat.

În altar, preotul se dezbracă de veşminte, rostind: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne”, însoţind dezbrăcarea cu tropare de laudă, imnuri pentru cel întru sfinţi părintele bisericesc a cărui Liturghie a fost săvârşită, către Preacurata, Preasfânta Fecioară, prin care s-a făcut înomenirea Celui slăvit prin Liturghie. Diaconul, în acest timp, consumă ceea ce ar mai fi putut rămâne în potir, turnând în el vinul şi apa rămase şi spălând astfel pereţii interiori, bând amestecul, ştergând pe dinăuntru cu buretele, ca să nu rămână nimic, apoi aşază la locul lor ambele sfinte vase, acoperindu-le şi legându-le strâns pe deasupra şi, asemeni preotului, zice: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne”, repetând aceleaşi cântări şi rugăciuni. în sfârşit, amândoi ies din biserică, purtând pe chipuri lumină proaspătă, luminoasă bucurie, iar pe buze mulţumire Domnului.

Asa cum anuntam, un nou UPDATE pe eresulcatolic. Noutatile sunt marcate cu “NOU!”.

Uşile împărăteşti se deschid, iar diaconul cuvântează solemn: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!”. Preotul se înfăţişează acum, înaintea poporului, ca un serafim, ţinând în mâini Sfîntul Potir, în dreptul uşilor împărăteşti.

Arzând de dumnezeiescul dor, înflăcăraţi de focul dragostei de Dumnezeu, cei ce se împărtăşesc se perindă, ţinând mâinile încrucişate pe piept, unul după altul, cu capetele plecate, de-punând fiecare, în faţa Răstignitului, această mărturisire: „Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui Viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Cred de asemenea că acesta este însuşi preacurat trupul Tău şi acesta este însuşi scump sângele Tău. Deci, mă rog Ţie: miluieşte-mă şi-mi iartă greşelile mele, cele de voie şi cele fără de voie, cele cu cuvântul sau cu lucrul, cele cu ştiinţă şi cu neştiinţă. Şi mă învredniceşte fără de osândă să mă împărtăşesc cu preacuratele Tale Taine, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa cea de veci”. Oprindu-se o clipă, parcă pentru a se pătrunde mintea de însemnătatea Tainei ce urmează, continuă, din adâncul inimii, zicând: „Cinei Tale celei de Taină, Fiul lui Dumnezeu, astăzi părtaş mă primeşte, că nu voi^ spune vrăjmaşilor Tăi Taina Ta, nici sărutare îţi voi da ca Iuda, ci, ca tâlharul mărturisindu-mă, strig Ţie: Pomeneş-te-mă, Doamne, întru împărăţia Ta”. Şi păstrând o clipă de evlavioasă tăcere, continuă: „Nu spre judecată sau spre osândă să-mi fie mie împărtăşirea Sfintelor Tale Taine, Doamne, ci spre tămăduirea sufletului şi a trupului”.

Citind această mărturisire, nu ca înaintea unui preot, ci, acum, ca înaintea unui serafim de foc, fiecare se duce, pregătit, cu gura deschisă, pentru a primi din sfânta linguriţă acel cărbune arzător, al Sfântului Trup şi Sânge al Domnului, care trebuie să ardă, întocmai cum arde fierul încins în foc, boala trupească, să usuce neagra mocirlă a păcatelor, să-i risipească noaptea veşnică din suflet, să-l prefacă şi pe el în serafim luminos. Când preotul zice, apropiindu-i linguriţa de gură: „Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu [cutare] cu Cinstitul şi Sfântul Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”, credinciosul primeşte trupul şi sângele Domnului şi, odată cu aceasta, trăieşte clipa întâlnirii cu Dumnezeu; stă faţă către faţă cu El însuşi. Această clipă este în afara timpului; ea nu se deosebeşte cu nimic de eternitate, fiindcă în ea sălăşluieşte Cel ce este începutul eternităţii. Primind trupul şi sângele Domnului, cel ce se împărtăşeşte este cuprins de o sfântă spaimă; buzele îi sunt şterse cu Sfântul Aer, în timp ce sunt repetate cuvintele serafimului către proorocul Isaia: „Iată, s-a atins de buzele tale şi va şterge fărădelegile tale şi de păcatele tale te va curaţi”. Credinciosul se îndepărtează de Sfântul Potir ca şi cum ar fi el însuşi sfânt, se închină la icoanele sfinţilor, făcând plecăciuni în semn de salut către cei de faţă, socotindu-i acum şi mai aproape de inimă, ca unul ce s-a legat de ei prin sfinte legături de rudenie cerească, ducându-se să-şi ocupe locul, stăpânit de gândul că l-a primit în sine pe însuşi Domnul Hristos, că Hristos este în el, că Hristos a coborât în trup, ca într-un mormânt, în măruntaiele sale, pentru a pătrunde apoi în tainiţa inimii, pentru a-l învia în duh, săvârşind în fiinţa lui şi îngroparea şi învierea sa. Toată biserica străluceşte de lumina acestei duhovniceşti învieri, iar cîntăreţii cîntă cîntările bucuriei pascale: „învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă învierea Ta o lăudăm şi o slăvim, că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei învierii lui Hristos, că, iată, a venit prin cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat!”. Şi asemenea îngerilor care îşi înalţă acum glasurile: „Luminează-te, luminează-te, noule Ierusa-lime, că slava Domnului peste tine a răsărit. Saltă acum şi te bucură, Sioane; iar Tu, curată Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru învierea Celui Născut al Tău”. O, Pastile cele mari şi preasfinţite, Hristoase! O, înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea! Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai cu adevărat, în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale”.

În prelungirea acestui moment, când toată biserica, cu mare bucurie, dă glas cântărilor învierii, preotul, în altarul închis, pune Sfântul Potir pe Sfânta Masă (care, ca şi discul, va fi acoperit din nou cu pocrovăţ), rostind o rugăciune de mulţumire către binefăcătorul sufletelor noastre, Domnul, că s-a învrednicit să se împărtăşească cu cereştile şi nemuritoarele Sale Taine şi încheie rugăciunea cu cererea ca Dumnezeu să ne îndrepte paşii, să ne întărească în sfântă frică faţă de El, să vegheze asupra vieţii noastre şi să dea tărie paşilor noştri.

Apoi se deschid pentru ultima oară uşile împărăteşti, închipuind prin aceasta deschiderea împărăţiei cereşti înseşi, pe care a dat-o Hristos celor cărora li s-a dat El însuşi drept hrană duhovnicească, din întreaga lume. Sfântul Potir, purtat de diaconul care rosteşte: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!”, închipuie ieşirea Domnului însuşi în popor, spre a-i lua şi duce pe toţi cu El, în casa Tatălui Său. Drept răspuns, răsună puternic solemna cântare a credincioşilor: „Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului; Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă”. întreaga biserică se face ecoul acestei duhovniceşti cântări, ieşite din străfundurile duhului întărit. Preotul binecuvântează poporul cu cuvintele: „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta”, deoarece se presupune că, prin curăţie, toţi s-au prefăcut acum în moştenirea lui Dumnezeu, purtându-şi gândurile către înălţarea Domnului la cer, cu care s-a încheiat şederea Lui pe pământ; preotul, împreună cu diaconul, stă înaintea Sfintei Mese şi, închinându-se, cădeşte pentru ultima oară, iar cădind zice: „înal-ţă-Te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pământul slava Ta”. în acest timp, adunarea credincioşilor se veseleşte în cântări, străluceşte de bucurie duhovnicească, sufletele luminate ale tuturor se adună, înălţând împreună cu sfinţiţii slujitori aceste cuvinte: „Vă-zut-am lumina cea adevărată, primit-am Duhul cel ceresc, aflat-am credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi”. Diaconul apare în uşile împărăteşti, purtând pe creştet Sfântul Disc, fără a rosti un cuvânt; prin această privire mută asupra credincioşilor şi prin plecarea sa de pe amvon închipuie plecarea dintre noi şi înălţarea la cer a Domnului. După diacon, iese în uşile împărăteşti şi preotul, cu Sfântul Potir, care vesteşte rămânerea cu noi, până la sfârşitul veacurilor, a Domnului, Cel înălţat, cu cuvintele: „Totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Apoi potirul şi discul sunt duse şi reaşezate pe jertfelnicul lateral, pe care s-a săvârşit proscomidia, loc care simbolizează acum nu peştera care a văzut naşterea lui Hristos, ci scaunul cel de sus al slavei, unde s-a săvârşit întoarcerea Fiului la sânul Tatălui.

NV GOGOL, MEDITATII LA DUMNEZEIASCA LITURGHIE, ED. ANASTASIA, BUCURESTI

Asistam in vremurile noastre la atacuri tot mai dese fata de Biserica. Aceste atacuri provin fie de la oameni rau intentionati fie de la nestiutori, care “prind” si ei ceva, dezvolta, “infloresc” si dau mai departe. Asa este cazul autorului articolului “Creştinismul şi marginalizarea femeii” din EVZ din 17 martie 2008. El confunda lucrurile si face o “salata”, iar apoi trage niste concluzii eronate.

In primul rand se afirma ca in Apostolul ce se citeste la cununie (Efeseni 5,20) este scris ca “barbatul este cap femeii”, dar nu se aminteste “Bărbaţilor, iubiţi-vă femeile voastre, cum Hristos a iubit Biserica şi pre sine s-a dat pentru dânsa ca să o sfinţească… Aşa sunt datori bărbaţii să-şi iubească femeile lor, cum îşi iubesc trupurile lor. Cel ce iubeşte pre femeia sa pre sine se iubeşte. Că nimeni niciodată nu şi-a urât trupul său, ci-l hrăneşte şi-l încălzeşte pre el ca şi Hristos Biserica. Deci, fiecare să-şi iubească femeia sa ca şi pre sine, iar femeia să se teamă de bărbat”. Asadar este un indemn la convietuire, la dragoste si respect reciproc. Cine ne indeamna la asa ceva? Sfantul Apstol Pavel, care este contestat de autorul articolului din EVZ, pe motiv ca nu merge pe linia egalitatii propovaduita de Mantuitorul. I-auzi! De altfel, intreg capitolul 5 este un indemn spre iubire si supunere unul fata de celalalt. Iata ce este scris la v21: “Supuneţi-vă unii altora în frica lui Hristos”, iar la v33, ultimul al acestui capitol:”Încolo, fiecare din voi să-şi iubească nevasta ca pe sine; şi nevasta să se teamă de bărbat”. Asadar este vorba de osupunere din dragoste, nu de sila, este un indemn la pastrarea unei randuieli in familie, nicidecum discriminare.

Mai departe, jurnalistul EVZ crede ca “Legile care afirmă supremaţia bărbaţilor făcute de Părinţii Bisericii se mai regăsesc şi astăzi în discursul preoţimii. Din acest punct de vedere, se poate spune că, înainte de a se război cu păgânii şi păcatele, Biserica Creştină s-a răfuit cu femeile, în cea mai lungă şi înverşunată dintre Cruciade”. Ce denota acest pasaj? In primul rand lipsa unor minime cunostinte teologice, pentru ca daca n-ar fi lipsit, jurnalistul ar fi stiut ca Sfantul Apostol Pavel, discipolul contestat de dumnealui, a interzis femeii sa taca NUMAI IN BISERICA. Discriminarile amintite in articolul din EVZ precum salarizarea proasta nu-si gasesc locul in Traditia Bisericii, asa cum vrea dumnealui sa amestece itele. Este vorba de 2 lucruri distincte: ce spune Biserica despre femeie (interzicerea hirotoniei) si cum este considerata femeia in societatea de astazi. Ori eu nu cred ca daca am permite hirotonia femeilor, acest lucru va duce la indreptarea acestei “discriminari” daca se poate vorbi de discriminare, asa cum da sa se inteleaga jurnalistul EVZ…

O dovada clara de ambiguitate ne-o ofera pasajul “Dacă, pentru o femeie, adulterul reprezintă o crimă aspru pedepsită de legi şi de opinia publică, în schimb pentru bărbaţi astfel de lucruri reprezintă chiar o sursă de mândrie, o dovadă de virilitate. În lumea satului românesc, astfel de atitudini sunt legi nescrise şi în zilele noastre, conduita femeilor fiind judecată cel mai aspru tot de femei (gura satului)”. Vedem cum, aici, titlul nu are nici o legatura cu continutul, deoarece acest pacat este pedepsit la fel de catre Biserica, indiferent daca este savarsit de femeie sau de barbat.

Pastrand linia articolului, as putea face si eu, la randu-mi, niste precizari:

- barbatul ESTE mai rational decat femeia, femeia fiind mai mult supusa simturilor

- daca la inceputul vietii femeia se maturieaza mai repede, atat fizic cat si intelectual decat barbatul, pe masura cu inaintarea in varsta, raportul se schimba!

- femeia nu este mai cinstita in alta parte mai mult ca in crestinism. “Ceea ce esti mai cinstita decat heruvimii si mai slavita (fara de asemanare) decat serafimii” iata ce cuvinte de lauda au crestinii pentru o femeie, Maica Domnului

- Maica Domnului este aleasa protectoarea Sfantului Munte, iar interdictia femeilor de a intra in acest spatiu sacru s-a dat din evlavie catre Maica Domnului, iar nu din discriminare.

- si in biserica femeia ocupa un loc de cinste fiind pictata alaturi de barbatii sfinti. Oare n-avem noi icoane cu femei, carora ne rugam si pe care le cinstim?

- nu in ultimul rand trebuie amintit curajul Mironositelor care si-au aratatdragostea fata de Hristos, atunci cand Apostolii s-au comportat cu lasitate.

SI, MAI MULT DECAT ATAT, FEMEIA A REPREZENTAT DE MAI MULTE ORI UN SIMBOL AL LUI HRISTOS, ASA CUM MARTURISESTE SFANTUL NICOLAE VELIMIROVICI:

Cele zece drahme: Domnul sub infatisarea unei femei

Puteti crede ca Mantuitorul Hristos s-a infatisat pe Sine sub infatisarea unei femei, in doua din parabolele Sale? Una este cea a femeii ce a luat trei masuri de faina si a facut aluat. Dar mai intai sa vorbim despre cealalta, in care Domnul ne spune despre femeia care a avut zece drahme si a pierdut una. Acestea sunt cele mai tainice dintre toate parabolele Mantuitorului. Deoarece parabola drahmei pierdute este scurta, o vom cita in intregime.

Sau care femeie, avand zece drahme, daca pierde o drahma, nu aprinde lumina si nu matura casa si nu cauta cu grija pana ce o gaseste? Si gasind-o, cheama prietenele si vecinele sale, spunandu-le:

Bucurati-va cu mine, caci am gasit drahma pe care o pierdusem (Luca 15:8-9). La prima privire aceasta parabola pare atat de simpla, sau chiar naiva, incat nu il impresioneaza pe cititorul Evangheliei. De fapt, in aceasta parabola simpla ni se dezvaluie taina universului.

Daca o luam in mod literal, starneste nedumerirea. Femeia a pierdut doar o drahma. Chiar si zece drahme nu reprezinta o suma mare; de fapt, o femeie care are doar zece drahme trebuie sa fie foarte saraca. Sa presupunem, inainte de toate, ca gasirea drahmei pierdute a insemnat un mare castig pentru ea. Si totusi se prezinta ca un paradox, caci cum se face ca, desi fiind atat de saraca, ea aprinde lampile, matura casa si isi cheama toate prietenele si vecinele pentru a-i impartasi bucuria? Si totul pentru o singura drahma! O asemenea pierdere de timp – aprinderea unei lumanari si punerea casei in ordine, inainte de toate! Mai apoi, daca isi invita vecinele, este silita, potrivit obiceiului oriental, sa le ofere ceva de mancat si de baut, o cheltuiala de loc mica pentru o femeie saraca. Sa nu faca astfel ar insemna ignorarea unui obicei neschimbator.

Alta observatie importanta este ca ea nu invita doar o singura femeie careia i-ar putea oferi dulciuri, fapt ce nu ar fi implicat cheltuieli mari. Ci a invitat multe prietene si vecine, si chiar de le-ar fi intretinut modest, cheltuiala ar fi depasit cu mult valoarea drahmei pe care a gasit-o. De ce ar trebui ea sa caute drahma cu atata sarguinta si sa se bucure la aflarea ei, doar pentru a o pierde in alt fel? Daca incercam sa intelegem aceasta parabola in mod literal, nu se potriveste in cadrul vietii cotidiene, ci lasa senzatia a ceva exagerat si de neinteles. Deci sa incercam sa aflam sensul ei mistic sau ascuns. Cine este femeia? Si de ce este o femeie si nu un barbat, cand un barbat este mai predispus la a pierde bani in cadrul obisnuit al vietii? A cui casa este cea pe care o curata si umple de lumina? Cine sunt prietenele si vecinele ei? Daca cautam dupa intelesul duhovnicesc al parabolei, in locul celui literal, vom gasi raspunsurile la aceste intrebari. Domnul spune, Cauta si vei gasi.

Femeia il reprezinta pe Insusi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Cele zece drahme sunt ale Lui. El este Cel care a pierdut una dintre ele si s-a apucat sa o caute. Drahmele nu sunt monezi de aur sau argint. Potrivit teologilor ortodocsi, numarul zece inseamna deplinatatea. Cele noua drahme nepierdute sunt cele noua cete ingeresti. Numarul ingerilor este dincolo de intelegerea muritorilor, caci depaseste puterea noastra de calcul. Drahma pierduta reprezinta omenirea in intregul ei. Prin urmare Hristos Mantuitorul S-a coborat din cer pe pamant, la casa Sa, si a aprins o lumanare, lumina cunoasterii Lui. A curatat casa – adica a curatit lumea necuratiei diavolesti – si a gasit drahma pierduta, omenirea pierduta aflata in greseala. Apoi Si-a chemat prietenii si vecinii (dupa slavita Sa Inviere si Inaltare), si anume, nenumaratii heruvimi si serafimi, ingeri si arhangheli, si le-a descoperit marea Sa bucurie. Bucurati-va cu Mine.

Am gasit drahma pe care o pierdusem! Aceasta inseamna: Am gasit oameni pentru a umple golul din Imparatia Cerurilor, provocat de caderea ingerilor mandri care au apostaziat de la Dumnezeu. La sfarsitul vremilor numarul acestor suflete gasite si mantuite va trebui sa fie de bilioane, sau, in limbajul Scripturii, va fi la fel de nenumarat precum stelele de pe cer si ca nisipul de pe malul marii. Domnul nostru S-a infatisat ca o femeie deoarece femeile sunt mai grijulii decat barbatii la ingrijirea averii, la pastrarea casei in randuiala si la primirea oaspetilor. Daca aceasta scurta parabola, care consta in numai doua fraze, este explicata astfel, care inima nu se va cutremura? Caci cuprinde intreaga drama a lumii vazute si nevazute. Explica de ce Fiul lui Dumnezeu a venit pe pamant. Aduce o raza stralucitoare de lumina asupra istoriei omenirii si asupra dramei existentei fiecarui individ. Ne pune fata in fata cu o decizie rapida, deoarece viata noastra trece cu repeziciune – o hotarare daca dorim sa fim drahma pierduta gasita de Hristos sau nu. Hristos ne cauta. Ne vom ascunde de El, sau ne vom lasa gasiti de catre El inainte ca moartea sa ne ascunda de El, din lume si din viata?

Este o problema vitala si sta in vrerea noastra sa Il acceptam sau sa Il respingem. Dupa moarte va inceta sa fie o problema deschisa, si atunci nimeni nu va mai astepta un raspuns de la noi.

 

Trei masuri de faina

Si iarasi Iisus a zis: Cu ce voi asemana imparaţia lui Dumnezeu? Asemenea este aluatului pe care, luandu-l, femeia l-a ascuns in trei masuri de faina, pana ce s-a dospit totul. (Luca 13:20-21).

Aceasta e alta parabola tainica ale lui Hristos pe care multi o gasesc greu de inteles. Tema actuala, luata din viata de zi cu zi, este simpla si clara. Din cele mai vechi timpuri sotiile s-au ocupat cu brutaria; ele iau faina, o pun in vase, fac dospitura, framanta aluatul si il coc. Aceasta a fost indeletnicirea zilnica a femeii casnice in Orient si Apus, timp de mii de ani. Dar nu i-a trecut nimanui prin minte sa ia aceasta indeletnicire simpla ca o infatisare sau simbol a Imparatiei lui Dumnezeu. Doar Domnul Iisus Hristos, pentru Care nimic nu era prea simplu sau neimportant, a luat acest indeletnicire gospodareasca obisnuita si a folosit-o pentru a explica ceva uluitor si extraordinar.

Putea sa isi infatiseze Siesi pe propria mama la lucru.

Voi pune urmatoarele intrebari cititorului Evangheliei. De ce Hristos a luat drept exemplu femeia, in locul barbatului, de vreme ce barbatii au fost brutari de-a lungul secolelor? Si de ce drojdia, de vreme ce azima [painea nedospita] era folosita in mod uzual? Si de ce femeia a luat trei masuri, si nu una sau doua sau patru? In sfarsit, ce legatura sau asemanare se gaseste intre stapanirea lui Dumnezeu si lucrul in bucatarie al unei gospodine?

Daca acestor intrebari nu le poate fi dat un raspuns, cum putem intelege parabola? Si inca a le raspune fara o cheie duhovniceasca ar duce doar la alte dificultati. Toate parabolele trateaza cu superficialul, dar intelesul lor adevarat zace in profunzime. Ele plac ochiului si par indeajuns de evidente, dar privesc duhul si duhovnicescul.

Aceasta parabola are o dubla interpretare spirituala. Prima are de a face cu cele trei rase principale ale omenirii, a doua cu cele trei facultati sau puteri fundamentale ale sufletului omenesc. Pe scurt, ceea ce este remarcabil si neobisnuit in parabola aceasta este procesul istoric si personal al mantuirii omului.

Dupa Potopul cel Mare, au rasarit din fii lui Noe – Sem, Ham si Iafet – trei rase de oameni, semitii, hemitii si iafetitii. Acestea sunt cele trei masuri de faina in care Hristos pune drojdia Sa cereasca – Sfantul Duh Care insemneaza ca El a venit ca Mesia si Mantuitor al tuturor neamurilor si natiunilor omenirii fara exceptie. Precum, cu drojdia, o femeie poate transforma faina fireasca in paine, si Hristos, prin Duhul Sfant, transforma oamenii firesti in copii ai lui Dumnezeu, in vietuitori nemuritori ai Imparatiei Ceresti. Din aceasta cauza, potrivit invataturii ortodoxe, sfintii sunt numiti ingeri pamantesti sau oameni ceresti, deoarece, fiind „dospiti” de Duhul Sfant, nu mai sunt faina obisnuita sau azimi nedospite ce zac pe pamant, ci sunt paine dospita care s-a inaltat. Potrivit Bibliei, azima era painea sclavilor, in timp ce painea era pentru cei liberi, copiii lui Dumnezeu. Deci din acest motiv Biserica Ortodoxa foloseste paine dospita la Sfanta Impartasanie. Procesul dospirii a inceput in acea prima Duminica a Treimii sau Rusaliile, cand Duhul Sfant a coborat din cer asupra apostolilor. Din acea zi, acest proces a continuat pana in ziua de astazi si va continua pana la sfarsitul timpului cand totul va fi dospit. Aceasta este, deci, interpretarea istorica a parabolei misterioase despre brutareasa. Cea de-a doua interpretare este psihologica si personala, si priveste cele trei facultati sau puteri fundamentale ale sufletului omenesc: intelectul, inima si vointa, sau, cu alte cuvinte, puterea de a gandi, puterea de a simti si puterea de a actiona. Acestea sunt cele trei masuri nevazute ale sufletului omului launtric.

Aceste trei puteri fie raman pe de-a-ntregul nedospite, precum painea robilor, sau dospesc cu drojdia ranchiunei si ipocriziei. Prin urmare, Hristos le-a spus ucenicilor sai sa se pazeasca de aluatul fariseilor care este ipocrizia, deoarece este plamada lumeasca si omeneasca, care vlaguieste toate puterile sufletului si il lasa infirm si bolnav. Dar Hristos Mantuitorul a adus pe pamant un aluat nou pentru a inalta puterile sufletului. Cei ce primesc aceasta noua plamada cereasca prin Botez in numele Sfintei Treimi sunt numiti fii si fiice ai lui Dumnezeu, mostenitorii Imparatiei vesnice. Ei nu vor muri, caci chiar atunci cand vor parasi trupul, vor fi vii si vor trai vesnic. Aceast aluat ceresc ii umple cu lumina gandirii, cu caldura iubirii dumnezeiesti si slava faptelor bune. Toate cele trei puteri ale sufletului cresc impreuna in armonie, si se inalta catre cer, catre desavarsire. Precum Domnul a zis, Fiti, dar voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este.

Femeia a fost luata ca model de desavarsire si nu barbatul, si Hristos s-a comparat Insusi cu o brutareasa, deoarece femeia ca sotie si mama pregateste painea pentru familie intr-o maniera iubitoare, pe cand brutarul coace painea spre a o vinde pentru profit. Tot ceea ce Hristos a facut pentru omenire a fost facut din dragoste curata, si prin urmare El se compara cu o brutareasa.

Aceasta e cea de-a doua interpretare, dar ambele interpretariale parabolei sunt corecte. Intelesul istoric si psihologic al parabolei este precum un copac ramuros ce creste dintr-o ghinda, pentru ca este cu adevarat maret in amploarea sa istorica si profund in adancimea sa psihologica.

Aparut in Orthodox Life, 1951, numerele 5 si 6. (Traducerea din limba engleza: Radu Hagiu).

ASADAR DISCRIMINAREA ESTE NUMAI IN MINTEA UNORA.

In timp ce zice această rugăciune, diaconul se pregăteşte de împărtăşanie. Iese înaintea uşilor împărăteşti, încingându-se astfel cu orarul încât să formeze pe spate o cruce, asemeni îngerilor care îşi strâng aripile cruciş şi îşi acoperă faţa cu ele înaintea luminii dumnezeieşti celei neapropiate. Se închină de trei ori, ca şi preotul, zicând în taină, tot de trei ori: „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul, şi mă miluieşte!”. Când preotul îşi întinde mâinile către Sfântul Disc, îi face atenţi pe credincioşi (cu cuvintele: „Să luăm aminte!”) să-şi îndrepte gândurile spre ceea ce se va întâmpla. Altarul se închide ochilor poporului, dvera se lasă în jos, pentru ca mai întâi să se facă împărtăşirea sfinţiţilor slujitori. Numai vocea preotului se aude în altar, în timp ce ridică Sfântul Disc: „Sfintele sfinţilor!”. Cu-tremurându-se de spusele cuvântătorului, că pentru a primi Sfintele trebuie să fii sfânt, toţi rugătorii din biserică răspund: „Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos, întru mărirea lui Dumnezeu-Tatăl”. Apoi se cântă un imn de laudă sfântului a cărui pomenire se prăznu-ieşte, pentru a se arăta că omul poate ajunge sfânt, aşa cum a devenit cel căruia i se cântă imnul. A devenit sfânt nu prin sfinţenia sa, ci prin sfinţenia lui Hristos însuşi. Omul se sfinţeşte trăind în Hristos; atunci el se face sfânt ca însuşi Hristos, după cum fierul când este trecut prin foc se face el însuşi foc, care se stinge îndată ce iese din foc, devenind fier şi întune-cându-se la culoare. Preotul fărâmiţează acum Sfânta Pâine (la început, semnul peceţii imprimat pe prescură) în patru părţi, rostind cu evlavie: „Se sfărâmă şi se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se sfărâmă şi nu se desparte, Cel ce se mănâncă pururea şi niciodată nu se sfârşeşte, ci pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte”. Păstrând una dintre aceste părticele - doar Sfântul Trup, neamestecat deocamdată cu Cinstitul Sânge - pentru a se împărtăşi el şi diaconul, fărâmiţează apoi o parte din Sfânta Pâine, în funcţie de numărul celor ce urmează a se împărtăşi. Prin această mărunţire nu se desparte însă Trupul lui Hristos, Căruia nu I s-a zdrobit nici un os, ci în fiecare părticică se păstrează Hristos întreg, după cum în fiecare dintre mădularele trupului nostru viază, întreg, acelaşi suflet omenesc, nedespărţit, după cum într-o oglindă spartă în sute de bucăţi, fiecare ciob, oricât de mic, îşi păstrează puterea de a reflecta obiectele. Şi asemenea sunetului pe care îl emitem atunci când vorbim, care îşi păstrează unitatea, rămânând acelaşi, unic şi întreg, deşi e receptat de sute de urechi. Dar în Sfântul Potir nu se pun toate părticelele care au fost scoase la Proscomidie în numele sfinţilor, al răposaţilor, al unor vii. Ele mai rămân un timp pe disc. Biserica împărtăşeşte însă numai din părţile care alcătuiesc trupul şi sângele Domnului, în timpurile de început ale Bisericii, împărtăşania se dădea numai din Sfânta Pâine, neamestecată cu Cinstitul Sânge, aşa cum se împărtăşesc astăzi doar preoţii, fiecare primind împărtăşania (trupul Domnului) în mâini şi bând apoi singur din potir. Atunci însă când, din ignoranţă şi din necinste, unii creştini de curând convertiţi - creştini doar cu numele -au început să ducă Sfintele Daruri acasă, folo-sindu-le pentru tot soiul de practici superstiţioase şi vrăjitorii, sau umblând cu ele neglijent şi necuviincios, uneori chiar în biserică îm-brâncindu-se unii pe alţii, făcând gălăgie sau chiar scăpând pe jos Sfintele Daruri, când părinţii multor biserici au fost puşi în situaţia de a renunţa la împărtăşirea obştească cu Cinstitul Sânge, înlocuind-o cu pâinea (hostia), aşa cum a făcut Biserica apuseană, catolică.

Atunci Sfântul Ioan Hrisostom, ca să nu se întâmple aşa ceva şi în Biserica răsăriteană, a statornicit ca trupul şi sângele Domnului să nu se mai dea credincioşilor separat, ci amestecate; de asemenea, să nu fie date acestea în mâini, ci cu sfânta linguriţă, având forma cleştelui pe care serafimul de foc l-a apropiat de buzele proorocului Isaia, pentru a fi aducere aminte de ce fel de atingere este cea pe care stau gata să o primească gurile credincioşilor, pentru ca să-şi dea seama tot omul că, pe acea sfântă linguriţă, preotul ţine cărbunele aprins pe care l-a luat cu cleştele tainic serafimul de pe însuşi jertfelnicul lui Dumnezeu, pentru ca, printr-o simplă şi unică atingere de buzele proorocului, să-i ridice toate păcatele. Acelaşi Sfânt Ioan Hrisostom, pentru a risipi orice presupunere că amestecul trupului şi sângelui laolaltă ar putea fi ceva arbitrar, vreo invenţie a preoţilor, a rânduit ca, în clipa când acestea sunt amestecate şi când se toarnă apa caldă care simbolizează căldura Duhului Sfânt, să se rostească cuvintele: „Căldura credinţei plină de Duhul Sfânt”. în clipa când se toarnă „căldura”, este chemată binecuvântarea Duhului Sfânt, pentru ca nimic să nu se facă fără binecuvântarea Domnului însuşi; pentru ca, în acelaşi timp, apa caldă („căldura”) să poată închipui căldura sângelui, făcând ca prin gustarea ei să se simtă că acel sânge cald nu vine de la un mort, ci de la un trup viu, trupul dătător şi creator de viaţă al Domnului; să se înţeleagă şi prin aceasta că dumnezeiescul Duh n-a părăsit nici trupul mort al Domnului, că prin lucrarea Duhului este plin de viaţă şi că Dumnezeu nu l-a părăsit.

Impărtăşindu-se mai întâi pe sine, apoi pe diacon, slujitorul lui Hristos apare acum ca un alt om, nou, curăţat de toate greşelile, prin sfinţenia împărtăşirii, ca un sfânt, vrednic a-i împărtăşi, din acel moment, şi pe alţii.

Diaconul iese pe amvon, pentru a începe rugăciunile închinate darurilor ce au fost aduse înainte şi care s-au prefăcut, ca să nu ne fie spre judecată sau spre osândă. Ridicând cu trei degete orarul, diaconul cheamă din nou la rugăciune astfel: „Pe toţi sfinţii pomenindu-i, iară şi iară cu pace, Domnului să ne rugăm”. Poporul răspunde, cântând: „Doamne milu-ieşte!”. „Ca iubitorul de oameni Dumnezeul nostru - cheamă diaconul - Cel ce le-a primit pe Dânsele în sfântul, cel mai presus de ceruri şi duhovnicescul Său jertfelnic, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, să ne trimită nouă dumnezeiescul har şi darul Sfântului Duh, să ne rugăm”. Adunarea credincioşilor cântă: „Doamne miluieşte!”. „Pentru ca să fim izbăviţi noi de tot necazul, mânia, primejdia şi nevoia, Domnului să ne rugăm!” Poporul cântă: „Doamne miluieşte!”. „Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte Dumnezeule cu harul Tău!” Adunarea credincioşilor răspunde, cântând: „Doamne miluieşte!”. „Ziua toată, desăvârşită, sfântă, în pace şi fără de păcat, la Domnul să cerem.” Adunarea credincioşilor se roagă, cântând: „Dă, Doamne!”. „înger de pace, credincios îndreptător, păzitor sufletelor şi trupurilor noastre, la Domnul să cerem!” Credincioşii răspund: „Dă, Doamne!”. „Milă şi iertare de păcatele şi de greşelile noastre, la Domnul să cerem!” Poporul cântă: „Dă, Doamne!”. „Cele bune şi de folos sufletelor noastre şi pace lumii de la Domnul să cerem \” Credincioşii răspund: „Dă, Doamne!”. „Cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi întru pocăinţă a o săvârşi, la Domnul să cerem!” Poporul: „Dă, Doamne!”. „Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace, şi răspuns bun la înfricoşă-toarea judecată a lui Hristos, să cerem!” Adunarea răspunde: „Dă, Doamne!”. Diaconul cuvântează acum, de astă dată nemaiche-mând în ajutor sfinţii, ci adresându-se, ca din partea tuturor, către Domnul: „Unirea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!”. Toţi cântă, cu desăvârşită şi deplină supunere: „Ţie, Doamne!”, în locul doxologiei treimice, preotul dă glas cererii: „Şi ne învredniceşte pe noi, Stăpâne, cu îndrăznire, fără de osândă, să cutezăm a Te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc, Tatăl, şi a zice: …”. În clipa aceasta, toţi credincioşii, nu ca nişte robi înspăimântaţi, ci asemeni unor copii, unor prunci neprihăniţi, aduşi treptat prin toate rugăciunile, prin întreaga slujbă, prin toate sfintele ei rânduieli, până la această stare de cerească umilinţă, de angelică linişte sufletească, în care omul poate vorbi nemijlocit cu Dumnezeu, ca şi cum ar vorbi cu cel mai iubitor tată, rostesc această rugăciune a Domnului: „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfin-ţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ; pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi; şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; şi nu ne duce pe noi în ispită şi ne izvăveste de cel rău”.

Această rugăciune este atotcuprinzătoare; găsim în ea toate de câte avem nevoie. Prin cererea „sfinţească-se numele Tău” se cere ceea ce trebuie să cerem în primul rând; unde se sfinţeşte numele lui Dumnezeu, acolo este bine pentru toţi, însemnând că toţi trăiesc în unire, pentru că numele lui Dumnezeu se sfinţeşte numai prin iubire. Cuvintele „vie împărăţia Ta” cheamă pe pământ împărăţia adevărului, fiindcă fără Dumnezeu nu poate exista adevăr, deoarece Dumnezeu este adevărul. Omul este adus la cuvintele „facă-se voia Ta” atât de credinţă, cât şi de raţiune; ce altă voinţă ar putea fi mai perfectă şi mai binevoitoare ca voinţa lui Dumnezeu ? Oare cine ar putea şti mai bine decât Creatorul însuşi ce îi este de trebuinţă creaturii Sale? Cui să ne încredem mai mult, dacă nu Celui ce este, tot, bunătate, facere de bine, desăvârşire ? Prin cuvintele „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi” cerem ceea ce ne este de trebuinţă pentru traiul nostru de fiecare zi; pâinea noastră este şi înţelepciunea dumnezeiască, este Hris-tos însuşi. Fiindcă El a spus: „Eu sunt pâinea şi cine va mânca din Mine, nu va muri”. Prin cuvintele „şi ne iartă nouă greşelile noastre” ne rugăm să ni se ierte acele grele păcate care ne apasă; rugăm să fim iertaţi şi de datoria pe care o avem către Creator şi pe care ar fi trebuit să I-o întoarcem prin aproapele nostru, cel ce în fiece zi şi în fiece clipă, în chipul Lui, îşi întinde mâna către noi, sfâşiindu-ne inima cu strigătul său, implorând milă şi milosârdie. Cu cuvintele „şi nu ne duce pe noi în ispită” îi cerem să ne ferească de tot ceea ce tulbură sufletul şi ne răpeşte liniştea lăuntrică. Prin cuvintele „şi ne izbăveşte de cel viclean” ne rugăm pentru bucuria cerească, fiindcă îndată ce se îndepărtează de noi cel viclean, bucuria ne inundă sufletul şi ne simţim pe pământ ca şi cum am fi în cer.

Iată deci cum adună şi cuprinde totul în sine această rugăciune, cu care ne-a învăţat să ne rugăm însăşi înţelepciunea dumnezeiască. Şi cui să ne rugăm? Părintelui înţelepciunii, al acelei înţelepciuni născute mai înainte de toţi vecii. De aceea, toţi cei ce stau înaintea altarului trebuie să spună această rugăciune nu cu buzele, ci cu inima: o inimă curată, nevinovată, ca de copil; ea se cuvine cântată, dar aşa cum ar cânta-o copiii, nu cu sonuri aspre, bărbăteşti, ci ca şi când ar cânta-o voci nevinovate de copii, un cântec ca o sărutare sau ca o mângâiere pe suflet, ca o boare primăvăratică venită din ceruri, în care să se simtă sărutarea sfântă a îngerilor, pentru că în această rugăciune nu-L mai numim pe Creator Dumnezeu, ci îi spunem, simplu, Tată: Tatăl nostru.

Preotul trimite, dinlăuntrul altarului, cuvânt de salut asemănător celui al Mântuitorului: „Pace tuturor”. I se răspunde: „Şi duhului tău!”. Drept aducere aminte de acea mărturisire lăuntrică, din toată inima, pe care trebuie să şi-o facă fiecare în sine, în această clipă, diaconul dă glas chemării: „Capetele noastre Domnului să le plecăm!”. Plecându-şi cu toţii capetele, credincioşii rostesc în taină o rugăciune care ar putea suna aşa: „Ţie, Doamne şi Dumnezeul meu, îmi plec capul şi, cu mărturisire pornită din inimă, strig: păcătos sunt, Doamne, şi nu sunt vrednic a-Ti cere iertare, dar Tu, ca un iubitor de oameni, miluieşte-mă, cu toate că nu o merit, ca pe fiul risipitor, îndreptă-ţeşte-mă ca pe vameşul şi învredniceşte-mă ca pe tâlharul de împărăţia Ta cea cerească”. Când toţi, până la unul, îşi pleacă astfel capetele, cu lăuntrică zdrobire a inimii, preotul se roagă în sine, în altar, cu aceste cuvinte: „Mulţumim Ţie, împărate nevăzut, Cel ce toate le-ai făcut cu puterea Ta cea nemăsurată, şi cu mulţimea milei Tale din nefiinţă la fiinţă toate le-ai adus. însuţi, Stăpâne, caută din cer spre cei ce şi-au plecat Ţie capetele lor; că nu le-au plecat trupului şi sângelui, ci Ţie, înfricoşătorului Dumnezeu. Tu deci, Stăpâne, cele puse înainte nouă tuturor, spre bine le tocmeşte, după trebuinţa deosebită a fiecăruia: cu cei ce călătoresc pe ape, pe uscat şi pe aer împreună călătoreşte, pe cei bolnavi îi tămăduieşte, Cel ce eşti doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre”. Acestea zise, rosteşte cu glas înalt minunata doxo-logie treimică, invocând cereasca milă a lui Dumnezeu: „Cu harul şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni ale Unuia-Născut Fiului Tău, cu Care eşti binecuvântat, împreună cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor!”. Adunarea credincioşilor glăsuieşte: „Amin”. Iar preotul, pregătindu-se a se împărtăşi pe sine şi pe toţi cei ce vor voi cu trupul şi sângele lui Hristos, se roagă în taină: „Ia aminte, Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeul nostru, din sfânt locaşul Tău şi de pe scaunul împărăţiei Tale şi vino ca să ne sfinţeşti pe noi, Cel ce sus, împreună cu Tatăl, şezi, şi aici, în chip nevăzut, împreună cu noi eşti. Şi ne învredniceşte prin mâna Ta cea puternică, a ni se da nouă Preacuratul Tău Trup şi Scumpul Tău Sânge, şi prin noi la totpoporul”.

NV GOGOL, Meditatii la Dumnezeiasca Liturghie, Ed. Anastasia, Bucuresti

…preluat de pe blogul Razboi intru Cuvant

“(…) Dupa revolutie insa am trait dezamagirea ca cei mari, care nu mai aveau de infruntat o presiune din afara, au inceput sa nu se mai teama de nimic, sa nu aiba nici o frana in fata ambitiilor lor. Intr-un fel, daca ar fi sa nu luam in calcul sau sa nu afirmam raspicat dezlantuirea patimilor omenesti, aceasta “eliberare” a degenerat in coruptie la toate nivelurile. Si asta a generat, din pacate, si in interiorul aparatului administrativ al bisericii o atmosfera ciudata. Ca si cum comunismul, care era repudiat incet (cel putin la nivel volitional si declarativ) din societatea civila, isi gasea adapost si un front de actiune mult mai propice in biserica. Mai propice, pentru ca aici se face apel la ascultare; numai ca ea nu e una liber-consimtita, ci una impusa, de multe ori, cu brutalitate - desigur, din dorinta pastrarii comuniunii… (!) Dovada e modul in care e conceput noul Statut al Bisericii, unde accentul cade pe impunerea de sus in jos si institutionalizarea bisericii in toate aspectele. (Asa staretii nu mai sunt alesi de obste, precum e simtit un veritabil parinte, nici protopopii, nu se mai aude glasul comunitatii la alegerea episcopului - ceea ce imi arata ca noutatea pe care o cunoscuse legislatia bisericeasca romaneasca influentata de statutul bisericii transilvanene din timpul lui A. Saguna era mai aproape de mentalitatea nepolitizata a bisericii din vechime - care nici nu mai stie ca e intrebata despre calitatea pe care o are pastorul viitor, avand sa raspunda “Axios”).

Dar sa nu ne lansam in discutii grele, pentru ca ar trebui sa intreb: cand in Sinod se iau hotarari care privesc aspecte doctrinare, sau cand ierarhii delegati pe la te miri ce intruniri cu eterodocsii semneaza angajamente si politici de urmat, cum arata ca au acoperirea Bisericii ca sa se pronunte intr-un anumit fel? Sau Biserica e redusa la o turna ascultatoare si buna numai de muls? Chiar si asa, de ce ar mai trebui atunci sa se straduiasca intr-atat sa-i amageasca pe bietii crestini, intre care multi au o cunostinta superficiala in materie de credinta, evitand in mass-media cuvintele Sf Parinti cu care multe din sustinerile diplomatice (sa zicem) ale asa zisului dialog ecumenic sunt in flagranta contradictie? Se tem ca nu cumva sa inteleaga altfel, dar pe de alta parte ii exccepta de la orice contributie in lamurirea adevarului. Nu contine oare aceasta o doza de atmosfera comunista?

Si se propaga aceasta atmosfera nu numai la nivel de credinciosi, ci si la nivelul sinodului, intre pricipiile generale care au stat la baza intocmirii statutului afirmandu-se raspicat (pct.c) coordonarea ierarhica primatiala, care duce cu gandul la primat de autoritate (notiune draga dialogului din toamna de la Ravenna), in dauna celui ortodox autentic de primat onorific si egalitate sinodala, singura care poate feri de veleitati de impunere si stapanire (graitoare este problema stavropighiei, concept fara suport canonic, infiintat in istorie ca sansa de supravietuire pt patriarhiile stapanite de turci si care, chiar in asemenea conditii a generat si abuzuri si neoranduieli). Si ca sa fie si mai fina apropierea de Apus, caci le e mai drag probabil Hans Kung, care ofera papei ca suport conceptul cosmetic de primat de slujire, cosmetizeaza prin Statut notiunea de coordonare primatiala cu cea de primat “ca slujire si responsabilitate sporita” (asta la note specifice ale noului Statut), ca si cum episcopul eparhiot e mai putin responsabil decat cel ierarhic superior (ca si cum altcineva ar fi mai responsabil pentru copiii mei decat mine insumi!). Poate ca anumite expresii par inofensive; mie imi aduc temeri si se vede treaba ca nu sunt nejustificate, din moment ce au scandalizat pe multi”

Preotul continuă să se roage în taină: „Adu-cându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de-a treia zi, de suirea la ceruri, de şederea cea de-a dreapta şi de cea de-a doua şi iarăşi slăvită, venire”. După ce a rostit acestea în taină, înalţă glas mare, zicând: „Ale Tale, dintru ale Tale, Ţie Ţi-aducem de toate şi pentru toate”. Punând deoparte ripida, diaconul ridică Sfântul Disc şi Sfântul Potir; altarul nu mai este acum foişorul cinei celei de taină, prestolul nu mai este masa; el a devenit acum jertfelnicul pe care se aduce înfricoşătoarea jertfă pentru întreaga lume, Golgota pe care s-a săvârşit dumnezeiasca Jertfă. Este clipa aducerii jertfei şi a rememorării jertfei Creatorului. Oamenii se înclină în faţa puterii pământeşti; arată cinstire, respect, supunere şi unora dintre ei, dar jertfă aduc numai Creatorului. Aducerea de jertfă nu a încetat, de la facerea lumii; şi sub orice formă s-ar fi făcut, era cerută nu jertfa în sine, ci duhul de umilinţă cu care era adusă. De aceea, tu, cel ce te afli acum de faţă, adu-ţi aminte că, în această clipă, preotul, având aţintiţi ochii minţii spre cele de departe, lepădând toată grija şi tot gândul lumesc, este asemenea lui Avraam, care, urcându-se pe munte spre a aduce jertfă, şi-a lăsat jos şi soţia, şi robul, şi asinul, luând cu sine numai lemnele amarnicei mărturisiri a păcatelor, pentru a le arde cu focul căinţei, nimicind cu focul şi cu paloşul duhului orice dorinţă de acaparare şi de agonisire de bunuri pământeşti. Dar ce pot oare însemna, în faţa lui Dumnezeu, toate jertfele noastre [...]. Pătrunşi de conştiinţa profundă că nu există nimic pe pământ care să merite a deveni jertfă adusă lui Dumnezeu, cei de faţă îşi îndreaptă gândul către Potirul de pe prestol, pe care slujitorul altarului, în clipa când îl ridică, exclamă, din adâncul inimii: „Ale Taie, dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate!”. Adunarea credincioşilor cîntă: „Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Ţie îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeului nostru.”

Acum este momentul suprem al întregii Liturghii: prefacerea pâinii în Sfântul Trup şi a vinului în Sfântul Sânge al Domnului. în altar are loc întreita invocare a Sfântului Duh peste Sfintele Daruri; a acelui Sfânt Duh prin Care s-a săvârşit întruparea lui Hristos din Fecioară, moartea Sa, învierea Sa şi fără de Care pâinea şi vinul nu se pot preschimba în trupul şi sângele lui Hristos.

Plecându-şi genunchii înaintea Sfântului Prestol, preotul şi diaconul bat trei metanii, spunând în taină: „Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie”. Şi fiecare, după acestea, zice în taină stihul: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele”. Şi repetă a doua oară: „Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie”. După care zic stihul: „Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine”. Pentru a treia oară este rostită invocarea: „Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie”. Plecându-şi capul, diaconul arată cu orarul Sfânta Pâine, zicând în şoaptă: „Binecuvântează, stăpâne, Sfânta Pâine!”. Iar preotul face de trei ori asupra ei semnul Sfintei Cruci, zicând: „Fă pâinea aceasta cinstit Trupul Hristosului Tău”. Diaconul zice „Amin”. Şi pâinea s-a şi prefăcut în trupul lui Hristos. în tăcere, diaconul arată cu orarul Sfântul Potir, zicând în sine: „Binecuvântează, stăpâne, Sfântul Potir”. Binecuvântând, preotul zice: „Iar ceea ce este în potirul acesta, cinstit sângele Hristosului Tău”. Diaconul cuvântează „Amin”. Şi arătând amândouă sfintele, zice: „Binecuvântea-ză-le, părinte, pe amândouă”. „Binecuvântând, preotul rosteşte: „Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt”. Diaconul zice de trei ori „Amin”, pe prestol aflându-se acum chiar trupul şi sângele Domnului. Prefacerea s-a săvârşit! Cuvântul a chemat veşnicul Cuvânt. Preotul, folosind în loc de sabie cuvântul, a săvârşit jertfa nesânge-roasă. Oricine ar fi el preotul, Petru sau Ioan, în persoana sa însuşi veşnicul Arhiereu a săvârşit această jertfă şi o săvârşeşte veşnic, prin preoţi, după cum, potrivit cuvântului „Să se facă lumină”, lumina luminează veşnic şi după cum după cuvântul „să dea pământul din sine verdeaţă, iarbă cu sămânţă într-însa”, pământul dă din sine veşnic. Pe Sfânta Masă nu se află acum un chip, o arătare, ci însuşi trupul Domnului - acel trup care a pătimit pe pământ, a îndurat defăimări, a fost scuipat, răstignit, îngropat, a înviat şi S-a înălţat la ceruri, împreună cu Domnul şi sade de-a dreapta Tatălui. El păstrează aspectul de pâine, numai pentru a putea fi dat hrană oamenilor şi fiindcă însuşi Domnul a spus: „Eu sunt pâinea”.

În acest moment, dangătul clopotului din clopotniţa bisericii vesteşte marea clipă, pentru ca omul, oriunde s-ar afla atunci, sau stând acasă, sau ocupat cu vreo treabă, sau pe patul de suferinţă, sau între zidurile unei închisori -într-un cuvânt, oriunde ar fi - să poată înălţa de-acolo rugăciune şi în numele său, în această înfricoşătoare clipă. Toţi să cadă la pământ în faţa trupului şi sângelui Domnului, implo-rându-l pe Domnul cu cuvintele tâlharului: „Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta”.

Înclinându-şi capul către preot, diaconul rosteşte: „Pomeneşte-mă, părinte sfinte!”. Preotul îi răspunde: „Pomenească-te pe tine Domnul Dumnezeu, întru împărăţia Sa, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Preotul începe o pomenire de obşte înaintea Domnului: a întregii Biserici, a celei triumfătoare şi a celei luptătoare, în aceeaşi ordine în care s-a făcut pomenirea de la proscomidie, începând cu Preasfânta, Preacurata Maică a Domnului, pe care o va ferici îndată toată adunarea credincioşilor, împreună cu slujitorii, printr-o cântare de laudă, ca apărătoare a neamului omenesc, singura care s-a învrednicit, pentru înalta Sa smerenie, a-L avea în sine pe Dumnezeu, pentru ca fiecare, în această clipă, să înţeleagă că virtutea virtuţilor este smerenia şi că în inima celui smerit Se întruchipează Dumnezeu. După Maica Domnului sunt pomeniţi proorocii, apostolii, părinţii Bisericii, în aceeaşi ordine în care au fost scoase pentru ei părticele la proscomidie. Apoi, toţi cei adormiţi, al căror pomelnic îl citeşte diaconul; pe urmă cei vii, începând cu cei cărora le revin cele mai de seamă şi mai grele îndatoriri, drept învăţând cuvântul adevărului, stăpânirea bisericească şi cea mireană, începând cu suveranul, pentru ca să-i stea Domnul în ajutor, în greaua-i misiune, către toată fapta cea bună şi pentru ca, în unire, întreaga ocâr-muire a ţării, civilă şi militară, să-şi facă datoria cu cinste, „pentru ca şi noi, întru liniştea lor, viaţă paşnică şi netulburată să trăim, în toată cucernicia şi curăţia”. Preotul se roagă şi pentru creştinii ce stau înainte, pentru ca milostivul Dumnezeu să-şi aducă aminte de ei, să trimită asupra lor milele Sale, gândurile bune să li se împlinească, căsniciile să şi le ţină în armonie şi pace, pe copii să-i înveţe, pe tineri să-i îndrume, pe bătrâni să-i susţină, pe cei smintiţi la minte să-i liniştească, pe cei dezbinaţi să-i împace, pe cei ispitiţi să-i îndrepte şi să-i adune în Sfânta Sa sobornicească şi apostolească Biserică. Preotul se roagă acum cu smerenie pentru toţi creştinii, oriunde s-ar afla, în călătorie, pe drum, pe mare, pentru cei aflaţi în suferinţă sau în temniţă, în mine, în măruntaiele pământului. Pentru toţi, până la unul, se roagă Biserica în aceste momente şi fiecare dintre cei prezenţi, în afară de obşteasca rugăciune pentru toţi, se roagă pentru ai săi, pentru cei ce-i sunt aproape de inimă, pomenindu-i în faţa trupului şi sângelui Domnului. Din altar, preotul înalţă glas puternic: „Şi ne dă nouă, cu o gură şi cu o inimă a slăvi şi a cânta preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.

Poporul răspunde cu un afirmativ: „Amin”. Iar preotul glăsuieşte după cum urmează: „Şi să fie milele marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu voi cu toţi”. I se răspunde „Şi cu Duhul tău!”. Şi cu aceasta iau sfârşit rugăciunile pentru toţi cei ce alcătuiesc Biserica lui Hristos, săvârşite în faţa însuşi trupului şi însuşi sângelui lui Hristos.

NV GOGOL, Meditatii la Dumnezeiasca Liturghie, ed. Anastasia , Bucuresti

Nu, nu este vorba despre emisiunea lacrimogena de pe TVR ci despre marea surpriza la care nimeni nu se astepta. Eu personal nici n-am stiut ca IPS Teofan si-a depus candidatura, credeam ca este vorba despre PS Casian (nu citisem pe net, ma anuntase cineva). Dar iata ca acum vad cu ochii mei si inca nu-mi vine sa cred. N-o sa insist pe-acest subiect spunandu-va cine cu cate voturi s-a ales, ci vreau sa-mi exprim niste idei:

- IPS Teofan este cunoscut ca un apropiat al IPS Bartolomeu. Din ce stiu (surse sigure, demne de toata increderea) este impotriva ecumenismului asa cum intelege PF Daniel sa-l faca.

- alegerea surpriza a IPS Teofan vine pe fondul protestelor mass-media (da, aici intram si noi bloggerii) impotriva unor exagerari sau abuzuri si nu in ultimul rand si al Oanei Iftime care a avut curajul cel bun de a depune un protest la Cancelaria Sfantului Sinod, privind ecumensimul. Cei de la ZIUA mentioneaza ca “sedinta s-a prelungit cu cateva ore” (deci a fost una incinsa) iar “Candidatura mitropolitului Olteniei a aparut imediat dupa atacul nemaiintalnit la adresa Patriarhului lansat in urma acuzatiilor de frauda de la alegerile preliminare de la Iasi si a modificarii Statutului BOR prin introducerea controversatei litere `s`”.

- orice ar spune unii sau altii, cu o floare nu se face primavara. Sa nu uitam ca IPS Teofan vine pe locul PF Daniel, cu alte cuvinte politica ecumenista a PF Daniel, in Moldova cel putin, poate fi schimbata cu una mai echilibrata. Sa vedem insa, ce va fi. N-am nici un dubiu ca problema stavropighiilor ramane actuala si la fel de grava. Iar pozitiile pro-ecumeniste si comunicatele derutante ale Patriarhiei nu inseamna ca se vor opri doar pentru ca IPS Teofan si-a schimbat resedinta. Sa nu ne amagim, mai raman multe de clarificat in Sfanta si Soborniceasca noastra Biserica.

- noile alegeri de episcopi/mitropoliti s-au facut in conditiile in care mirenii n-au mai avut drept de vot. Cu alte cuvinte, cei cu diverse interese, au stat acum pe tusa. Daca la Sibiu, Sinodul l-a ales pe PS Andrei iar la final, cu ajutorul mirenilor, situatia s-a schimbat in favoarea IPS Laurentiu, acum iata ca, mirenii n-au mai avut nici un cuvant de spus, iar lucrurile au iesit bine pentru Biserica. Cel putin pentru moment, sa vedem ce va fi… De unde reiese clar ce fel de oameni faceau parte din acea Adunare laica, adica: masoni, politicieni, afaceristi, etc, oricum indivizi care actionau impotriva Bisrericii. Se pare ca PF Daniel nu este agreat nici in Sinod, chiar daca are o influenta destul de mare…

Eu ce sa zic, Dumnezeu sa-l lumineze pe noul ierarh al Moldovei, care nu va avea deloc o misiune usoara, terenul fiindu-i “pregatit” de PF Daniel de pe vremea cand era la Iasi. Totul depinde si de moldoveni, daca vor avea taria sa-l sprijine pe IPS Teofan in lucrarea sa cea buna (daca se va dovedi buna, dar eu cred ca asa va fi) si daca vor avea taria sa se impotriveasca ecumenismului practicat de apropiatii PF Daniel, actualii Prea Sfintiti.