un blogger SCEPTIK

A sosit vremea…

“Vreme este sa te nasti si vreme sa mori; vreme este sa sadesti si vreme este sa smulgi ceea ce ai sadit.

Vreme este sa ranesti si vreme este sa tamaduiesti; vreme este sa darami si vreme este sa zidesti.

Vreme este sa plangi si vreme este sa razi; vreme este sa jelesti si vreme sa dantuiesti.

Vreme este sa arunci pietre si vreme este sa le strangi; vreme este sa imbratisezi si vreme este sa fugi de imbratisare.

Vreme este sa agonisesti si vreme sa prapadesti; vreme este sa pastrezi si vreme sa arunci.

Vreme este sa rupi si vreme este sa cosi, vreme este sa taci si vreme este sa graiesti.

Vreme este sa iubesti si vreme sa urasti. Este vreme de razboi si vreme de pace…” (Eclesiastul)

In final va invit sa vizionati acest screen saver (4 M), facut cu ocazia retragerii mele: o poezie (Intoarcerea din cruciada) a lui Radu Gyr, insotita de o coloana sonora… Dati dublu click si se va instala in Program Files - sceptik. De asemenea, poate fi accesat din panoul pentru screen savere din Windows (click dreapta pe desktop - screen savers). Fac precizarea, pentru a inlatura orice confuzie, ca fisierul este gazduit prin amabilitatea si bunavointa amicului meu Bogdan Stanciu care nu are nici o legatura cu articolele scrise pe acest blog. Vizionare placuta si… ramas bun!!

Roadele dumnezeieştii Liturghii în suflete sunt mari; ele se produc vizibil şi aievea, în ochii tuturor, dar şi în taină. Iar dacă rugătorii vor da ascultare cu evlavie şi bunăcuviinţă tuturor smeritelor îndemnuri ale diaconului, din toate momentele liturgice, sufletul li se va umple de o înaltă trăire duhovnicească, poruncile lui Hristos vor deveni realizabile, jugul lui Hristos li se va părea mai bun şi povara lui mai uşoară. La ieşirea din biserică, după ce a luat parte la dumnezeiescul ospăţ al dragostei, creştinul îi va privi pe toţi oamenii ca pe nişte fraţi ai săi. Reîncepându-şi fie obişnuitul curs al treburilor de serviciu, fie viaţa de familie, oriunde s-ar afla, în orice situaţie [...] va păstra, fără să-şi dea seama, în suflet, sublima pecete a unui mod iubitor de a fi în legătură cu oamenii: cel adus din ceruri de Dumnezeu-Omul. Va deveni, fără să vrea poate, milostiv şi iubitor faţă de cei mai mici, iar dacă el însuşi se va afla sub autoritatea cuiva, i se va supune cu mai multă tragere de inimă, ca şi când s-ar supune Mântuitorului însuşi. De va vedea pe cineva cerând ajutor, inima lui va fi dispusă, mai mult ca oricând, să-l ajute, va simţi pentru aceasta o mai mare bucurie, îl va milui pe sărac cu dragoste. Iar dacă este el însuşi sărac, va primi, cu recunoştinţă, cea mai mică danie şi se va ruga pentru binefăcătorul său, mai recunoscător ca oricând. Toţi cei ce au ascultat cu bunăcuviinţă dumnezeiasca Liturghie părăsesc biserica mai blânzi, mai milostivi în relaţiile cu oamenii, mai prietenoşi, mai chibzuiţi în ceea ce fac.

De aceea, tot cel ce doreşte să meargă înainte şi să se facă mai bun, trebuie să fie de faţă cât mai des la Sfânta Liturghie, să o asculte cu luare aminte; ea îl edifică şi îl formează pe om, fără să-şi dea seama, puţin câte puţin. Şi dacă societatea actuală încă nu s-a dezagregat cu totul, dacă oamenii nu s-au lăsat pătrunşi de totală şi neîmpăcată ură, cauza tainică este că dumnezeiasca Liturghie îi aduce aminte omului de cereasca, sfânta dragoste pe care se cuvine să o nutrească faţă de aproapele. De aceea, cel ce doreşte să se întărească în dragoste, trebuie să fie de faţă cât mai des, cu cutremur, cu credinţă şi cu evlavie, la sfântul ospăţ al dragostei. Şi dacă simte că nu este vrednic să-L primească pe buzele sale pe Dumnezeu însuşi, Care este tot numai dragoste, atunci să vină să vadă ca un spectator cum se împărtăşesc alţii, pentru ca, pe nesimţite, încetul cu încetul, să se desăvârşească pe sine, săptămână de săptămână.

Imensă, nemăsurată ar fi înrâurirea dumnezeieştii Liturghii, dacă oamenii ar asculta-o astfel încât să poată introduce în viaţă cele auzite.

Învăţându-i pe toţi deopotrivă, lucrând în mod egal asupra tuturor verigilor societăţii, de la ţar până la cel din urmă sărac, ea le spune la toţi acelaşi lucru, îi învaţă pe toţi cu aceeaşi limbă: dragostea, cea care asigură coeziunea societăţii, acel resort tainic a tot ce se mişcă armonios, hrana întregii vieţi.

Dar dacă dumnezeiasca Liturghie lucrează puternic asupra celor ce sunt de faţă la săvârşirea ei, lucrează cu atât mai vârtos asupra să-vârşitorului însuşi: preotul. Dacă o va face cu evlavie, cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi dragoste, atunci el va deveni curat tot, asemeni vaselor care nu vor mai fi deloc apoi [...] dacă se va afla toată ziua prins în multele sale îndatoriri pastorale, în familie, printre ai casei, sau printre enoriaşii care alcătuiesc şi ei familia lui, atunci închipui-se-va în el Mântuitorul însuşi şi în toate faptele sale va lucra Hris-tos, iar prin cuvintele sale va vorbi Hristos.

Dacă va face îndemn de împăcare celor ce îl vrăjmăşesc, dacă îl va îndemna la milă pe cel puternic (sau pe cel cu inimă împietrită) faţă de cel slab, sau să-l mângâie pe cel aflat în suferinţă, sau să-l aducă pe cel ce asupreşte la îngăduinţă sau [...] într-un cuvânt, el va dobândi puterea vindecătoare a untdelemnului şi va aduce în orice loc cuvânt de pace şi iubire.

NV Gogol, Meditatii la Dumnezeiasca Liturghie, ed. Anastasia, Bucuresti

Asa cum anuntam, un nou UPDATE pe eresulcatolic. Noutatile sunt marcate cu “NOU!”.

Uşile împărăteşti se deschid, iar diaconul cuvântează solemn: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!”. Preotul se înfăţişează acum, înaintea poporului, ca un serafim, ţinând în mâini Sfîntul Potir, în dreptul uşilor împărăteşti.

Arzând de dumnezeiescul dor, înflăcăraţi de focul dragostei de Dumnezeu, cei ce se împărtăşesc se perindă, ţinând mâinile încrucişate pe piept, unul după altul, cu capetele plecate, de-punând fiecare, în faţa Răstignitului, această mărturisire: „Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui Viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Cred de asemenea că acesta este însuşi preacurat trupul Tău şi acesta este însuşi scump sângele Tău. Deci, mă rog Ţie: miluieşte-mă şi-mi iartă greşelile mele, cele de voie şi cele fără de voie, cele cu cuvântul sau cu lucrul, cele cu ştiinţă şi cu neştiinţă. Şi mă învredniceşte fără de osândă să mă împărtăşesc cu preacuratele Tale Taine, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa cea de veci”. Oprindu-se o clipă, parcă pentru a se pătrunde mintea de însemnătatea Tainei ce urmează, continuă, din adâncul inimii, zicând: „Cinei Tale celei de Taină, Fiul lui Dumnezeu, astăzi părtaş mă primeşte, că nu voi^ spune vrăjmaşilor Tăi Taina Ta, nici sărutare îţi voi da ca Iuda, ci, ca tâlharul mărturisindu-mă, strig Ţie: Pomeneş-te-mă, Doamne, întru împărăţia Ta”. Şi păstrând o clipă de evlavioasă tăcere, continuă: „Nu spre judecată sau spre osândă să-mi fie mie împărtăşirea Sfintelor Tale Taine, Doamne, ci spre tămăduirea sufletului şi a trupului”.

Citind această mărturisire, nu ca înaintea unui preot, ci, acum, ca înaintea unui serafim de foc, fiecare se duce, pregătit, cu gura deschisă, pentru a primi din sfânta linguriţă acel cărbune arzător, al Sfântului Trup şi Sânge al Domnului, care trebuie să ardă, întocmai cum arde fierul încins în foc, boala trupească, să usuce neagra mocirlă a păcatelor, să-i risipească noaptea veşnică din suflet, să-l prefacă şi pe el în serafim luminos. Când preotul zice, apropiindu-i linguriţa de gură: „Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu [cutare] cu Cinstitul şi Sfântul Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”, credinciosul primeşte trupul şi sângele Domnului şi, odată cu aceasta, trăieşte clipa întâlnirii cu Dumnezeu; stă faţă către faţă cu El însuşi. Această clipă este în afara timpului; ea nu se deosebeşte cu nimic de eternitate, fiindcă în ea sălăşluieşte Cel ce este începutul eternităţii. Primind trupul şi sângele Domnului, cel ce se împărtăşeşte este cuprins de o sfântă spaimă; buzele îi sunt şterse cu Sfântul Aer, în timp ce sunt repetate cuvintele serafimului către proorocul Isaia: „Iată, s-a atins de buzele tale şi va şterge fărădelegile tale şi de păcatele tale te va curaţi”. Credinciosul se îndepărtează de Sfântul Potir ca şi cum ar fi el însuşi sfânt, se închină la icoanele sfinţilor, făcând plecăciuni în semn de salut către cei de faţă, socotindu-i acum şi mai aproape de inimă, ca unul ce s-a legat de ei prin sfinte legături de rudenie cerească, ducându-se să-şi ocupe locul, stăpânit de gândul că l-a primit în sine pe însuşi Domnul Hristos, că Hristos este în el, că Hristos a coborât în trup, ca într-un mormânt, în măruntaiele sale, pentru a pătrunde apoi în tainiţa inimii, pentru a-l învia în duh, săvârşind în fiinţa lui şi îngroparea şi învierea sa. Toată biserica străluceşte de lumina acestei duhovniceşti învieri, iar cîntăreţii cîntă cîntările bucuriei pascale: „învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă învierea Ta o lăudăm şi o slăvim, că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei învierii lui Hristos, că, iată, a venit prin cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat!”. Şi asemenea îngerilor care îşi înalţă acum glasurile: „Luminează-te, luminează-te, noule Ierusa-lime, că slava Domnului peste tine a răsărit. Saltă acum şi te bucură, Sioane; iar Tu, curată Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru învierea Celui Născut al Tău”. O, Pastile cele mari şi preasfinţite, Hristoase! O, înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea! Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai cu adevărat, în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale”.

În prelungirea acestui moment, când toată biserica, cu mare bucurie, dă glas cântărilor învierii, preotul, în altarul închis, pune Sfântul Potir pe Sfânta Masă (care, ca şi discul, va fi acoperit din nou cu pocrovăţ), rostind o rugăciune de mulţumire către binefăcătorul sufletelor noastre, Domnul, că s-a învrednicit să se împărtăşească cu cereştile şi nemuritoarele Sale Taine şi încheie rugăciunea cu cererea ca Dumnezeu să ne îndrepte paşii, să ne întărească în sfântă frică faţă de El, să vegheze asupra vieţii noastre şi să dea tărie paşilor noştri.

Apoi se deschid pentru ultima oară uşile împărăteşti, închipuind prin aceasta deschiderea împărăţiei cereşti înseşi, pe care a dat-o Hristos celor cărora li s-a dat El însuşi drept hrană duhovnicească, din întreaga lume. Sfântul Potir, purtat de diaconul care rosteşte: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!”, închipuie ieşirea Domnului însuşi în popor, spre a-i lua şi duce pe toţi cu El, în casa Tatălui Său. Drept răspuns, răsună puternic solemna cântare a credincioşilor: „Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului; Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă”. întreaga biserică se face ecoul acestei duhovniceşti cântări, ieşite din străfundurile duhului întărit. Preotul binecuvântează poporul cu cuvintele: „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta”, deoarece se presupune că, prin curăţie, toţi s-au prefăcut acum în moştenirea lui Dumnezeu, purtându-şi gândurile către înălţarea Domnului la cer, cu care s-a încheiat şederea Lui pe pământ; preotul, împreună cu diaconul, stă înaintea Sfintei Mese şi, închinându-se, cădeşte pentru ultima oară, iar cădind zice: „înal-ţă-Te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pământul slava Ta”. în acest timp, adunarea credincioşilor se veseleşte în cântări, străluceşte de bucurie duhovnicească, sufletele luminate ale tuturor se adună, înălţând împreună cu sfinţiţii slujitori aceste cuvinte: „Vă-zut-am lumina cea adevărată, primit-am Duhul cel ceresc, aflat-am credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi”. Diaconul apare în uşile împărăteşti, purtând pe creştet Sfântul Disc, fără a rosti un cuvânt; prin această privire mută asupra credincioşilor şi prin plecarea sa de pe amvon închipuie plecarea dintre noi şi înălţarea la cer a Domnului. După diacon, iese în uşile împărăteşti şi preotul, cu Sfântul Potir, care vesteşte rămânerea cu noi, până la sfârşitul veacurilor, a Domnului, Cel înălţat, cu cuvintele: „Totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Apoi potirul şi discul sunt duse şi reaşezate pe jertfelnicul lateral, pe care s-a săvârşit proscomidia, loc care simbolizează acum nu peştera care a văzut naşterea lui Hristos, ci scaunul cel de sus al slavei, unde s-a săvârşit întoarcerea Fiului la sânul Tatălui.

NV GOGOL, MEDITATII LA DUMNEZEIASCA LITURGHIE, ED. ANASTASIA, BUCURESTI

Fratilor, inevitabilul s-a produs. Anuntam prin noiembrie retragerea de pe internet. Am revenit asupra deciziei, dar iata ca acum, va anunt -si de data asta este definitiva decizia- ca incepand cu a doua saptamana a lui aprilie, acest blog, precum si celelalte site-uri, nu vor mai fi actualizate. De asemenea, voi sterge si adresa de mail, asa incat nu va mai obositi sa-mi trimiteti nici un mesaj, de nici un fel. Voi continua insa, colaborarea cu revistele Credinta Ortodoxa si Gand si Slova Ortodoxe, in masura in care voi putea.

Nu s-au facut nici un fel de presiuni asupra mea si NU regret nimic din ceea ce am scris. Imi cer totusi iertare fata de toti care i-as fi putut ofensa prin comentariile postate pe acest blog. SUSTIN in continuare implicarea mirenilor in VIATA BISERICII si imi pare rau ca acest lucru nu se intampla. De asemenea, sustin, desi cu anumite rezerve, si implicarea preotilor in politica, cu toata “mizeria” din acest spatiu.

Am lucrat din dragoste si cu dragoste la acest blog, asa cum am facut-o si cu celelalte site-uri. N-am facut nimic din mandrie sau pentru popularitate, dragostea de Adevar - care in crestinism nu este un principiu abstract ci este o Persoana, Hristos Dumnezeu-Omul - si dragostea fata de aproapele (numai asa putem ajunge la Dumnezeu) au fost singurele motive care m-au motivat in asemenea actiuni. Incredintez pe mai deprate fraiele campaniei celor de la Razboi intru Cuvant si lui Claudiu Tarziu, fara de care nu as fi putut realiza nimic, eu contribuind mai mult cu ideea si niste drafturi jalnice. Ca tot veni vorba, vreau sa le multumesc tuturor pentru sprijinul acordat, atat exprimat prin comentarii aici, cat si prin faptul ca m-ati vizitat. De asemeni, un cuvant special de multumire se cuvine celor de la Razboi intru Cuvant care m-au sprijinit prin linkuri inca de la bun inceput, dar si tuturor celorlalti.

Pana la inchiderea definitiva, care spre deosebire de luna noiembrie, chiar va fi definitiva, voi termina serialul despre Explicarea Sfintei Liturghii si voi mai face, sper, mici update-uri pe eresulcatolic.

Imi exprim dezamagirea atat fata de lasitatea din Biserica noastra cat si fata de neimplicarea mirenilor in viata Bisericii, in general fata de indiferenta cu care tratam aceste vremuri din urma, precum si despre mentalitatea inapoiata a unora care aleg sa bage capul in nisip si sa sa amageasca. Multi m-au judecat in fel si chip pentru cele scrise si intreprinse, insa timpul va trece si veti vedea toti ca am avut dreptate. Sa nu fie prea tarziu…

Nu-i usor sa ma despart de ceea ce am construit de-a lungul anilor si fac acest lucru cu multumirea ca daca macar un singur sufletel s-a folosit din tot acest amalgam de articole, atunci munca mea n-a fost in zadar. Va invit sa cititi scrierile Sfintilor Parinti (colectia PSB a BOR) precum si Filocaliile si Sfanta Scriptura pentru a ajunge la masura barbatului desavarsit cum se spune si pentru a ne inchina nu numai in adevar, cat si in duh. De asemenea va invit sa vizitati si celelalte site-uri si sa salvati materialele care va par folositoare, in caz ca, pe viitor, nu vor mai fi.

18 martie 2008

Asistam in vremurile noastre la atacuri tot mai dese fata de Biserica. Aceste atacuri provin fie de la oameni rau intentionati fie de la nestiutori, care “prind” si ei ceva, dezvolta, “infloresc” si dau mai departe. Asa este cazul autorului articolului “Creştinismul şi marginalizarea femeii” din EVZ din 17 martie 2008. El confunda lucrurile si face o “salata”, iar apoi trage niste concluzii eronate.

In primul rand se afirma ca in Apostolul ce se citeste la cununie (Efeseni 5,20) este scris ca “barbatul este cap femeii”, dar nu se aminteste “Bărbaţilor, iubiţi-vă femeile voastre, cum Hristos a iubit Biserica şi pre sine s-a dat pentru dânsa ca să o sfinţească… Aşa sunt datori bărbaţii să-şi iubească femeile lor, cum îşi iubesc trupurile lor. Cel ce iubeşte pre femeia sa pre sine se iubeşte. Că nimeni niciodată nu şi-a urât trupul său, ci-l hrăneşte şi-l încălzeşte pre el ca şi Hristos Biserica. Deci, fiecare să-şi iubească femeia sa ca şi pre sine, iar femeia să se teamă de bărbat”. Asadar este un indemn la convietuire, la dragoste si respect reciproc. Cine ne indeamna la asa ceva? Sfantul Apstol Pavel, care este contestat de autorul articolului din EVZ, pe motiv ca nu merge pe linia egalitatii propovaduita de Mantuitorul. I-auzi! De altfel, intreg capitolul 5 este un indemn spre iubire si supunere unul fata de celalalt. Iata ce este scris la v21: “Supuneţi-vă unii altora în frica lui Hristos”, iar la v33, ultimul al acestui capitol:”Încolo, fiecare din voi să-şi iubească nevasta ca pe sine; şi nevasta să se teamă de bărbat”. Asadar este vorba de osupunere din dragoste, nu de sila, este un indemn la pastrarea unei randuieli in familie, nicidecum discriminare.

Mai departe, jurnalistul EVZ crede ca “Legile care afirmă supremaţia bărbaţilor făcute de Părinţii Bisericii se mai regăsesc şi astăzi în discursul preoţimii. Din acest punct de vedere, se poate spune că, înainte de a se război cu păgânii şi păcatele, Biserica Creştină s-a răfuit cu femeile, în cea mai lungă şi înverşunată dintre Cruciade”. Ce denota acest pasaj? In primul rand lipsa unor minime cunostinte teologice, pentru ca daca n-ar fi lipsit, jurnalistul ar fi stiut ca Sfantul Apostol Pavel, discipolul contestat de dumnealui, a interzis femeii sa taca NUMAI IN BISERICA. Discriminarile amintite in articolul din EVZ precum salarizarea proasta nu-si gasesc locul in Traditia Bisericii, asa cum vrea dumnealui sa amestece itele. Este vorba de 2 lucruri distincte: ce spune Biserica despre femeie (interzicerea hirotoniei) si cum este considerata femeia in societatea de astazi. Ori eu nu cred ca daca am permite hirotonia femeilor, acest lucru va duce la indreptarea acestei “discriminari” daca se poate vorbi de discriminare, asa cum da sa se inteleaga jurnalistul EVZ…

O dovada clara de ambiguitate ne-o ofera pasajul “Dacă, pentru o femeie, adulterul reprezintă o crimă aspru pedepsită de legi şi de opinia publică, în schimb pentru bărbaţi astfel de lucruri reprezintă chiar o sursă de mândrie, o dovadă de virilitate. În lumea satului românesc, astfel de atitudini sunt legi nescrise şi în zilele noastre, conduita femeilor fiind judecată cel mai aspru tot de femei (gura satului)”. Vedem cum, aici, titlul nu are nici o legatura cu continutul, deoarece acest pacat este pedepsit la fel de catre Biserica, indiferent daca este savarsit de femeie sau de barbat.

Pastrand linia articolului, as putea face si eu, la randu-mi, niste precizari:

- barbatul ESTE mai rational decat femeia, femeia fiind mai mult supusa simturilor

- daca la inceputul vietii femeia se maturieaza mai repede, atat fizic cat si intelectual decat barbatul, pe masura cu inaintarea in varsta, raportul se schimba!

- femeia nu este mai cinstita in alta parte mai mult ca in crestinism. “Ceea ce esti mai cinstita decat heruvimii si mai slavita (fara de asemanare) decat serafimii” iata ce cuvinte de lauda au crestinii pentru o femeie, Maica Domnului

- Maica Domnului este aleasa protectoarea Sfantului Munte, iar interdictia femeilor de a intra in acest spatiu sacru s-a dat din evlavie catre Maica Domnului, iar nu din discriminare.

- si in biserica femeia ocupa un loc de cinste fiind pictata alaturi de barbatii sfinti. Oare n-avem noi icoane cu femei, carora ne rugam si pe care le cinstim?

- nu in ultimul rand trebuie amintit curajul Mironositelor care si-au aratatdragostea fata de Hristos, atunci cand Apostolii s-au comportat cu lasitate.

SI, MAI MULT DECAT ATAT, FEMEIA A REPREZENTAT DE MAI MULTE ORI UN SIMBOL AL LUI HRISTOS, ASA CUM MARTURISESTE SFANTUL NICOLAE VELIMIROVICI:

Cele zece drahme: Domnul sub infatisarea unei femei

Puteti crede ca Mantuitorul Hristos s-a infatisat pe Sine sub infatisarea unei femei, in doua din parabolele Sale? Una este cea a femeii ce a luat trei masuri de faina si a facut aluat. Dar mai intai sa vorbim despre cealalta, in care Domnul ne spune despre femeia care a avut zece drahme si a pierdut una. Acestea sunt cele mai tainice dintre toate parabolele Mantuitorului. Deoarece parabola drahmei pierdute este scurta, o vom cita in intregime.

Sau care femeie, avand zece drahme, daca pierde o drahma, nu aprinde lumina si nu matura casa si nu cauta cu grija pana ce o gaseste? Si gasind-o, cheama prietenele si vecinele sale, spunandu-le:

Bucurati-va cu mine, caci am gasit drahma pe care o pierdusem (Luca 15:8-9). La prima privire aceasta parabola pare atat de simpla, sau chiar naiva, incat nu il impresioneaza pe cititorul Evangheliei. De fapt, in aceasta parabola simpla ni se dezvaluie taina universului.

Daca o luam in mod literal, starneste nedumerirea. Femeia a pierdut doar o drahma. Chiar si zece drahme nu reprezinta o suma mare; de fapt, o femeie care are doar zece drahme trebuie sa fie foarte saraca. Sa presupunem, inainte de toate, ca gasirea drahmei pierdute a insemnat un mare castig pentru ea. Si totusi se prezinta ca un paradox, caci cum se face ca, desi fiind atat de saraca, ea aprinde lampile, matura casa si isi cheama toate prietenele si vecinele pentru a-i impartasi bucuria? Si totul pentru o singura drahma! O asemenea pierdere de timp – aprinderea unei lumanari si punerea casei in ordine, inainte de toate! Mai apoi, daca isi invita vecinele, este silita, potrivit obiceiului oriental, sa le ofere ceva de mancat si de baut, o cheltuiala de loc mica pentru o femeie saraca. Sa nu faca astfel ar insemna ignorarea unui obicei neschimbator.

Alta observatie importanta este ca ea nu invita doar o singura femeie careia i-ar putea oferi dulciuri, fapt ce nu ar fi implicat cheltuieli mari. Ci a invitat multe prietene si vecine, si chiar de le-ar fi intretinut modest, cheltuiala ar fi depasit cu mult valoarea drahmei pe care a gasit-o. De ce ar trebui ea sa caute drahma cu atata sarguinta si sa se bucure la aflarea ei, doar pentru a o pierde in alt fel? Daca incercam sa intelegem aceasta parabola in mod literal, nu se potriveste in cadrul vietii cotidiene, ci lasa senzatia a ceva exagerat si de neinteles. Deci sa incercam sa aflam sensul ei mistic sau ascuns. Cine este femeia? Si de ce este o femeie si nu un barbat, cand un barbat este mai predispus la a pierde bani in cadrul obisnuit al vietii? A cui casa este cea pe care o curata si umple de lumina? Cine sunt prietenele si vecinele ei? Daca cautam dupa intelesul duhovnicesc al parabolei, in locul celui literal, vom gasi raspunsurile la aceste intrebari. Domnul spune, Cauta si vei gasi.

Femeia il reprezinta pe Insusi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Cele zece drahme sunt ale Lui. El este Cel care a pierdut una dintre ele si s-a apucat sa o caute. Drahmele nu sunt monezi de aur sau argint. Potrivit teologilor ortodocsi, numarul zece inseamna deplinatatea. Cele noua drahme nepierdute sunt cele noua cete ingeresti. Numarul ingerilor este dincolo de intelegerea muritorilor, caci depaseste puterea noastra de calcul. Drahma pierduta reprezinta omenirea in intregul ei. Prin urmare Hristos Mantuitorul S-a coborat din cer pe pamant, la casa Sa, si a aprins o lumanare, lumina cunoasterii Lui. A curatat casa – adica a curatit lumea necuratiei diavolesti – si a gasit drahma pierduta, omenirea pierduta aflata in greseala. Apoi Si-a chemat prietenii si vecinii (dupa slavita Sa Inviere si Inaltare), si anume, nenumaratii heruvimi si serafimi, ingeri si arhangheli, si le-a descoperit marea Sa bucurie. Bucurati-va cu Mine.

Am gasit drahma pe care o pierdusem! Aceasta inseamna: Am gasit oameni pentru a umple golul din Imparatia Cerurilor, provocat de caderea ingerilor mandri care au apostaziat de la Dumnezeu. La sfarsitul vremilor numarul acestor suflete gasite si mantuite va trebui sa fie de bilioane, sau, in limbajul Scripturii, va fi la fel de nenumarat precum stelele de pe cer si ca nisipul de pe malul marii. Domnul nostru S-a infatisat ca o femeie deoarece femeile sunt mai grijulii decat barbatii la ingrijirea averii, la pastrarea casei in randuiala si la primirea oaspetilor. Daca aceasta scurta parabola, care consta in numai doua fraze, este explicata astfel, care inima nu se va cutremura? Caci cuprinde intreaga drama a lumii vazute si nevazute. Explica de ce Fiul lui Dumnezeu a venit pe pamant. Aduce o raza stralucitoare de lumina asupra istoriei omenirii si asupra dramei existentei fiecarui individ. Ne pune fata in fata cu o decizie rapida, deoarece viata noastra trece cu repeziciune – o hotarare daca dorim sa fim drahma pierduta gasita de Hristos sau nu. Hristos ne cauta. Ne vom ascunde de El, sau ne vom lasa gasiti de catre El inainte ca moartea sa ne ascunda de El, din lume si din viata?

Este o problema vitala si sta in vrerea noastra sa Il acceptam sau sa Il respingem. Dupa moarte va inceta sa fie o problema deschisa, si atunci nimeni nu va mai astepta un raspuns de la noi.

 

Trei masuri de faina

Si iarasi Iisus a zis: Cu ce voi asemana imparaţia lui Dumnezeu? Asemenea este aluatului pe care, luandu-l, femeia l-a ascuns in trei masuri de faina, pana ce s-a dospit totul. (Luca 13:20-21).

Aceasta e alta parabola tainica ale lui Hristos pe care multi o gasesc greu de inteles. Tema actuala, luata din viata de zi cu zi, este simpla si clara. Din cele mai vechi timpuri sotiile s-au ocupat cu brutaria; ele iau faina, o pun in vase, fac dospitura, framanta aluatul si il coc. Aceasta a fost indeletnicirea zilnica a femeii casnice in Orient si Apus, timp de mii de ani. Dar nu i-a trecut nimanui prin minte sa ia aceasta indeletnicire simpla ca o infatisare sau simbol a Imparatiei lui Dumnezeu. Doar Domnul Iisus Hristos, pentru Care nimic nu era prea simplu sau neimportant, a luat acest indeletnicire gospodareasca obisnuita si a folosit-o pentru a explica ceva uluitor si extraordinar.

Putea sa isi infatiseze Siesi pe propria mama la lucru.

Voi pune urmatoarele intrebari cititorului Evangheliei. De ce Hristos a luat drept exemplu femeia, in locul barbatului, de vreme ce barbatii au fost brutari de-a lungul secolelor? Si de ce drojdia, de vreme ce azima [painea nedospita] era folosita in mod uzual? Si de ce femeia a luat trei masuri, si nu una sau doua sau patru? In sfarsit, ce legatura sau asemanare se gaseste intre stapanirea lui Dumnezeu si lucrul in bucatarie al unei gospodine?

Daca acestor intrebari nu le poate fi dat un raspuns, cum putem intelege parabola? Si inca a le raspune fara o cheie duhovniceasca ar duce doar la alte dificultati. Toate parabolele trateaza cu superficialul, dar intelesul lor adevarat zace in profunzime. Ele plac ochiului si par indeajuns de evidente, dar privesc duhul si duhovnicescul.

Aceasta parabola are o dubla interpretare spirituala. Prima are de a face cu cele trei rase principale ale omenirii, a doua cu cele trei facultati sau puteri fundamentale ale sufletului omenesc. Pe scurt, ceea ce este remarcabil si neobisnuit in parabola aceasta este procesul istoric si personal al mantuirii omului.

Dupa Potopul cel Mare, au rasarit din fii lui Noe – Sem, Ham si Iafet – trei rase de oameni, semitii, hemitii si iafetitii. Acestea sunt cele trei masuri de faina in care Hristos pune drojdia Sa cereasca – Sfantul Duh Care insemneaza ca El a venit ca Mesia si Mantuitor al tuturor neamurilor si natiunilor omenirii fara exceptie. Precum, cu drojdia, o femeie poate transforma faina fireasca in paine, si Hristos, prin Duhul Sfant, transforma oamenii firesti in copii ai lui Dumnezeu, in vietuitori nemuritori ai Imparatiei Ceresti. Din aceasta cauza, potrivit invataturii ortodoxe, sfintii sunt numiti ingeri pamantesti sau oameni ceresti, deoarece, fiind „dospiti” de Duhul Sfant, nu mai sunt faina obisnuita sau azimi nedospite ce zac pe pamant, ci sunt paine dospita care s-a inaltat. Potrivit Bibliei, azima era painea sclavilor, in timp ce painea era pentru cei liberi, copiii lui Dumnezeu. Deci din acest motiv Biserica Ortodoxa foloseste paine dospita la Sfanta Impartasanie. Procesul dospirii a inceput in acea prima Duminica a Treimii sau Rusaliile, cand Duhul Sfant a coborat din cer asupra apostolilor. Din acea zi, acest proces a continuat pana in ziua de astazi si va continua pana la sfarsitul timpului cand totul va fi dospit. Aceasta este, deci, interpretarea istorica a parabolei misterioase despre brutareasa. Cea de-a doua interpretare este psihologica si personala, si priveste cele trei facultati sau puteri fundamentale ale sufletului omenesc: intelectul, inima si vointa, sau, cu alte cuvinte, puterea de a gandi, puterea de a simti si puterea de a actiona. Acestea sunt cele trei masuri nevazute ale sufletului omului launtric.

Aceste trei puteri fie raman pe de-a-ntregul nedospite, precum painea robilor, sau dospesc cu drojdia ranchiunei si ipocriziei. Prin urmare, Hristos le-a spus ucenicilor sai sa se pazeasca de aluatul fariseilor care este ipocrizia, deoarece este plamada lumeasca si omeneasca, care vlaguieste toate puterile sufletului si il lasa infirm si bolnav. Dar Hristos Mantuitorul a adus pe pamant un aluat nou pentru a inalta puterile sufletului. Cei ce primesc aceasta noua plamada cereasca prin Botez in numele Sfintei Treimi sunt numiti fii si fiice ai lui Dumnezeu, mostenitorii Imparatiei vesnice. Ei nu vor muri, caci chiar atunci cand vor parasi trupul, vor fi vii si vor trai vesnic. Aceast aluat ceresc ii umple cu lumina gandirii, cu caldura iubirii dumnezeiesti si slava faptelor bune. Toate cele trei puteri ale sufletului cresc impreuna in armonie, si se inalta catre cer, catre desavarsire. Precum Domnul a zis, Fiti, dar voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este.

Femeia a fost luata ca model de desavarsire si nu barbatul, si Hristos s-a comparat Insusi cu o brutareasa, deoarece femeia ca sotie si mama pregateste painea pentru familie intr-o maniera iubitoare, pe cand brutarul coace painea spre a o vinde pentru profit. Tot ceea ce Hristos a facut pentru omenire a fost facut din dragoste curata, si prin urmare El se compara cu o brutareasa.

Aceasta e cea de-a doua interpretare, dar ambele interpretariale parabolei sunt corecte. Intelesul istoric si psihologic al parabolei este precum un copac ramuros ce creste dintr-o ghinda, pentru ca este cu adevarat maret in amploarea sa istorica si profund in adancimea sa psihologica.

Aparut in Orthodox Life, 1951, numerele 5 si 6. (Traducerea din limba engleza: Radu Hagiu).

ASADAR DISCRIMINAREA ESTE NUMAI IN MINTEA UNORA.

Am aratat AICI cum vaccinul contra poliomelitei contine virusi ce provoaca alte boli (SIDA, cancer, s.a.), pe langa faptul ca nu te salveaza de poliomelita. Acest vaccin nociv este distribuit, dupa cum am aratat in acel articol, chiar de Organizatia Mondiala a Sanatatii!

Recent, in efortul lor de a “eradica” poliomelita (sau mai degraba o mare parte din oameni), s-au adoptat masuri punitive pentru cei ce se “razvratesc”.

Parintii a doua familii au fost recent inchisi pentru 5 luni, in Belgia, datorita refuzului lor de a-si vaccina copii impotriva poliomelitei. Adica n-au vrut sa introduca in corpul micutilor virusul SIDA si cancerul. S-au ridicat destule voci care au spus ca parintii au dreptul de a protesta insa de vreme ce Belgia, ca si Franta, obliga prin lege ca micutii sa fie vaccinati impotriva poliomelitei nimic nu-i poate scapa pe parinti de inchisoare. In Statele Unite spre exemplu, vaccinul se poate refuza, pe motive “filosofice”.

pe larg la informationliberation.com

Diaconul iese pe amvon, pentru a începe rugăciunile închinate darurilor ce au fost aduse înainte şi care s-au prefăcut, ca să nu ne fie spre judecată sau spre osândă. Ridicând cu trei degete orarul, diaconul cheamă din nou la rugăciune astfel: „Pe toţi sfinţii pomenindu-i, iară şi iară cu pace, Domnului să ne rugăm”. Poporul răspunde, cântând: „Doamne milu-ieşte!”. „Ca iubitorul de oameni Dumnezeul nostru - cheamă diaconul - Cel ce le-a primit pe Dânsele în sfântul, cel mai presus de ceruri şi duhovnicescul Său jertfelnic, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, să ne trimită nouă dumnezeiescul har şi darul Sfântului Duh, să ne rugăm”. Adunarea credincioşilor cântă: „Doamne miluieşte!”. „Pentru ca să fim izbăviţi noi de tot necazul, mânia, primejdia şi nevoia, Domnului să ne rugăm!” Poporul cântă: „Doamne miluieşte!”. „Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte Dumnezeule cu harul Tău!” Adunarea credincioşilor răspunde, cântând: „Doamne miluieşte!”. „Ziua toată, desăvârşită, sfântă, în pace şi fără de păcat, la Domnul să cerem.” Adunarea credincioşilor se roagă, cântând: „Dă, Doamne!”. „înger de pace, credincios îndreptător, păzitor sufletelor şi trupurilor noastre, la Domnul să cerem!” Credincioşii răspund: „Dă, Doamne!”. „Milă şi iertare de păcatele şi de greşelile noastre, la Domnul să cerem!” Poporul cântă: „Dă, Doamne!”. „Cele bune şi de folos sufletelor noastre şi pace lumii de la Domnul să cerem \” Credincioşii răspund: „Dă, Doamne!”. „Cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi întru pocăinţă a o săvârşi, la Domnul să cerem!” Poporul: „Dă, Doamne!”. „Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace, şi răspuns bun la înfricoşă-toarea judecată a lui Hristos, să cerem!” Adunarea răspunde: „Dă, Doamne!”. Diaconul cuvântează acum, de astă dată nemaiche-mând în ajutor sfinţii, ci adresându-se, ca din partea tuturor, către Domnul: „Unirea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!”. Toţi cântă, cu desăvârşită şi deplină supunere: „Ţie, Doamne!”, în locul doxologiei treimice, preotul dă glas cererii: „Şi ne învredniceşte pe noi, Stăpâne, cu îndrăznire, fără de osândă, să cutezăm a Te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc, Tatăl, şi a zice: …”. În clipa aceasta, toţi credincioşii, nu ca nişte robi înspăimântaţi, ci asemeni unor copii, unor prunci neprihăniţi, aduşi treptat prin toate rugăciunile, prin întreaga slujbă, prin toate sfintele ei rânduieli, până la această stare de cerească umilinţă, de angelică linişte sufletească, în care omul poate vorbi nemijlocit cu Dumnezeu, ca şi cum ar vorbi cu cel mai iubitor tată, rostesc această rugăciune a Domnului: „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfin-ţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ; pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi; şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; şi nu ne duce pe noi în ispită şi ne izvăveste de cel rău”.

Această rugăciune este atotcuprinzătoare; găsim în ea toate de câte avem nevoie. Prin cererea „sfinţească-se numele Tău” se cere ceea ce trebuie să cerem în primul rând; unde se sfinţeşte numele lui Dumnezeu, acolo este bine pentru toţi, însemnând că toţi trăiesc în unire, pentru că numele lui Dumnezeu se sfinţeşte numai prin iubire. Cuvintele „vie împărăţia Ta” cheamă pe pământ împărăţia adevărului, fiindcă fără Dumnezeu nu poate exista adevăr, deoarece Dumnezeu este adevărul. Omul este adus la cuvintele „facă-se voia Ta” atât de credinţă, cât şi de raţiune; ce altă voinţă ar putea fi mai perfectă şi mai binevoitoare ca voinţa lui Dumnezeu ? Oare cine ar putea şti mai bine decât Creatorul însuşi ce îi este de trebuinţă creaturii Sale? Cui să ne încredem mai mult, dacă nu Celui ce este, tot, bunătate, facere de bine, desăvârşire ? Prin cuvintele „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi” cerem ceea ce ne este de trebuinţă pentru traiul nostru de fiecare zi; pâinea noastră este şi înţelepciunea dumnezeiască, este Hris-tos însuşi. Fiindcă El a spus: „Eu sunt pâinea şi cine va mânca din Mine, nu va muri”. Prin cuvintele „şi ne iartă nouă greşelile noastre” ne rugăm să ni se ierte acele grele păcate care ne apasă; rugăm să fim iertaţi şi de datoria pe care o avem către Creator şi pe care ar fi trebuit să I-o întoarcem prin aproapele nostru, cel ce în fiece zi şi în fiece clipă, în chipul Lui, îşi întinde mâna către noi, sfâşiindu-ne inima cu strigătul său, implorând milă şi milosârdie. Cu cuvintele „şi nu ne duce pe noi în ispită” îi cerem să ne ferească de tot ceea ce tulbură sufletul şi ne răpeşte liniştea lăuntrică. Prin cuvintele „şi ne izbăveşte de cel viclean” ne rugăm pentru bucuria cerească, fiindcă îndată ce se îndepărtează de noi cel viclean, bucuria ne inundă sufletul şi ne simţim pe pământ ca şi cum am fi în cer.

Iată deci cum adună şi cuprinde totul în sine această rugăciune, cu care ne-a învăţat să ne rugăm însăşi înţelepciunea dumnezeiască. Şi cui să ne rugăm? Părintelui înţelepciunii, al acelei înţelepciuni născute mai înainte de toţi vecii. De aceea, toţi cei ce stau înaintea altarului trebuie să spună această rugăciune nu cu buzele, ci cu inima: o inimă curată, nevinovată, ca de copil; ea se cuvine cântată, dar aşa cum ar cânta-o copiii, nu cu sonuri aspre, bărbăteşti, ci ca şi când ar cânta-o voci nevinovate de copii, un cântec ca o sărutare sau ca o mângâiere pe suflet, ca o boare primăvăratică venită din ceruri, în care să se simtă sărutarea sfântă a îngerilor, pentru că în această rugăciune nu-L mai numim pe Creator Dumnezeu, ci îi spunem, simplu, Tată: Tatăl nostru.

Preotul trimite, dinlăuntrul altarului, cuvânt de salut asemănător celui al Mântuitorului: „Pace tuturor”. I se răspunde: „Şi duhului tău!”. Drept aducere aminte de acea mărturisire lăuntrică, din toată inima, pe care trebuie să şi-o facă fiecare în sine, în această clipă, diaconul dă glas chemării: „Capetele noastre Domnului să le plecăm!”. Plecându-şi cu toţii capetele, credincioşii rostesc în taină o rugăciune care ar putea suna aşa: „Ţie, Doamne şi Dumnezeul meu, îmi plec capul şi, cu mărturisire pornită din inimă, strig: păcătos sunt, Doamne, şi nu sunt vrednic a-Ti cere iertare, dar Tu, ca un iubitor de oameni, miluieşte-mă, cu toate că nu o merit, ca pe fiul risipitor, îndreptă-ţeşte-mă ca pe vameşul şi învredniceşte-mă ca pe tâlharul de împărăţia Ta cea cerească”. Când toţi, până la unul, îşi pleacă astfel capetele, cu lăuntrică zdrobire a inimii, preotul se roagă în sine, în altar, cu aceste cuvinte: „Mulţumim Ţie, împărate nevăzut, Cel ce toate le-ai făcut cu puterea Ta cea nemăsurată, şi cu mulţimea milei Tale din nefiinţă la fiinţă toate le-ai adus. însuţi, Stăpâne, caută din cer spre cei ce şi-au plecat Ţie capetele lor; că nu le-au plecat trupului şi sângelui, ci Ţie, înfricoşătorului Dumnezeu. Tu deci, Stăpâne, cele puse înainte nouă tuturor, spre bine le tocmeşte, după trebuinţa deosebită a fiecăruia: cu cei ce călătoresc pe ape, pe uscat şi pe aer împreună călătoreşte, pe cei bolnavi îi tămăduieşte, Cel ce eşti doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre”. Acestea zise, rosteşte cu glas înalt minunata doxo-logie treimică, invocând cereasca milă a lui Dumnezeu: „Cu harul şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni ale Unuia-Născut Fiului Tău, cu Care eşti binecuvântat, împreună cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor!”. Adunarea credincioşilor glăsuieşte: „Amin”. Iar preotul, pregătindu-se a se împărtăşi pe sine şi pe toţi cei ce vor voi cu trupul şi sângele lui Hristos, se roagă în taină: „Ia aminte, Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeul nostru, din sfânt locaşul Tău şi de pe scaunul împărăţiei Tale şi vino ca să ne sfinţeşti pe noi, Cel ce sus, împreună cu Tatăl, şezi, şi aici, în chip nevăzut, împreună cu noi eşti. Şi ne învredniceşte prin mâna Ta cea puternică, a ni se da nouă Preacuratul Tău Trup şi Scumpul Tău Sânge, şi prin noi la totpoporul”.

NV GOGOL, Meditatii la Dumnezeiasca Liturghie, Ed. Anastasia, Bucuresti

Nici bine n-am terminat de redactat articolul despre reclamele AVON ca iata un nou subiect pe aceeasi tema: servetele cu icoana. Ca si Razvan, de la care am preluat imaginea, nici eu nu stiu in ce curent s-o incadrez. Tot al secularizarii, poate… Oare de Pasti ce “oferte” ni se vor prezenta?

CITITI PE ACEASTA TEMA SI: CAPELA IN MALL - DESACRALIZAREA CONTINUA

Abia am lansat la apa Campania “Pastrati Curata Biserica” acum ma gandesc sa lansez Campania “Boicotati produsele AVON”. Glumesc, glumesc, stati linistiti :). L-am rugat pe CRISTIAN sa faca niste poze cu afisele Avon care sunt aproape la fel de mari cat bisericile din oras. Ar fi in stare sa le puna chiar pe biserica, sa se vada mai bine… Nu numai un afis se afla in vecinatatea lacasului de cult Sfantul Nicolae din Bacau ci 3 astfel de afise, unul chiar in fata catedralei ortodoxe ce acum se afla in constructie. Pentru cine nu cunoaste zona, Catedrala si Biserica Sfantul Nicolae sunt una langa alta. La fel si afisele… De parca n-ajungeau corturile cu bere si mici de… Zilele Orasului acum si-au instalat reclame anti-celulita… Si intre noi fie vorba, nu cred ca aceste afise si-ar gasi locul in nici o alta parte a orasului, a oricarui oras. Spre exemplu eu n-am chef sa ies pe strada si sa vad funduri goale. Da, sunt pudic, si? Care-i problema? Asemenea reclame si-ar gasi mai degraba locul in farmacii sau cabinete medicale. Va invit sa BOICOTATI PRODUSE AVON.

CITITI PE ACEASTA TEMA SI: CAPELA IN MALL - DESACRALIZAREA CONTINUA

Iata cateva prim-planuri, cu multumirile de rigoare lui Cristian.

VREM PUTIN RESPECT! CEREM PREA MULT?

PENTRU ALTE IMAGINI DIN FRUMOSUL NOSTRU ORAS, VA INVIT SA ACCESATI ACELASI BLOG AL LUI CRISTIAN.